Să finanţăm impostura pentru a recâştiga performanţa

-scurt eseu despre starea sistemului românesc de învăţământ-

Investițiile în sistemul de învățământ sunt esențiale pentru a asigura o educație de calitate, iar acesta este un fapt indubitabil. Cu învăţământ prost finanţat nu poţi plăti cadre didactice de bună calitate, nu poţi avea acces la cele mai recente publicaţii pentru a începe o cercetare serioasă în ştiinţele sociale şi nu poţi nici să ai tehnologia necesară pentru a face o cercetare serioasă în științele tari.

Întrebarea pe care însă încerc eu să o pun şi asupra căreia am insistat multă vreme este următoarea: „Putem stabili o corelaţie directă între performanţa sistemelor de învâţământ şi finanţare?”. Iar aici, cred eu, lucrurile devin mult mai complexe. Când stabilesc dacă fac sau nu o investiţie, indiferent dacă este vorba de piaţa de capital sau de sistemul educaţional, nu mă uit dacă aduce sau nu profit, deoarece dacă decid să investesc este clar că anticipez un profit, ci mă uit să văd unde obţin cel mai bun randament pentru banii de care dispun. Acelaşi lucru trebuie să-l facă un stat, însă randamentul nu este mereu monetizat. Adică nu investesc în învăţământ pentru a scoate bani din el astfel încât să regăsesc acele sume în PIB-ul anilor viitori, aşa cum fac investind în infrastructura energetică, spre exemplu, ci investesc pentru a avea rezultate bune pe termen lung, rezultate la nivel internaţional, astfel încât populaţia să devină competitivă şi să aibă un nivel ridicat de productivitate. Există numeroase studii* (puteţi regăsi o parte dintre ele la finalul articolului), care demonstrează corelaţia directă între nivelul de educaţie al populaţiei şi performanţa economică a statului respectiv. Dacă ne gândim imediat la tinerii cu studii, la cei care au făcut performanţe şi care aleg să părăsească ţara, trebuie să subliniem că o populaţie educată nu înseamnă doar elite. Când te axezi doar pe elite, pe olimpici, pe învăţământul de foarte mare performanţă şi pe excepţii, atunci intri în competiţie cu marile state ale lumii, iar şansele unei ţări ca România de a păstra acei tineri sunt aproape nule. Motivele pentru care ei ar rămâne, dacă decid să facă asta, nu ar mai fi legate de nivelul financiar, ci de o sumedenie de alţi factori, adesea subiectivi, la care se adaugă şi nivelul de educaţie al concetăţenilor. Este o certitudine că oamenii educaţi vor să trăiască printre oameni educaţi, chiar dacă cei din jur nu au acelaşi nivel de performanţă. În atare condiţie, beneficiul unei populaţii cu o medie ridicată a educaţiei, depăşeşte beneficiul învăţământului de elită . Din punct de vedere financiar, România nu are capacitatea de a-şi păstra elitele şi nici nu cred că o să o aibă prea curând, însă poate în schimb să le ofere acestora un mediu în care să poată rămâne dacă aleg să facă acest lucru. Pentru aşa ceva însă, ai nevoie de un sistem funcţional, un model de selecţie care să lucreze în beneficiul performanţei.
Având ca reper toţi factorii anterior menţionaţi, revenim la întrebarea de la care am pornit şi anume, dacă putem stabili o corelaţie directă între performanţa sistemelor de învăţământ şi finanţarea acestora. Din cunoştinţele mele nu exista studii care să fi demonstrat o astfel de corelaţie, deoarece randamentul investiţiei sau finanţării educaţiei ţine de câţiva factori suplimentari, cum ar fi:

Utilizarea Eficientă a Resurselor: Dacă o instituție de învățământ primeste mai mulți bani, dar nu are mecanismele necesare pentru a-i cheltui eficient, atunci rezultatele s-ar putea să nu se îmbunătățească în proporție directă cu mărimea investiției. Putem observa asta şi în sectoare precum cel al justiţiei sau cel al afacerilor interne, unde investiţiile făcute nu au înbunătăţit aproape deloc acele ramuri, deoarece nu s-a reuşit o restructurare profundă, iar banii sunt cheltuiţi aleatoriu.

Calitatea Cadrelor Didactice existente: Finanțarea poate ajuta la creşterea atractivităţii profesiei didactice, oferind salarii competitive și resurse de formare continuă. Cu toate acestea, dacă sistemul de învățământ nu dispune de metode adecvate de selectare și evaluare a cadrelor didactice, iar aici este cât se poate de vizibil că nu dispunem de ele, investițiile sunt risipite şi ajungem să premiem mai degrabă impostura şi nepotismul decât performanţa. Mediul universitar este un exemplu limpede al modului cum se risipesc resursele. Lipsa de performanţă este absolut jenantă, însă asupra acestui fapt am să revin imediat.

Corupția și Problemele Structurale: Într-un sistem corupt sau cu deficiențe structurale, investițiile suplimentare pot fi deturnate sau cheltuite ineficient, aşa cum constatăm la o simplă privire aruncata peste investiţiile făcute de universităţile din România în ultimii ani. Unele dintre ele s-au transformat din instituţii de cercetare şi performanţă educaţională în adevărate companii de construcţii, investind semnificativ mai mult în acest sector decât în performanţa academică. Este adevărat că toate clădirile trebuie întreţinute şi renovate, însă nu poţi face asta la o scară atât de mare şi apoi să te plângi de lipsa banilor din cercetare. Deci pot spune că este adevărat faptul că, în astfel de contexte, curățarea și reforma sistemului sunt prioritare şi trebuie realizate înainte de a face investiții semnificative.

Nevoile Specifice: Nu toate instituțiile sau programele au aceleași nevoi. Investițiile ar trebui să fie direcționate în funcție de necesitățile specifice ale fiecărei instituții sau domenii ale educației, iar ele trebuie apoi racordate şi la nivelul real de performanţă. În acelaşi timp, instituţiilor cu un randament mult sub nivelul de finanţare ar trebui să li se acorde atenţie sporită, să li se retragă aşa numita „autonomie universitară”, care nu mai există de foarte multă vreme în practică, iar managementul să fie încredinţat pe o perioadă limitată unor persoane care au adus randament în alte universităţi din ţară sau chiar din străinătate. Cadrele didactice ale acelor instituţii să poată fi mai uşor concediate, iar obiceiul titularizării să devină legendă. Daca vrei performanţă trebuie să ai competiţie, iar competiţia nu se realizează acordând postruri la catedră în care să stai să aştepţi pensionarea. Titularizarea ar trebui să fie o excepţie şi nu o regulă, iar posturile ar trebui să fie constant scoase la concurs. Nu o să auziţi vreodată astfel de cereri din partea profesorilor, deoarece frica de a rămâne fără post este mai mare decât dorinţa de a avea învăţământ de calitate.

Investiții în Infrastructură vs. Programe Educaționale: Deși, aşa cum am menţionat mai sus, este vitală o infrastructură adecvată (clădiri, laboratoare, tehnologie), investițiile în programele educaționale, metode de învățământ, cercetare și dezvoltare curriculară sunt, de asemenea, cruciale, iar din ce se poate observa ele au fost complet neglijate, iar acolo unde au existat au fost făcute doar pe hârtie.

Referitor la sistemul universitar, investițiile pot aduce beneficii semnificative în termeni de cercetare, inovare, calitatea predării și a rezultatelor studenților. Cu toate acestea, transparența, guvernanța bună și responsabilizarea sunt esențiale pentru a asigura că aceste investiții sunt utilizate corect, iar sistemul nostru universitar este departe de a dispune de transparenţă şi bună guvernare. Drept dovadă, România nu mai are nici o universitate în clasamentul ARWU pe 2023 (Clasamentul Internaţional Shanghai), iar asta în condiţiile în care Serbia, Ungaria, Croaţia, Slovenia, Slovacia şi alte state mici sunt prezente cu una sau mai multe universităţi. Văzusem recent pe Facebook o nefericită comparaţie între investiţiile făcute de România şi cele făcute de SUA sau alte state mari, în sistemul de educaţie, comparaţie venită din păcate din partea unui reputat profesor universitar. Astfel de reacţii nu fac decât să îngroape hibele interne ale sistemului şi să le pună în întregime pe seama finanţării, iar când vorbim despre finanţare vedem că deşi suntem la un nivel scăzut, nu stăm atât de rău pe cât se spune. Dacă luăm concret cazul Serbiei şi al Ungariei, vecini care au universități mult peste ceea ce avem noi, lucrurile stau în felul următor (am să încerc să compar atât procentul din PIB cât şi cifra absolută, finanţarea netă, convertită în EUR la nivelul cursului valutar mediu din 2022, pentru a avea o imagine completă):

România:

– PIB (estimare pentru 2021-2022): app. 230 miliarde euro.

– Investiție în educație: 3.5% (valoare medie dintre 3% și 4%)

– Valoare netă: 230 miliarde x 0.035 = 8,05 miliarde euro.

Ungaria:

– PIB (estimare pentru 2021-2022): app. 140 miliarde euro.

– Investiție în educație: 4.5% (valoare medie dintre 4% și 5%)

– Valoare netă: 140 miliarde x 0.045 = 6,3 miliarde euro.

Serbia:

– PIB (estimare pentru 2021-2022): app. 50 miliarde euro.

– Investiție în educație: 4.5% (valoare medie dintre 4% și 5%)

– Valoare netă: 50 miliarde x 0.045 = 2,25 miliarde euro.

Concluzie

După cum putem observa cu uşurinţă, în valoare netă investim sume mai mari decât vecinii noştri, iar în materie de procent din PIB, suntem cu 0,5%, maxim 1% mai jos decât ei, în timp ce Serbia şi Ungaria au două, respectiv cinci universităţi în clasamentul Shanghai, iar Serbia este situată în grupul universităţilor din intervalul 301-400 cu Universitatea din Belgrad. Nu cred că acei 0,5% sau 1% pot acoperi aceste diferenţe, mai ales că deja investim net mai mult decât o fac vecinii noştri. Mă întristează faptul că profesori serioşi apelează la aceste tertipuri ieftine şi preferă să utilizeze clişee facile în loc să se apropie cu seriozitate de punctele nevralgice ale sistemului. Faptul că nu reuşim nici măcar acum să ne găsim problemele reale ne arată limpede că suntem extrem de departe de a rezolva ceva cu sistemul de educaţie.
Recenta grevă a profesorilor reflectă exact aceeaşi situaţie şi în preuniversitar. Se cer bani, toţi vor bugete mai mari, însă refuzăm să ne curăţam propria ogradă, iar când vine vorba de rezultate, primul cuvânt care ne vine în minte este lipsa de finanţare şi nu corupţia sau impostura care au căpuşat şi căpuşează învăţământul românesc.

În perioada în care mi-am făcut doctoratul în România (2010-2013) eram nevoit să-mi cumpăr singur articolele ştiinţifice din domeniu sau să apelez la colegi din străinătate, pentru că ministerul tăiase accesul la bazele de date. Un astfel de articol costa la vremea respectivă undeva între 30 şi 100 de euro, iar pentru a face o cercetare serioasă ai nevoie de acces la sute sau mii de astfel de articole. Nimănui nu îi păsa. Prin comparaţie, universitatea din Frankfurt (Frankfurt School of Finance and Management) unde mi-am făcut o parte din doctorat, era capabilă să-mi furnizeze nu doar acces la toate articolele ştiinţifice din domeniul meu, ci să-mi şi comande orice lucrare ştiinţifică nouă, în biblioteca universităţii. Deci înţeleg perfect ce înseamnă un management prost, pentru că acolo nu era lipsă de finanţare, ci erau grave erori de management şi jocuri politice. Puteam înţelege că o carte extrem de scumpă nu poate fi comandată, însă accesul în bazele de date internaţionale pentru ştiinţele sociale şi nu numai este absolut vital. În caz contrar, te poţi trezi în situaţia că ceea ce vrei să demonstrezi a mai fost demonstrat sau că ca a fost deja infirmat, iar tu nu știi, pentru că nu ai avut acces la articole. Lucrurile s-au schimbat, accesul la bazele de date există din ceea ce ştiu, însă performanţa universitară a scăzut în loc să crească. An de an România pică în toate aceste clasamente iar cei din sistem spun că lipsa banilor este problema reală, iar asta este fals. Problema este că profesorii buni nu mai au energia sau curajul să se lupte cu sistemul. Tind să cred că ambele. Mai toţi cei pe care i-am cunoscut şi puteau schimba ceva au fost ţinuţi jos, în timp ce impostorii şi cei generoşi cu „drepturile de autor” au avansat pe poziţii de profesori. Ce înseamnă această generozitate? Înseamnă că un om scrie un articol, adesea un tânăr lector sau doctorand, iar apoi apar pe foaie foarte mulţi profesori universitari ca fiind şi ei autori. Ba mai mult, autorul real devine coautor, iar impostorii devin autori principali, justificând că poziţia pe articole se trece în funcţie de gradul academic. Aceasta este o practică atât de uzuală încât a devenit ca spălatul pe mâini. Exista profesori universitari care nu au scris nimic de zeci de ani. Ei doar au apărut cu numele pe articole scrise de cercetători tineri sau şi-au publicat cărţi la edituri obscure, însă adesea habar nu au ce conţine textul pe care s-au semnat. De aceea când se anunţă un plagiat la nivel înalt, se aşterne o linişte fabuloasă, deoarece mulţi universitari ascund probleme la fel de grave. Cum să urci în clasamente? Cu cine să faci cercetare? De la cine să înveţi să faci cercetare riguroasă, în atare situaţie? Credeti că dacă mâine dublăm bugetul educaţiei, toate aceste căpuşe vor avea o revelaţie si vor începe să publice articole în Spring sau Nature? Cu siguranţă nu! Aceşti universitari nu-şi vor păstra lângă ei decât asistenţi (în aşteptarea unor poziţii promise de lectori care să le garanteze salariul pe viaţă) dispuşi să facă acest gen de compromis. Concursurile pe posturi sunt o glumă, iar celebrul caz al copiilor lui Tudorel Toader, unul devenit lector „la apelul bocancilor” (candidat unic pe post, aşa cum a scris presa), iar celălalt ajuns notar după nişte mişcări dubioase, aşa cum tot presa a relatat, sunt exemplele elocvente ale modului în care se obţin poziţiile. Indiferent de modul în care finanţezi acest sistem, în lipsa unei restructurări serioase (ceea ce am mari îndoieli că se va întâmpla prea curând), orice leu în plus ar înseamna finanţarea imposturii şi nimic mai mult.
Deci nu, domnilor profesori, problema lipsei de performanţă nu este cauzată direct de lipsa banilor, aşa cum gunoiul nu se adună din lipsa unui număr insuficient de măturători, ci ambele provin din proasta gestionare a ceea ce deja există şi din nepăsarea celor care ar putea schimba ceva, pentru că de la cei care pot efectiv să reformeze din rădăcini sistemul, adică de la miniştri, se pare că nu mai putem cere nimic.

Anexă

* Studii care demonstrează corelaţia directă între nivelul de educaţie al populaţiei şi performanţa economică

Barro-Lee Data Set: Robert J. Barro și Jong-Wha Lee au dezvoltat un set extensiv de date privind educația populației pentru o serie mare de țări. Ei au găsit că există o relație pozitivă între educație și creșterea economică.
Studiile Bancii Mondiale: Banca Mondială a efectuat numeroase cercetări care indică faptul că țările cu o populație mai educată au tendința de a avea o creștere economică mai mare și o reducere a sărăciei.
Human Capital Theory: Acesta este un concept din economie care sugerează că investițiile în capitalul uman (prin educație, formare și sănătate) pot îmbunătăți productivitatea și, prin urmare, pot stimula creșterea economică.
World Economic Forum: În rapoartele sale despre competitivitate globală, World Economic Forum include factori educaționali ca indicatori importanți ai competitivității economice a țărilor.
Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OECD): PISA (Programme for International Student Assessment) este un studiu international care măsoară performanța elevilor la matematică, știință și citire. Există dovezi care sugerează că țările cu un scor mai bun la PISA au tendința de a avea o creștere economică mai mare.
Studiul lui Eric Hanushek și Ludger Woessmann: Acești doi cercetători au constatat că, mai degrabă decât cantitatea de școlarizare, calitatea educației (măsurată prin teste de performanță) este strâns corelată cu dezvoltarea economică a țărilor.

Referinţe: