La aniversare – răstălmăcirea poetului devine imposibilă în absența flamei de sudură

„Doar în poem totul e nesfârșit,

mai puțin liniștea.” (Claudiu Komartin)

Scriu despre Claudiu Komartin în ziua în care el celebrează nașterea. Paradox, căci cartea e despre moarte și trecere. E despre o altă viață, de fapt, una consumată, trăită la cote inadmisibil de înalte. Viața aceea despre care vorbește cu patimă Claudiu Komartin în Autoportret în flama de sudură n-a fost a lui pe de-a-ntregul, de fapt a fost o viață la care el a fost părtaș, martor fără voie. Incandescența flamei de sudură a făcut ravagii, a lăsat urme și cicatrici greu de ignorat, dar au existat și fante de lumină, locuri pe unde speranța și-a făcut loc. Fiul a înțeles târziu că o viață se naște cu adevărat când înțelegi rostul celei din care te-ai născut.

„reciclez porțiuni de existență avidă

acoperit din cap până-n picioare de o clisă

de o piele secundă neiertătoare

care poate că pentru alții e o

ghicitoare dezlegată în punga de țigară fie

reciclez versuri și amintiri urinez mult mai des ustură” (din Porțiuni de existență avidă)

Eram în pandemie când vedeam postările de pe facebook – rare, foarte rare – ale lui Claudiu Komartin legate de suferința tatălui. O suferință ascunsă de ochii lumii, consumată în spatele zidurilor; așa s-a născut poezia. De fapt, nu s-a născut, cât s-a hrănit versul din această cumplită și nesfârșită suferință. Fiul își ia în seamă rolul de asistent – asistent e cel care asistă neputincios la suferința care descuamează pielea și desface viața felie cu felie de pe oasele omului. Un rol de care încearcă să se despartă preț de câteva ceasuri, are nevoie de fugile acestea temporare, de distanțările acestea cu rol de guri de oxigen. E timpul în care vede ce se întâmplă în jur, în viața de dincolo de pereții azilului suferinței interminabile; e timpul în care știrile devin sursă de viață, iar dialogul laconic și fracturat semn că nu mor toți oamenii în același timp. Mama, soția, fiul nou-născut intră și ies din scenă precum intră și ies din scenă personajele secundare, dar fără de care nu există spectacol.

„din sămânța de om se extrage acum ceva

mai împuțit decât marea cea mare și toxică de

o generație și-un pic

mai ții minte? – peștișorul

auriu se sufocase în punga transparentă

aruncată direct pe trotuar răzbunarea lui fi-va

kilul de plastic scos din mațele tale după

ospățul cu stridii și calamari suntem

piane obosite prinse în plasă de zale

ghiftuiți în fericirea noastră depravată vâslim

la costum și cravată către insula unde

prosperă oameni radioactivi doxa

înlocuită cu noua conștiință cuprinse

de-amoc cineva invocă jucăria ultimilor nativi” (din Elegii reacționare)

Claudiu Komartin știe că suferința n-are grade de comparație, doar înțelegerea, una pe care vrea să o obțină cu orice preț. Așa se citesc multe din poeme, din punctul meu de vedere cele mai bune din tot volumul (deși, e ceea ce cred, e groaznic să faci ierarhie în poemele care compun portretul poetului aflat la ceas de suferință cumplită). Catharsisul, căderea, decăderea, urmate de o așteptare autoimpusă – multe dintre poeme mi s-au părut a fi odele așteptării, scrise în ceasurile de „mai bine”, ceasurile în care muribundul se simțea mai bine și astfel cei „vii” puteau să respire – se adună între coperte într-o ordine deloc dorită, nicicum așteptată.

„folosesc cataplasme ceaiuri medicinale unguente

remedii homeopate sugerate în basme sunt

uzurpatorul melancoliei și al

propriilor sentimente datate meșteresc la

un instrument care va înlocui tristețea

cugetătoare și trăiesc intens

și urgent dramele comunicate prin

capilare oraculare

de oameni care-și trăiesc fioros biografia

și știu bine că-n teritoriile-astea toți

tragem să apucăm ziua următoare

fără fanfare și fanfaronade și turnuri de fildeș

fiindcă e care pe care” (din 3.)

Flama de sudură – legătura indestructibilă dintre tată și fiu are nevoie de puncte de sudură, puncte dureroase, noduroase, aspre la pipăit, dar profunde. Autoportret – pentru că tatăl n-a mai reușit să-l vadă pe noul Cladiu, tată la rândul lui acum. Un autoportret deloc obiectiv, dar pe cât de subiectiv este, pe atât de autentic. O autenticitate asumată, dezgolită, dar nu și dezinhibată, o autenticitate cucerită cu greu, cu prețul unor ani lungi de suferințe, de violențe (ah, cureaua aceea omniprezentă, schelet din dulapul ce nu se vrea deschis niciodată) care au ridicat ziduri între tată și fiu.