La 30 de ani de la Revoluție … ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat!

Romanul fiecărui trăitor în comunismul anilor ´80; anii cu cele mai multe privațiuni (justificate în numele unei datorii externe ce trebuia plătită cu prețul a sute/mii de vieți). Romanul privațiunilor de orice fel, dar mai ales al celor de natură intelectuală. Cartea supra-viețuirii sau manualul viețuirii în absența Eului/Ego-ului. Se mai pot găsi încă multe alte titluri, dar, evident, cel păstrat de autoare e cel mai bun! De această dată chiar așa e… ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dincolo de tehnica literară, de subiectul narațiunii ca atare, de personaje, ne întâmpină (de fapt ne izbește este mai corect spus) marele hău, marea deznădejde: la 30 de ani de la Revoluție totul e din categoria „ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat”. Tineri care vor în comunism, bătrâni nostalgici care-ți repetă cu obstinație că era mai bine înainte de ´80 și tot mai puțini oameni dispuși să schimbe ceva, să anuleze fascinația pentru un astfel de –ism și dorința unora de a retrăi privarea de libertate. Căci, dincolo de toate lipsurile materiale, dincolo de neajunsurile cotidiene, cel mai trist mi se pare faptul că unii oameni au murit tocmai pentru ca noi să fim liberi, iar noi ne batem joc de libertatea asta cu prima ocazie. Terfelim libertatea punând-o în antiteză cu o egalitate prost aplicată și dirijată în numele unui regim politic totalitar până la abominabil.

„Ştia că n‑o să fie uşor, dar nu şi‑a imaginat că va fi atât de greu de suportat: valul de compătimire, drăgălăşenia celor din jur, sunt toţi alături de ea – la început îi cade bine, are prieteni, grup de sprijin. L‑au pus la zid, îl înjură cum le vine la gură, îl bălăcăresc, o informează zilnic despre mişcările lui: l‑am văzut aseară, mergea din şanţ în şanţ de beat ce era, un detracat, un jeg de om ; ştiai că s‑a mutat la ea, ce fel de părinţi sunt ăia? normal, mă‑sa e unguroaică, ce vrei, astea‑s curve încă din faşă, zice Irina. Eu nu ştiu cum rezişti, îi curg lacrimile lui Vasi, dacă al meu făcea asta era vai de curu’ lui, da’ tu? nu verşi o lacrimă. Eu, în locul tău, îi dădeam o mamă de bătaie s‑o ţină minte! cu făcăleţul! Şi ei îi smulgeam buclele alea fandosite, o târam prin tot oraşul, o umpleam de vânătăi, să‑i treacă pofta să mai strice casele oamenilor. Ştiai că o aşteaptă în fiecare zi de la şcoală, se ling acolo, îi văd toţi profesorii – şi colegii –, ar trebui să te duci la director, s‑o dea afară, să nu mai ajungă la bacalaureat, vorbesc eu, dacă vrei, se oferă şi Raluca, mărinimoasă. Lui Vali i‑a trecut supărarea – l‑am dat imediat afară din trupă, o asigură, deja a doua zi i‑am făcut vânt, nici măcar nu se pricepea, mi‑a zis Dan, că doar şi el e inginer, încurca toate cablurile, punea aiurea sculele, mă băga numa’ în microfonie, era să‑i ardă clapa lui Huni. De ce nu‑l dai la miliţie, ar putea intra la închisoare pentru corupere de minore, acolo‑i locul lui, am auzit că are probleme şi la lucru. L ‑ai adus pentru tine şi uite cum ţi l‑a suflat prima fâţă, ţie chiar nu‑ţi pasă? Eu nu m‑aş lăsa, îl completează Irina, de ce să scape aşa uşor, fă‑l să plătească. Şi întrebările lor, iscoditoare: l‑ai mai văzut, ai mai vorbit cu el, nu‑i pare rău, da’ tu nu regreţi deloc, l‑ai primi înapoi dacă şi‑ar cere iertare, las’ că vezi tu cum se‑ntoarce, nici un an nu‑i dau, o să‑ţi lingă mâinile ca un câine de pripas, cu coada între picioare.”

La Bookfest 2019, Carmen-Silvia Mușat a spus despre ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat că, din punctul ei de vedere, e cel mai bun roman românesc al anului, evident, de până la acel moment. Țin minte că am primit afirmația cu o doză consistentă de scepticism, dar acum, după ce am reușit să ajung la zi în ceea ce privește aparițiile editoriale românești din prima jumătate de an, îmi văd scepticismul doborât și da, recunosc, romanul Alinei Nelega chiar așa este! ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat este un roman fără rest, cu alte cuvinte din punct de vedere stilistic n-ai ce să-i reproșezi. Construcția narativă fără nicio fisură aduce în fața cititorilor viața Cristinei, un destin care ar fi putut fi milimetrid identic cu a altor câteva milioane de femei românce, dacă n-ar fi avut ceva aparte: orientarea sexuală. Care o definește și care o individualizează. Povestea ei de dragoste cu Nana, una care trece prin absolut toate etapele unei povești de dragoste, capătă turnuri neașteptate, plusuri e dramatism, note de grotesc și, pe alocuri, note de hilar.

Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu (Bookfest 2019)

Tot eșafodajul stilistic este dat de epoca și locul în care personajele își trăiesc povestea: România comunistă, o țară a anilor ´80 măcinată de tot mai multe lipsuri și adusă în pragul colapsului de tot soiul de constrângeri, privări de drepturi (personale și/sau colective), foamete și, peste toate, acțiunea continuă, insinuantă, perfidă și strivitoare a securității. Dacă tinerii de astăzi se întreabă cum de-a fost posibil ca un astfel de regim să reziste zeci de ani, aici, în paginile scrise de Alina Nelega, găsesc răspunsurile la întrebare. Căci da, există o mulțime de posibile răspunsuri.

„Teroarea nu e ce-și imagineaza ei. Nu e un monstru care te atacă și cu care te lupți, dacă mori frumos, posteritatea îți face o statuie în piață și turiștii se fotografiază cu tine, își mănâncă înghețata și crêpe-le, după care pleacă mai departe,la pas, să nu le scape nimic, să profite de banii pe care i-au strâns timp de un an pentru binemeritata vacanță. Teroarea nu e deloc asa. E mai degraba o ceață ușoară care se instaleaza treptat, nevăzută și ușoara la început, ca o pânză de păianjen, întâi într-un colț și nu-i dai atenție, pe urmă crește cu fiecare clipă, nebăgată în seamă. La început dispar în ceață lucrurile neimportante, că doar alea stau prin colțuri, nici nu le vezi, n-ai neapărat nevoie de revistele străine, de exemplu. Care sunt în fiecare zi tot mai puține, și-așa nu se prea cumpără. Să nu aruncăm banii pe lucruri inutile, cine are nevoie de Pif și The Economist? Avem și noi Arici Pogonici și Era socialistă, pe astea să le cumpărați, că sunt ale noastre. Urmează un discurs din care aflăm că ceața nu e ceață, e suflul nou al viitorului, pe urmă mai vine un congres după care nu mai găsești nici cărți, dar biblioteca ți-e plină, citește literatură clasică, ce naiba, doar e validată, e calitate. Citește mai rar și nu mai bea cafea în ritualuri decadente intelectual-burgheze, n-ai nevoie de lux, bem ceai rusesc, dar nici din ăsta nu mai găsești, nu importăm de la ruși. Să fim seriosi, cine face o revoluție pentru ceai? Nu suntem americani. Ceața crește – te sufoci? Nu e ceață, tu nu știi să respiri, economisește aerul, dacă nu faci nimic, respiri mai rar. S-a demonstrat științific, rezultatele au fost validate de încă un congres. Si-atunci nu respira, nu face, nu călători, asta ia energie, or, noi economisim energia. Şi nu mai primeşti paşaport decât la cerere şi aştepţi luni de zile, respiri tot mai rar, din ce în ce mai rar, e drept, n‑avem aer, dar trebuie să ne descurcăm cu ce‑avem, că doar nu putem importa aer. Nu mai importăm nimic, suntem complet independenţi, alt discurs, alt congres, cine‑i ca noi ? Între timp, ţi‑ai pierdut în ceaţa mândriei naţionale săpunul şi şamponul, dar, dacă nu te mişti şi nu respiri, nici nu transpiri. Întinde‑te cât ţi‑e plapuma. Băgaţi‑vă sub plapumă, un pulover în plus înseamnă cinci grade în minus, un alt discurs, un alt congres.”

Alina Nelega cu un talent îndelung exersat, șlefuit în miile de pagini de piese de teatru citite, reușește să-i inducă cititorului o tensiune și o febrilitate de care acesta devine conștient abia la finalul romanului. N-ai timp să judeci, deși ți se par aberante unele moduri de gândire și de acțiune, te revoltă violul, abuzul fizic și abrutizarea, alcoolismul sau mai știu ce altă tară, dar toate acestea fac parte dintr-un soi de descompunere a mecanismelor sociale care au făcut posibilă perpetuarea comunismului. Pe Alina Nelega a interesat-o să lucreze la nivel de mentalitate, de aceea personajele devin tipologii, de la un punct încolo nu mai contează numele, nici măcar sexul acestora, ci felul cum reușesc să supraviețuiască. Și da, multe dintre ele nu reușeșc decât o viețuire la limita de jos a conștientului, pentru că abrutizarea în formă continuantă și-a făcut din plin efectul. Oamenii din ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat n-au conștiință, trăiesc într-un etern prezent (există, strecurată subtil, la un moment dat, o vecină care trebuie să aibă grijă de Ștefan, băiatul Cristinei care-și planifică foarte bine totul, evită pe cât posibil să trăiască acum și aici, dar ea e excepția de la regulă). De asemenea, episodul cu telefonul – cui să dea telefon ca să meargă acasă la ea să-i ducă gunoiul? – e simptomatic pentru o epocă în care comunicarea era debilitată fie de scurcircuitul (obligatoriu) securist, fie de o lipsă fizică (și cronicizată) a aparatului telefonic în sine.

Oamenii din viața Cristinei (sau care doar se intersectează cu ea) țipă, vor să se facă auziți, nu reușesc să se pună de acord ei cu ei înșiși, sunt mereu în contratimp, iar în această mare de zgomote vocea interioară a Cristinei pare să nu se audă, pare topită până la pierderea identității. Doar pare, căci, în ciuda episodului de depresie (pagini unice în literatura română cele dedicate depresiei în comunism!), ea reușește să treacă peste fiecare piedică, fiecare obstacol din viața ei și să ajungă la un soi de împăcare cu ea însăși, un fel de acceptare a propriei persoane, așa cum este ea: cu bune și rele, cu multe sensibilități, cu talente nepotrivite vremurilor, cu o nevoie acută de iubire. Idolatria și megalomania îi sunt total străine, poate că de aceea nici nu pricepe de unde goana nebună a unora după funcții înalte. Interiorizarea ei profundă, până la o izolare totală față de tot ceea ce se întâmplă în jur o fac să ajungă în pragul Revoluției din 1989, dar vă las să descoperiți singuri dacă va trece și peste acest prag.

„Ar vrea să creadă că aude cum vine spre ei bubuitul asurzitor al Zidului care se prăbuşeşte, îşi ascute urechile, i se pare că aude un vuiet, dar e doar zgomotul înfundat al oraşului care se trezeşte şi în jur – linişte. O ciocănitoare răzleaţă bate rar, adormită, dar se opreşte repede şi nimic nu mai tulbură aerul stătut. Un val de căldură o cuprinde, stomacul o frige rău, în gât îi urcă iar sângele sărat şi amar, nu‑i nimic, s‑a mai întâmplat, sângele o bufneşte pe nas şi pe gură, tremură şi încearcă să se ridice, dar puterile au lăsat‑o, ochii i se împăienjenesc de durere şi se înmoaie de tot, se lasă pe o piatră gemând, nu‑i e frică, o să treacă, toate trec şi o luăm de la capăt a doua zi la fel, să mai aştept puţin şi pe urmă o să mă pot scula, se ghemuieşte între spasme şi i se pare că s‑a ridicat deja şi a luat‑o la pas prin pădurea rară care a început să înverzească miraculos, văzând cu ochii. O bufniţă pestriţă o buhuie, ea o priveşte şi ochii ei galbeni, nevinovaţi îi întorc privirea, ochii se înnegresc, nu e bufniţă, e agentul de la poarta lui Béla, care o scutură brutal, scoală duduie, aici ţi‑ai găsit să dormi, du‑te acasă. Vrea să spună ceva, dar nu iese nimic, bolboroseşte şi de fapt n‑are chef să vorbească cu el, aşa că pleacă pur şi simplu printre copaci, dă de câteva ori din aripi şi se ridică peste oraş, sus, foarte sus, mult mai sus decât credea că poate zbura vreodată, îşi dă ochii peste cap, se priveşte pe sine cum se înalţă, frumoasă, uriaşă, liberă, vâslind ritmic din poalele paltonului, nu simte niciun regret, nicio durere, bucuria o cuprinde, e relaxată şi fericită, gata, s‑a terminat, acum nu o mai poate atinge nimeni şi se grăbeşte să dispară înspre soarele înceţoşat care a ajuns deja deasupra oraşului.”

Deși Ștefan nu e rodul iubirii, nu e copil dorit, el este salvatorul Cristinei în multe momente de cumpănă. Și acesta îi mulțumește în felul ei, special și unic: îi dăruiește povești. Basmul ca formă de supraviețuire, cine s-ar fi gândit la asta? Dar Alina Nelega mai dă un sens basmului, unul revelator în contextul romanului ca întreg: basmul devine punte de legătură, arc peste timp; prin poveste și doar cu ajutorul acesteia, Ștefan își poate proiecta singur viitorul, el poate visa, poate să meargă mai departe și să-și vadă visurile împlinite. Niciunul dintre pesonajele din basmele romanului nu e construit la întâmplare; dincolo de metafore și figuri de stil se ascund bine de tot mecanismel sociale care au făcut posibilă perpetuarea unui regim politic aberant. Dintre toate paginile romanului Alinei Nelega, acestea mi s-au părut cele mai dureroase, cele mai greu de citit. Așa se face că la final, după ultimul cuvânt citit tot ce mi-a venit în minte a fost: și despre moarte niciun cuvânt în plus!

ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat de Alina Nelega nu e un roman comod, e pentru deschis mințile, ceea ce mă face să-l recomand cu insistență. Citiți-l! Ca să nu repetăm greșelile istoriei!

ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat de Alina Nelega