„Școli creative: revoluția de la bază a învățământului” de Ken Robinson și Lou Aronica

Întrebarea „Cum trebuie să ne educăm copiii?” are răspunsuri complexe, dar nu complete. Dacă e, prin educație, să-i pregătim pentru viitor, trebuie să recunoaștem că nu știm cum va arăta. Lumea și viața sunt într-o permanentă și, mai nou, vertiginoasă evoluție, constantă fiind doar schimbarea, astfel încât cea mai proastă decizie în privința educației pare să fie învățarea după niște standarde rigide. Și am vorbit abia din perspectiva unui viitor incert.

Cealaltă perspectivă, cea de la care ar fi mai nimerit să pornim, are în centrul său copilul însuși, unul mai diferit decât altul, adică încă o mulțime de variabile ce se adaugă ecuației educației. Anume în jurul acestei perspective este construită cartea Școli creative: revoluția de la bază a învățământului, scrisă de expertul în educație, Sir Ken Robinson, asistat de Lou Aronica. După părerea autorilor, nu copilul-persoană este educat în prezent de către școli, ci copilul-mecanism. Ca să ne demonstreze acest lucru, care decurge din faptul că școala are un puternic caracter industrial, ei amintesc istoria acesteia din momentul în care ea a devenit sistem de educație în masă.

Acest lucru se întâmplă în secolul al XIX-lea, când acest tip de sisteme a fost dezvoltat pentru a satisface nevoile de pe piața muncii din timpul Revoluției Industriale. Iar piața muncii cerea, în acea vreme, în mare parte, muncitori care să execute lucrări standard. Respectiv școlile erau un fel de fabrici care funcționau după principii mecaniciste, în scopul de a produce astfel de muncitori. Așa cum scopul producției industriale este fabricarea unor versiuni identice ale aceluiași produs, sistemele de educație au fost concepute pentru a modela elevii după anumite cerințe standard, iar cei care nu reușesc să le atingă, asta e, sunt respinși. Ca si în fabrici, educația este organizată pe principiul diviziuni muncii, materiile de studiu fiind segmentate pe porțiuni de timp egale. La fel cum materiile prime sunt transformate în produse în timp ce parcurg anumite etape, educația a fost creată tot ca o succesiune de stadii în care micul învățăcel din treapta primară se transformă, după ce trece prin gimnaziu, liceu și facultate, într-o persoană educată.

Cu siguranță, acest model de școală ar funcționa, dacă copiii ar fi mecanisme. „Problema” e că aceștia sunt vii, sunt organisme:

„Educația implică oameni vii, nu obiecte neînsuflețite. Dacă ne gândim la elevi ca fiind produse sau cifre, înțelegem greșit felul în care ar trebui să arate educația. Produsele, de la șuruburi la avioane, nu au opinii sau sentimente referitoare la cum ar trebui să fie produse sau ce se întâmplă cu ele. Oamenii au. Ei au motivații, sentimente, circumstanțe și talente. Ei sunt afectați de ceea ce li se întâmplă și afectează viața la rândul lor. Pot să opună rezistență sau să coopereze, pot să se implice sau să se îndepărteze”. (p.81)

În aceste condiții, o schimbare de metaforă se impune. Ceea ce propune Ken Robinson este să abordăm educația în conformitate cu principiile agriculturii organice. Aceste principii, aplicate educației, ar fi patru:

sănătate, adică promovarea bunăstării fizice, intelectuale, spirituale și sociale;
ecologie, ceea ce presupune interdependența dintre toate aspectele dezvoltării. E vorba aici de interdisciplinaritate sau transdisciplinaritate;
corectitudinea, adică cultivarea talentelor individuale și capacitățile tuturor elevilor, indiferent de circumstanțe și
grija, adică crearea condițiilor optime pentru dezvoltarea tuturor elevilor.

Sunt două lucruri pe care le văd în legătură cu aceste principii. Primul este că ele sunt pertinente și par să decurgă din felul însuși în care stau lucrurile în viața reală. Căci, dacă privim viața, dincolo de ceea ce profesăm sau învățăm, ea este profund interdisciplinară. Avem nevoie, în viață, atât de gândire critică, analiză, spirit de competiție, cât și de compasiune, imaginație, sensibilitate artistică. Ne-am obișnuit să dezvoltăm aceste competențe în cadrul unor discipline separate și să le considerăm, astfel, ca fiind substanțe pure, iar uneori chiar antagoniste.

Specializarea îngustă este necesară pentru progres (mai ales tehnologic), dar n-ar trebui să vedem și viața în întregime prin lentilele înguste ale specialității. („Eu sunt o fire artistică și de asta nu-mi fac niciodată un buget.” sau „Ca un bun analist, îți recomand să nu-ți pierzi timpul cu aceste fantezii.”)

Mai mult decât atât, cred că uneori domenii știintifice separate sau ramuri ale economiei stagnează pentru că le lipsește o viziune din exterior, care ignoră hotarele extrem de bine apărate (de către specialiștii din interior) ale acestora. Iar alteori, domenii noi întârzie să apară pentru că gândim în limitele stricte, tradiționale și confortabile ale domeniilor deja existente.

Dar creativitatea și interdisciplinaritatea trebuie stimulate în educație și dezvoltare personală nu doar în scopuri practice și de adaptare socială, ci mai ales pentru propria împlinire și devenire. De pe această cărare individuală pornește drumul spre progresul social, cultural și moral. Principiile educației organice ale lui Ken Robinson par să țină cont de acest fel de a vedea lucrurile și să încurajeze complexitatea gândirii, în locul acumulării seci de cunoștințe academice. Această atitudine este justificată economic:

„Vedem un declin rapid al cererii pentru abilitățile cognitive obișnuite în lumea noastră, iar acele lucruri care sunt ușor de testat și ușor de predat sunt tot aceleași lucruri ușor de transpus în mediul digital, ușor de automatizat sau de externalizat”. (p.239)

Al doilea lucru evident care decurge din principiile școlii organice este că nu există o metodă universală pentru a le aplica. Dacă tratăm copiii ca pe persoane cu diferite talente și capacități, atunci trebuie să admitem că educația trebuie să fie personalizată în cea mai mare măsură posibilă. Înțelegem, astfel, că marea problemă a școlilor este standardizarea. Testele standard, ne spun autorii, nu cultivă nimic, ci doar ucid creativitatea și curiozitatea copiilor. Mai mult ca atât, standardizarea provoacă conformismul, obediența și chiar trișarea, elevii învățând, mai degrabă, regulile de joc decât materia propriu-zisă. Respectiv, fiecare școală care decide să meargă pe calea stimulării creativității trebuie să-și analizeze propria situație: context, comunitate, posibilități, pedagogi și elevi.

Astfel, pe partea de implementare a principiilor enumerate, autorul nu poate face mai mult decât să prezinte exemple de astfel de școli creative, ca să ne convingă, probabil, că ele chiar pot fi puse în practică. Ceea ce par să aibă în comun aceste școli este încurajarea studierii și practicării artelor și, în afară de demolarea barierelor dintre materii, despre care am vorbit mai sus, tind să nu separe nici vârstele copiilor implicați în aceleași proiecte și activități, iar trecerile dintre etapele de studiu sunt flexibile, nefiind fixate în timp, astfel încât fiecare elev poate trece la o etapă superioară atunci când se simte pregătit să o facă. Încă un punct comun care nu poate trece neobservat este conectarea la comunitate, la problemele și interesele acesteia, precum și implicarea comunității în viața școlii.

Mie îmi este greu să-mi imaginez cum pot fi integrate toate aceste lucruri și cum poate funcționa o astfel de școală, iar cartea este, după mine, mult prea generală chiar și atunci când vorbește despre exemple concrete. Fraze de tipul „În substratul acestui proces există o analiză bine gândită a provocărilor din implementare și o teorie a schimbării convingătoare” (p.329) nu-mi spun absolut nimic și eu le-aș elimina fără să pierd ceva din conținut. Așa gen de fraze, din păcate, sunt cam multe și, pe lângă senzația de conținut de umplutură, mi-a lăsat și impresia unui discurs ușor patetic.

Înțeleg totuși că în carte este expusă o viziune, nu un plan de acțiune, în mare parte pentru că fiecare școală este diferită și trebuie să găsească propriile oportunități și posibilități de a implica elevii săi, propriile interese și posibilității ale comunității pe care să le poată exploata în avantajul elevilor. În plus, cartea trimite la alte cărți ale lui Ken Robinson, dar și ale altor autori, firesc fiind ca într-o chestiune atât de serioasă să nu ne bazăm pe o singură carte. Ba chiar apreciez faptul că semnalul pe care îl transmite cartea este că în educație nu există căi ușoare și scurtături spre succes. Mai mult ca atât, ea ne învață că educația nu este doar responsabilitatea profesorilor și a directorilor, ci și a legislatorilor, a părinților, dacă nu chiar a întregii societăți.

Așadar, pentru a ne pregăti atât pentru profesiile viitorului, cât și pentru o viață împlinită, poate că ar trebui să schimbăm felul în care privim educația. Asta nu înseamnă că standardele trebuie să dispară definitiv și că trebuie să adoptăm anarhia în educație, ci că trebuie să ne lărgim viziunea asupra acesteia și să acceptăm diversitatea și complexitatea atât a oamenilor, cât și a vieții. Ar trebui să-i facem pe copii să înțeleagă că învățarea este parte a vieții și nu ceva care se întâmplă la școală și se încheie când sună clopoțelul. Mai mult decât atât, școlile creative ar trebui să le inspire copiilor convingerea că învățarea este pentru toată viața și este un lucru plăcut și minunat. În fine, ceea ce trebuie să facă aceste școli este să exploateze înclinația naturală a copiilor de a învăța. Dar acest subiect merită tratament separat, și-l voi aborda cu ocazia altei cărți, dedicate anume lui, despre care am să scriu neapărat.

Școli creative: revoluția de la bază a învățământului de Ken Robinson și Lou Aronica