Samoa e un arhipelag în Pacificul de sud, cea mai întinsă suprafață a căruia face parte din statul independent Samoa (numit și de Vest), iar alte cinci insule din est alcătuiesc Samoa americană, având statut de teritoriu neîncorporat în SUA. Samoa americană este cunoscută prin faptul că a fost unul din puținele locuri din lume în care nu a fost înregistrat nici un deces în perioada pandemiei din 1918, datorită măsurilor operative de carantină introduse de guvernatorul John Martin Poyer. Dar, mai cu seamă, celebritatea i se datorează cărții de debut a antropologului cultural Margaret Mead, Coming of age in Samoa, publicată pentru prima dată în 1928.

La vârsta de 24 de ani, Margaret Mead, formată profesional sub îndrumările părintelui antropologiei americane, Franz Boas, petrece nouă luni pe insula Ta’u, unde interoghează peste 60 de copii, în special adolescente, pentru a înțelege diferențele culturale în creșterea și educarea copiilor (dar și diferențele culturale generale, în linii mari) între familiile americane și cele din societatea premodernă (ea folosește termenul primitivă, care încă nu era penalizat, pe atunci, de excesul de zel al corectitudinii politice). Ideea de la care pornește studiul său este că o cultură poate fi înțeleasă mai bine din afară, adică dintr-o perspectivă comparativă cu o altă cultură, de preferință izolată și a cărei purtători duc o viață cât mai simplă. Problema e că asemenea culturi aproape că nu există, acum, dar și în 1928 erau pe cale de dispariție, cultura din Samoa fiind și ea, de fapt, influențată, drept că într-o mică măsură la acea dată, de misionari. Totuși, Samoa era încă primitivă, iar decalajul complexității și percepției vieții față de SUA era atât de mare încât Margaret Mead nu se îndoiește de reușita proiectului său.

Ei bine, popularitatea și reacțiile controversate pe care le-a stârnit cartea, la apariția ei, dovedește că aceasta este în aceeași măsură o carte despre Samoa, cât și una despre, dar mai ales pentru americani (precum sugerează și subtitlul). Cartea a șocat opinia publică occidentală pentru că vorbea cu dezinvoltură despre angajarea tinerelor samoane în relații sexuale ocazionale ca fiind o normă a vieții din Samoa, iar mai târziu organizația conservativă Intercollegiate Studies Institute a plasat-o în fruntea listei cu 50 cele mai dăunătoare cărți ale secolului douăzeci[1]. De asemenea, cartea a fost asaltată de critici și din partea comunității științifice de profil, cea mai cunoscută fiind cea a lui Derek Freeman, care a vizitat el însuși Samoa, a corespondat cu Mead și, la câțiva ani după moartea acesteia, în 1983, a publicat cartea Margaret Mead and Samoa: The Making and Unmaking of an Anthropological Myth, în care pune la îndoială metodele, rezultatele și concluziile ei (merită menționat că metodele lui Freeman au fost, la rândul lor, puse la îndoială de antropologi, iar concluziile acestuia, în general, respinse).

Cu toate acestea, Coming of age in Samoa a dat startul unei cariere fructuoase și a uneiactivități publice impresionante a autoarei ei. Boas a ajutat-o pe Mead să obțină o slujbă la Muzeul American de Istorie Naturală și, deși aceasta nu a ajuns niciodată profesor, ea a consultat agenții guvernamentale, a ținut lecții pe numeroase teme în fața unor audiențe numeroase, a fost o voce progresistă în diferite dezbateri, începând de la subiecte precum sexul și legalizarea marijuanei până la politica nucleară și ecologie. Se consideră că a inspirat continuu mișcarea feministă, deși feminismul ei era departe de ceea ce înțelegem noi astăzi prin acest termen, după cum lasă să se înțeleagă și fiica ei, Mary Catherine Bateson:

„She was one of those feminists who have combined an assertion of the need to make women full and equal participants in society with a continuing fascination with children and a concern for meeting their needs.”

În sfârșit, încă de la apariția primei sale cărți, pe când avea 26 de ani, și până azi, mult după moartea ei, Margaret Mead este considerată unul dintre cei mai mari antropologi culturali, iar Coming of age in Samoa este citită cu fascinație atât de publicul avizat, cât și de cititorii de rând, neîncetând, în același timp, să fie amintită mereu în cadrul controversei natură-cultură, care încă continuă.

Se pare că azi, la aproape o sută de ani de la apariția ei, putem vorbi despre istoria acestei cărți la fel de mult ca despre cartea însăși. Aceasta însă nu este defel voluminoasă: conține doar paisprezece capitole, dintre care primele douăsprezece surprind viața samoanilor, începând cu descrierea unei zile de trai în Samoa până la felul în care își petrec bătrânețile locuitorii celor trei sate studiate, cu accent, de-a lungul cărții, pe soarta adolescentelor din arhipelag, iar ultimele două capitole conțin concluziile și părerile autoarei vizavi de problemele educaționale ale americanilor în lumina contrastelor samoane.Vorbind despre viața samoanilor, nu pot să nu aduc în discuție, din nou, subiectul copilăriei și al infantilismului, amintit în multe alte texte ale mele, în care de fiecare dată fac trimitere la cartea Why grow up? a lui Susan Neiman. Aceasta din urmă afirmă că copilăria, în accepțiunea ei romantică, pe care am adoptat-o azi, este o invenție de dată recentă. Ei bine, în Samoa anului 1928 această invenție încă nu a ajuns. Copiii sunt parte a comunității, aducându-și contribuția la întreținerea și prosperarea ei în măsura puterilor lor. Ei nu sunt excluși de la muncile, grijile, realitățile și ierarhia societății din care fac parte, răsfățul și jocul nu sunt prerogativele unei vârste anumite, ci distracții universale, accesate în funcție de timpul liber disponibil al persoanelor de orice vârstă, iar ceea ce numim noi infantilism, nu doar că nu este înțeles de samoani, ci nici nu se manifestă, la nici un nivel.

Fetițele, imediat ce sunt în putere să o facă (și e vorba strict de puterea fizică, nu de vârstă sau de ce înțelegem noi prin nivel de maturitate), iau asupra lor grija copiilor mai mici, pe care îi poartă, ziua întreagă, aburcați pe un șold, de unde micii tirani nu se grăbesc să coboare pentru a învăța să meargă. Astfel, îndatoririle mamei propriu-zise se rezumă exclusiv la alăptare, aceasta revenind la obiceiurile de până la graviditate la scurt timp după naștere. Perioada în care sunt răspunzătoare de creșterea pruncilor ar putea fi considerată cea mai dificilă din viața fetelor samoane, deoarece îndată ce sunt capabile de a îndeplini munci mai grele prin gospodărie, cei mici sunt lăsați în grija copilelor de vârstă mai fragedă, pentru a lua în primire sarcini precum țesutul sau chiar pescuitul, sarcini mai dificile, dar cu un potențial distractiv și de socializare mai mare. Astfel, pubertatea nu pare să le surprindă pe tinerele din Samoa decât printr-o modificare a sarcinilor de îndeplinit, schimbările biologice ce o însoțesc fiind, în general, cunoscute și așteptate, alături de alte întâmplări firești ale vieții, precum nașterea și moartea, de priveliștea cărora copiii nu sunt privați sau scutiți. Dacă e să vorbim invers, despre perioada considerată cea mai frumoasă din viață, atunci e cert că ea se situează între suspendarea funcției de doică și asumarea celei de soție, perioadă pe care tinerele din Samoa se străduiesc să o prelungească cât mai mult posibil, bucurându-se de puținele libertăți care rămân disponibile după îndeplinirea sarcinilor ce le revin în gospodărie, dar mai ales profitând de o viață sexuală activă, care rareori, totuși, alunecă în promiscuitate.

Se pare că acest aspect al vieții adolescentine samoane a tulburat atât de mult apele moraliștilor occidentali, fiind, în același timp, intens popularizat în perioada revoluției sexuale din anii ’60. Ambele poziții sunt însă, după umila mea părere, exagerate și reinterpretate. În cele două capitole finale în care Mead vorbește despre educația copiilor în societatea americană, un mare accent este pus pe faptul că aceștia sunt mereu asaltați de multitudinea de opțiuni disponibile în civilizația occidentală, și fiecare dintre aceste opțiuni și credințe, deseori contradictorii, sunt apărate cu aceeași abnegație de către susținătorii lor. Astfel, copilul care crește într-o familie ce cultivă anumite valori, la ieșirea din această găoace minusculă, se ciocnește de o mulțime de alte valori, în mare parte inacceptabile în viziunea despre viață pe care a moștenit-o din familie. La aceste dificultăți se adaugă curiozitatea față de transformările biologice care survin în propriul corp, curiozitate exacerbată de tabuul impus asupra ei (gândiți-vă doar la ostilitatea cu care este întâmpinată inițiativa introducerii educației sexuale în școli, chiar și azi), pentru a genera o perioadă de anxietăți gestionată cu dificultate atât de maturi, cât și de adolescenții înșiși. Prin contrast, cultura samoană nu pune la dispoziția tinerilor decât un set restrâns, dar strict, de reguli care sunt însușite încă din fașă, într-o familie numeroasă care, pe lângă mulți copii (ivirea cărora prilejuiește expunerea la faptele firești ale vieții), constă și din unchi, mătuși, bunici, cumnați, verișori sau alți membri, cu aceleași valori care sunt cultivate și în celelalte familii din sat. Familia extinsă, valorile unice și familiarizarea cu mersul firesc al vieții în care copiii sunt incluși, nu doar ca spectatori, ci ca participanți cu obligații și responsabilități, precum și relativa libertate a experimentării,anulează ceea ce numim noi „perioada dificilă”, transformând-o, dimpotrivă, în una din cele mai plăcute perioade ale vieții femeii samoane.

Nicăieri nu susține Margaret Mead că trebuie să adoptăm cultura samoană, fiind perfect conștientă că acest lucru este imposibil, ea doar consemnează realitatea obiectivă (comparând două culturi diferite) și înaintează ipoteza că dificultatea adolescenței este un construct cultural, iar ca soluție pentru culturile în care această dificultate este considerată inevitabilă, cum este cultura din care facem parte, propune un model de educare bazată pe deschiderea spre mai multe opțiuni deopotrivă valabile, renunțarea la rigiditate în educație și oferirea libertății de alegere adolescentului.

Sincer vorbind, nu m-am lăsat nici eu convinsă de ipoteza adolescenței lipsite de dificultăți a samoanelor înaintată de Mead, dar nu în sensul pe care l-am găsit la Freeman sau alți critici, care o acuză că nici măcar nu s-a interesat de sentimentele și trăirile fetelor pe care le-a studiat. Această poziție demonstrează exact teza pe care o susține Mead despre constructele culturale, tocmai pentru că este o cerință înaintată de persoane educate în spirit individualist, cu nevoia de a-și exprima trăirile interioare, pe când Mead a explicat într-un capitol aparte lipsa acestei necesități în cultura samoană, care este o cultură bazată pe valorile colective, fără nici un interes sau manifestare a distincției lumii psihologice și spirituale individuale. Samoanii pur și simplu nu ar înțelege ce li se cere, dacă ar fi întrebați ce trăiri interioare au față de un fenomen sau altul. Iar dificultatea despre care spune Mead că nu există în adolescența samoanilor, mi se pare că, din motivele enunțate mai sus, pur și simplu nu este percepută ca dificultate, ci ca mers firesc al vieții; dacă nu cumva chiar aceasta este logica pe care își fundamentează autoarea ipoteza. Dar, în cazul acesta, la fel de puțin ca și atributele dificil sau complicat, adolescenței i se pot atribui și opusul lor, în accepțiunea celor din Samoa, din simplul motiv că ei nu interiorizează dramatic diferitele faze ale vieții. Așadar, da, Margaret Mead are dreptate când spune că felul în care percepem adolescența depinde de cultură, pentru că nu o poți categorisi drept o perioadă dificilă sau ușoară într-un sistem de valori în care aceste categorii nu există, cum este cel samoan. Iar Mead nu putea să nu fi avut în vedere acest lucru atunci când spunea:

„For it must be realised by every student of civilisation that we pay heavily for our heterogeneous, rapidly changing civilisation, we pay in high proportions of crime and delinquency, we pay inthe conflicts of youth, we pay in ever-increasing number of neuroses, we pay in the lack of a coherent tradition without which the development of art is sadly handicapped”.

Complexitatea e taxată, iar perioada dificilă a adolescenței din civilizația noastră e unul din prețurile pe care îl plătim pentru ea.

Dar, dincolo de aspectul care a inflamat spiritele la apariția cărții și suscită, în continuare, interesul cititorilor, altă concluzie a autoarei mi-a părut demnă de atenție, observație pertinentă, exactă și din ce în ce mai actuală:

„So our children make a false set of categories, work, play, and school; work for adults, play for children’s pleasure, and schools as an inextricably nuisance with some compensations. These false distinctions are likely to produce all sorts of strange attitudes, an apathetic treatment of a school which bears no known relation to life, a false dichotomy between work and play, which may result either in a dread of work as implying irksome responsibility or in a later contempt for play as childish.

The Samoan child’s dichotomy is different. Work consists of those necessary tasks which keep the social life going […] activities in which every member of the community, down to the smallest child, has a part.[…] And play is what one does with the time left over from working, a way of filling in the wide spaces in a structure of unirksome work. […] And the Samoan child has no desire to turn adult activities into play, to translate one sphere into the other”.

În termeni mai simpli, fragmentul spune cam ceea ce au în vedere și generațiile mai vechi când spun că copiii de azi nu înțeleg viața pentru că nu știu ce sunt greutățile. Eu însămi am întâlnit copii convinși că funcția lor este să facă capricii, iar cea a părinților e să le îndeplinească. Mai mult ca atât,  se observă chiar tentația inversă, a adulților, „de a transpune o sferă în alta”, anume aceea a muncii în joc. Vorbesc, cu riscul de a vă plictisi deja cu această temă, despre infantilizarea societății, o societate în care economia se bazează nu pe satisfacerea necesităților, ci pe crearea de noi necesități, iar efortul serios și susținut este indezirabil și dezagreabil, și aceste sensibilități ale omului contemporan sunt nu doar acceptate, ci chiar respectate. Revenind la chestiunea sexului adolescentin, o anumită imaturitate în decizii se observă și aici în contradicțiile cu care operăm: pe de o parte refuzăm educația sexuală, iar pe de altă parte știm prea bine că experiența în sine nu o putem controla.

Așadar, în lumina vieții societății primitive studiate de Margaret Mead, ne putem analiza atât nivelul civilizației, cât și al anxietăților ridicate de aceasta. Ca specie, am evoluat fiind parte componentă a unei comunități ierarhizate, rigide, dar simple și ușor de înțeles și urmat, dar din punct de vedere cultural, simțim presiunea de a ne remarca prin detașarea de comun, de a spori diversitatea lumii și, implicit, complexitatea ei (în paranteze fie spus, chiar și în timpurile noastre cu tentă înalt individualistă, chestiuni precum imunizarea colectivă și probleme precum pandemia ne arată că efortul colectiv nu este demodat, ba chiar la fel de necesar și adaptativ ca și mai înainte). Astfel, antagonismul instinct-cultură ne macină neîncetat și va fi mereu parte a noastră pentru a ne aminti că avem de plătit un preț pentru fiecare pas nou pe care îl facem. De aceea trebuie să chibzuim fiecare inovație pentru a ne asiguracă achizițiile noastre culturale își merită prețul.

Coming of age in Samoa. A Psychological Study of Primitive Youth for Western Civilisation de Margaret Mead

Editura: Perennial classics

Anul apariției: 2001

Nr. de pagini: 225

ISBN: 978-0-688-05033-7

[1]https://isi.org/intercollegiate-review/the-50-worst-books-of-the-20th-century/

Share.

About Author

Avatar photo

Unii spun că, citind mereu, fug de realitate. Eu zic că numai citind ajungi să înțelegi realitatea. Cărțile au știut să-mi explice spectacolul lumii, de la particulele elementare la relațiile dintre oameni, și au încă atâtea să-mi spună... Prefer cărțile de popularizare a științei, dar citesc cu drag și istorie, biografii, beletristică, iar uneori, dacă n-am altceva sub mână, citesc și afișele lipite pe pereți sau în stații, pentru că așa am știut să-mi umplu orice clipă liberă - cu ceva de citit. A scrie despre cărți mi se pare la fel de firesc ca și a expira aerul inspirat, e parte a unui singur proces și o tratez ca atare.

Comments are closed.

Descoperă mai multe la Recenzii, interviuri și evenimente culturale ISSN 2501-9783 ISSN-L 2501-9783

Abonează-te acum ca să citești în continuare și să ai acces la întreaga arhivă.

Continuă lectura