„Singur printre poeți”

Din unele puncte de vedere (sau de citire a penultimei sale cărți, despre care vom scrie aici câteva considerații), Codruț Radi este „singur printre poeți”, nu chiar precum Sorescu (olteanul pastișa la debut cu aplomb); prahoveanul nu pastișează, mai degrabă se revoltă, este „proscris printre poeți”, artele sale poetice menționând, precum în „Menire” (p.24):

„Mi-a luat-o viața înainte/ răspântiile și le-a-nchis/ să nu cad amăgit din vis/ tăcerii dintre jurăminte,// Se-ndepărtează cele sfinte/niciun apoi nu mi-e promis/ ori mântuiri topite-n scris/ deodată gândul ce mă minte,// Mă irosesc pândind cuvinte/ ce tâlcului s-au sinucis/ rămân printre poeți proscris/ precum uitării dinainte.” Printre acești poeți posibil să fie și cei „cu simțăminte/ ce s-au lăsat de gând ucise/ și bântuie printre cuvinte.” (p.90), ori „poeții/ ce nu mă lasă să-i înfrunt” (p.40, din „Trăind încă”)…

La propriu, volumul începe cu o „Desprindere” (căreia putem să-i spunem milosformaniană), care ne șoptește de la început că Poezia poate fi o coborâre în sinele… Omului care se caută încă pe… sine: „Cobor în mine fără trepte”, străinătatea, stranietatea camusiană fiind și ea afirmată de la început:

„Străin la fel oricărei lumi/ singurătății însă pradă/ desprins de lumea dinainte/ să cred/ în cel ce-o să m-aștepte.” (p.5)

Existențialist-expresionist, se adastă la „Ferestrele nopții”:

„Nu mă pot trezi prin bezna din vis/ ca afară/ noaptea întârzie pe sub pleoape/ ferindu-mă/ întâlnirea cu zorii să doară…”, „exilul” fiind o altfel de patrie:

„M-am născut străin anume/ zeilor fără făptură/ în exil pe-o fundătură/ ca să mă salvez de mine.” (p.7 – „Prematur”)

Fiind și artist plastic, se poate spune că are și un fel de neîncredere în cuvinte, dar, liric, nu se poate trece de cuvinte (p.8, contrapunctând; iar, după titlul volumului, este clar că se oferă azil acestora), din multe puncte de vedere Codruț Radi fiind un poet verigă-lipsă din fantastica evoluție a Poeziei românești de la început de mileniu III. Există la p.64 un poem cu acest titlu, „Veriga lipsă”, poate idealul fiind surprinderea „adevărului fără forme”, oarecum kandiskyan. Poetul din Sinaia a reușit, ca și Kandinsky, să nu rămână prizonierul (după cum afirma Lassaigne despre inventatorul picturii abstracte) unei singure discipline, sintetizând pictura și muzica… Deși, pictural, parcă e mai aproape de un Franz Marc!

Desigur, a încerca să scrii despre (totalitatea ori totalitarismul) Poeziei (lui Codruț Radi; la el, un pseudo-totalitarism – aș dori al termen, acum inspirația mă trădează! -, blând-prometeic: „…zeii niciodată juști/ nici de viață/ nu ne iartă,// Au mutat vama la poartă/ înăuntru numai cuști/ paznici cu false biciuști…”, „Fără alegere”, p.132), este ca și când ai încerca să muți un munte undeva (vers cu vers, piatră cu piatră, brad cu brad, fir de iarbă cu fir de vorbă), păstrându-i Frumusețea (sau marea, val cu val, în vreo piscină prea mică) și apropo de… munte, parcă e prea puțin (p.10, 62, deși mai sunt și râpe, pietre, pârloage, vale ș.a.) în această nouă carte, care, este drept, nu este… Adăpostul munților!

Sinaia și-a descoperit poetul emblematic, un vitraliu de castel regal, nu întâmplător următoarea sa carte de poeme este „Reversul culorilor” (tot Neuma, 2023), din care cităm câteva versuri-verigă:

„Am culcat/ cuvintele/ la loc/ în carte/ după ce/ luminile/ s-au stins,/ Stoarse/ de-nțelesuri/ peste rând/ regândite/ fără rost/ apoi/ Se vor mai trezi/ doar/ să ne spună/ celor ce-am uitat/ că le-am citit/ cum era tăcerea/ prinnăuntru.” (p.7)

Autenticitatea luptei cu constrângerile limbajului (observată în alte însemnări despre poezia lui Radi) este confirmată și în acest volum care apare după depășirea unei crize existențiale, scepticismul său metafizico-mistic (poate și raportat la poezie) dând adâncime unei estetici inedite în spațiul liric contemporan.

În exercițiile sale de virtuozitate, Dumnezeu „apare” în „privirea” poetului (cu o încărcătură oarecum argheziană, gen „Vreau să te pipăi…”, dar nu urlatul este important ci „nervul optic” subliniat de Horia Gârbea pe coperta a IV-a), „Tot șovăind” (titlul poemului citat mai jos):

„M-am întors cu fața/ de la viață/ să-l vă în sfârșit pe Dumnezeu/ umbrele de mine se agață/ nepereche că le-am fost/ mereu,// Graniță-ncurcată-n solzi/ de gheață/ râpe mărginite cu tranșeu/ capătul ecouri când dezvață/ un târziu solstițiu/ altui zeu,// Când se schimbă/ neștiind la față/ ochiul amintindu-și/ orb pigmeu/ despletind culorile din ceață/ pe conturul strâmt de curcubeu.” (p.58)

Totul (tot ceea ce ține de relația cu acest prieten dificil care poate fi divinitatea) poate fi „Iluzie” (titlu de poem, p.14):

„Uneori/ greșesc depărtarea/ dintre noi/ și te îmbrățișez/ în gol,// Mă lași/ să cad/ în genunchi/ lângă tine/ rugându-mă/ la icoana/ care ți-a înghițit/ chipul,// Apoi/ mă încurc/ privirii tale/ de-acolo/ de sus/ prea departe/ să mă pot/ ridica.”

Iluzie și singurătate, „Iarăși singur” fiind exemplar apropo de îndoieli moderate (prin forța sau slăbiciunea Îndoielii… tomiste, poezia s-ar înrudi, pe ici, pe colo, cu maiestuoasa Denisa Crăciun):

„De cât răgaz/ mă-nvinuiesc/ ferit de turmele nocturne/ doar neantul/ altfel creștinesc/ deasupra vrea să mă atârne,// Când rugile/ se-nfăptuiesc/ din golul liniștii abrupte/ aleg să curg/ în sens firesc/ precum uitarea vieții rupte,// prin dedesubtu-mi/ omenesc/ refugiul meu/ iarăși acasă/ ascuns departelui ceresc/ singurătății ce m-apasă.” (p.103)

Bref, rareori o asemenea „încărcătură” a Poeziei, „apă grea” a Interiorului (cuvintelor), gata să fie transformată în miezul unei bombe… atomice lirice trimițînd către filosofia heideggeriană (de ce ar exista ceva și nu mai degrabă nimic?), prea-plinul sui generis, barbilian sau bachelardian trezindu-se speculația ontologică din poezie (sau invers), strict bachelardian gândindu-ne când citim „La opaiț” (francezul avea ce avea cu flacăra unei lumânări)!!!

Adăpostul cuvintelor de Codruţ Radi