Tu când ai primit ultima scrisoare? – „Ultimele cartoline” de Cristina Struțeanu

Se adună cărțile Cristinei Struțeanu. O aventură personală începută acum foarte puțini ani, devenită între timp pasiune. Talent (re)confirmat, căruia i se adaugă calități, așa cum bine remarca Christian Crăciun pe una din clapetele copertei: tot ceea ce scrie ea devine sau este atins de semnificativ, dar multe rămân ascunse, căci sfiala (a se citi buna creștere) îi impune o anumită detașare; ea știe că lumea, ca să rămână întreagă, trebuie privită de la distanță. Cele lumești trebuie pomenite, dar nu și atinse. Cei care vin au nevoie de o lume întreagă, altfel de ce-ar mai veni?

Cristina Struțeanu are harul unei mari povestitoare, dar și înțelepciunea celei care a văzut multe, dar nu s-a lăsat pierdută niciodată. Cu un simț al umorului greu de egalat, cu o autoironie care ține loc de orice regulă, cu o capacitate de introspecție unică, cu o rarisimă inteligență naturistă (observă animalele și le lasă în mediul lor natural de viață, chiar dacă îi răstoarnă ei viața pe dos, se uită cum cresc plantele și încearcă să le protejeze), Cristina Struțeanu reușește să readucă în prim-plan reportajul. De fapt, cartolinele ei – sper că nu ultimele, așa cum scrie în titlu – sunt reportaje în adevăratul sens al cuvântului. Așa cum se făceau pe vremuri; relatări de la fața locului, din miezul acțiunii, combinate cu o documentare solidă, cuprinzătoare, caracterizată de varietatea surselor de informare; combinații de descrieri de peisaje cu construcții narative demne de un roman policier – nu întâmplător în cel puțin două cartoline aduce în discuție romanele polițiste -, iar în mijlocul tuturor, omul.

Cartolina Cristinei Struțeanu e o combinație între scrisoare, carte poștală și biletul de pe frigider. Greu de crezut, dar exact așa se aștern în pagină cartolinele ei! Asta pentru că ea însăși, deși cunoaște foarte bine regulile jurnalismului – ține cont inclusiv de limita de spațiu – nu le poate respecta ad litteram. Spiritul liber, năvalnic, de care nu se poate dezice nici dacă ar pica-o cu ceară cineva (da, da, pomenește și despre vorba asta pierdută pe undeva, printr-o cartolină) îi dă de furcă, dar o și pune în valoare. Îi trec o mie de gânduri prin cap, se nasc mici conflicte de idei, pe care, de cele mai multe ori, încearcă să le rezolve singură, apelând la surse verificate, caută soluții adecvate/adaptate locului și momentului, cu alte cuvinte începe să construiască. Deloc întâmplător, în cartolina dedicată Căscioarei, ea numără nu mai puțin de zece case în care a locuit, pe care le-a aranjat și prețuit pentru ceea ce i-au dat – confort și stare de bine. Nu au intrat la numărătoare casele în care a locuit vremelnic, sau cele în care nu s-a simțit bine (n-a fost acasă acolo). Personificarea casei, înzestrarea ei cu voce, nu e procedeu literar în întregime, chiar dacă pe fond cartolina (și nu doar aceasta, ci mult mai multe) seamănă cu un basm adaptat. Jurnalism combinat cu tehnică de basm, cine a mai pomenit așa ceva? Dacă ar fi rămas doar cele două ingrediente, probabil că textele în sine ar fi părut niște ciudățenii literare, bune de citit într-o pauză de lectură și de dat mai departe. Dar ingredientul magic este autenticitatea aceea de care vorbea Christian Crăciun; cartolinele puse cap la cap dau un jurnal. Unul foarte personal, unic prin bogăția de idei, argumente solid construite și teme abordate. Lumea Cristinei Struțeanu este una pe cât de bine delimitată – locurile natale, casele ei atât de dragi, oamenii cu care s-a intersectat de-a lungul anilor, care i-au lăsat ceva în inimă, cei trei băieți ai ei (unul mai celebru ca celălalt, deși tind să cred că unul dintre ei îi este mai aproape de suflet, nu-i corect să dezvălui mai mult) și nepotul (Luca e și autorul desenului de pe prima copertă, întregește excelent și definește cu o exactitate matematică universul ideatic al scriitoarei).

Cele 22 de cartoline au apărut inițial în revista Tribuna. Scrise de-a lungul anului pandemic (eu așa îi spun anului 2020), ele reflectă doar o mică parte din zbuciumul care a cuprins lumea, pentru că, pe fond, Cristina Struțeanu și-a creat cu ajutorul lor pavăză, scut de apărare împotriva degringoladei. Cu un simț al pericolului greu pus la încercare de-a lungul vieții – dacă i-ați citit celelalte cărți, știți despre ce vorbesc – ea a intuit că trebuie să se retragă din lume și să-și asume un soi de călugărie. Izolată în munți, dar cu vecine cu care interacționează, cu vecini care-i dau bătăi de cap (oameni și animale), ea reușește să-și multe gândul de la tema zilei. Evită panica și instalarea fricii și printr-o nevoie manifestă de a se documenta – în foarte multe cartoline te surprinde diversitatea surselor citate, a teoriilor aduse în discuție cu privire la un anumit subiect. Ce e cu adevărat surprinzător este felul cum conexează teoriile, cum pune cap la cap informații, cu un simț practic extrem de rar întâlnit.

<<Mai târziu am văzut în documentare, spre confirmarea mea, cum maimuțele femele fură câte un nou născut ca să-l giugiulească, să se joace cu el, spre disperarea mamei proteguitoare. Deci toate primatele adoră asta. Se înscrie într-un firesc. Mama mea însă era indignată zdravăn că-mi tratez fiii ca pe egalii mei, ca pe niște camarazi. Îmi menea lucruri abominabile în viitor, din această pricină. „Păi, sunt subalterni?”, mă miram eu. „Sigur, trebuie să execute ce le ceri, fără comentarii, să mănânce ce le dai, să-mbrace ce le pui, fără crâcneală”, îmi zicea ferm. Iar ea, uimitor, fusese o rebelă… Nu, n-aș intra în interminabila discuție, Atât doar că nici ce-am făcut eu nu era bine. Trebuiau îmbărbătați și lăudați, da. Zeflemelele și glumele nu i-au întărit când erau mici. Prea mici. Pe urmă, treacă-meargă, când se înfipseseră bine pe piciorușe. Au preluat însă luarea peste picior, ca metodă de educație, și mi-o aplică ei mie acum. Cu haz. Aferim>> (Cartolina „Șase personaje în căutarea unui autor”, p. 118)

Ultimele cartoline sunt bogate ideatic, diverse din punct de vedere semantic, personalizate (nu personale, căci altfel le-ar fi ținut pentru ea), autentice până peste poate. O îmbinare de limbaje căreia nu-i găsești fisuri – stăpânește excelent limbajul academic, dar și pe cel colocvial – și din care se nasc o mulțime de întrebări. Da, Ultimele cartoline te pun pe gânduri, nu te lasă indiferent! Cei care nu sunteți obișnuiți cu stilul Cristinei Struțeanu (da, putem vorbi deja de un stil al ei) veți regăsi plăcerea de a sta la taifas cu o persoană care nu vorbește niciodată la întâmplare. Cei care sunteți la prima întâlnire cu autoarea, dați-vă timp să înțelegeți, să așezați în locuri cuvenite cartolinele. Tendința de a le ordona ca și cum ar fi piese de puzzle e firească și nu trebuie reprimată; de altfel, m-am întrebat de multe ori dacă ele au apărut exact în ordinea aceasta, dar de la un punct încolo înțelegi că ordinea devine un factor personal de disciplinare a unui univers ideatic foarte bogat: ordinea Cristinei Struțeanu nu e musai să fie aceiași cu a cititorului, ori aici se găsește cel mai bine exprimată dragostea (supremă) pentru libertate de care dă dovadă scriitoarea. Ea a iubit enorm libertatea, de aceea nici celor din jur nu le-a răpit-o. Mare lucru să știi să păstrezi echilibrul în numele unei libertăți asumate, fără să pari nelalocul tău!

Ultimele cartoline sunt mărturiile lumii în descompunere, una care nu se vrea pierdută definitiv. Dacă cel puțin un cititor înțelege acest lucru, atunci efortul Cristinei Struțeanu n-a fost inutil. Și am credința că nu va fi doar un cititor, ci cu mult mai mulți!

Ultimele cartoline de Cristina Struțeanu