„Clara citește Proust” – universul proustian și trecerea peste timp

Stéphane Carlier este un scriitor francez, autor al mai multor romane, dintre care primul este „Actrice”, pentru care folosește un pseudonim pentru a-l trimite editurilor, Antoine Jasper. În anul 2022, a publicat la Editura Gallimard romanul Clara lit Proust, reușind să cucerească rapid publicul cititor, ceea ce i-a adus mai multe premii, printre care: Prix Albert Bichot, Prix du Cercle Littéraire Proustien 2022, ș.a.m.d. Volumul a fost tradus în anul 2023 și în România, la Editura Humanitas Fiction. Invitat să vorbească despre această carte, sursele de inspirație și perspectivele sale literare, în Librairie Mollat, la Le livre de la semaine, autorul mărturisește că la vârsta de 19 ani a început să se apropie de opera lui Marcel Proust, pe care a găsit-o extrem de amplă, de detaliată, considerând că dacă Proust ar putea reveni și și-ar privi creația literară de bază, À la recherche de temps perdu, până și el ar găsi-o prea stufoasă. Gândindu-se azi, probabil că s-a simțit precum Clara, personajul pe care l-a creat cu măiestrie, pierdut și fermecat în faldurile universului proustian.

Romanul este structurat în trei mari părți, care urmăresc și construiesc cronologic metamorfoza Clarei a cărei poveste începe într-un salon obscur de coafură, Cindy Salon, ajungând până la transformarea totală, regăsirea unei Clare complet diferită, de fapt, cea adevărată. În carte, se pot urmări două mari planuri narative, care la început sunt paralele, iar ulterior ajung să se intersecteze până la a se confunda: pe de o parte, povestea Clarei, o tânără de 23 de ani cu o viață obișnuită, al cărei timp se împarte între activitatea de coafeză și relația cu JB, un bărbat mai mult absent, iar pe de altă parte, rolul și importanța operei unuia dintre cei mai mari stiliști ai literaturii franceze, Marcel Proust, intelectualul saloanelor, al nuanțelor, un bon viveur, care a lăsat lumii o operă de căpătâi, canonică, o paradă de stil în literatura universală. De asemenea, există două timpuri narative, cel în care trăiește Clara, al societății actuale, al Instagramului și vitezei, al frivolității, și timpul proustian, al răbdării și fineței, al lui Odette și Swan, al plăcerii de a-ți oferi răgazul unei madlene înmuiate într-un ceai aromat; astfel, deși la început sunt puse chiar în opoziție, ajung să se contopească unul în altul, ceea ce îi oferă Clarei o ieșire din cotidian, atunci când se afundă între paginile cărții lui Proust.

Clara este coafeză în salonul doamnei Habib, o femeie elegantă, dar cam lipsită de stil, desfășurându-și zilele în același ritm, ocupându-se de frumusețea clientelor sale. Se refugiază într-o relație cu JB, un bărbat cu alte interese și destul de absent, alături de care stă mai mult din obișnuință și comoditate. Alfabetul unei vieți anoste, lipsită de nuanțe.

Astăzi, asta nu mai are nicio noimă. Să te gândești acum la asta este ca și cum te-ai auzi vorbind o limbă pe care nu o mai înțelegi. În autobuz, îi trimite un mesaj scurt mamei sau discută cu sora ei, apoi petrece ceva timp pe Instagram, de unde iese înainte să vadă toate postările noi de pe contul ei. Și acum privește pe geam, dar doar pentru a se gândi la dispariția dorinței, la interacțiunile ei fizice cu JB, care acum se limitează la săruturi pe gură (din ce în ce mai puțin). Pentru a-și spune că, în curând, vor fi aproape ca un frate și o soră. Și apoi ajunge la destinație, Place de Libération.

Locul în care coboară zilnic Clara pentru a merge la muncă are un nume simbolic pentru etapa în care se află, având nevoie de o eliberare, de o ieșire din tabloul unei existențe unde nu se întâmplă nimic. Până într-o zi, când totul se schimbă atunci când în salon intră un bărbat fără să fi făcut programare, ale cărui gesturi sunt ample și nervoase. Este momentul în care Clara, ocupându-se de toaleta acestuia, simte primele pulsiuni ale acel altceva, fiind, de fapt, zorii propriei sale metamorfoze. Pe versurile cântecului Tout doucement, Clara simte fiorii unui nou segment de viață, pentru ca, după plecarea bărbatului, să descopere că a uitat sau a lăsat intenționat, în salon, un volum din colecția Livre de poche, În căutarea timpului pierdut. Astfel, în cinci luni, douăzeci și nouă de zile, două ore și patruzeci și șapte de minute vechea Clara avea să o întâlnească pe cea adevărată, care nu se va mai lăsa sufocată de onduleuri și vopseluri, ci de profunzimile metaforelor, de iubirile și langorile proustiene.

Nu a citit decât douăsprezece pagini și știe deja cum vor evolua lucrurile între ei. Ține de ea să se agațe, să continue să înainteze, deseori în ceață, uneori pe întuneric, să nu se simtă ofensată de frazele cu digresiuni și de imperfectul subjonctivului, să se înarmeze cu răbdare și, dacă trebuie, cu un dicționar. Ține de el, în schimb, ca la intervale regulate, ori de câte ori se așteaptă mai puțin, să o uimească. Cu cât citește mai mult, cu atât înțelege mai bine. El nu folosește cuvinte complicate, doar că frazele lui merg adesea în altă parte. Din clipa în care ea știe, în care a înțeles că el nu o abandonează, ci se va întoarce să o ia, totul merge de la sine.

Și așa va face mereu Proust, se va întoarce după Clara, îi va oferi ceea ce realitatea nu a putut da până acum, o viață adevărată. Caută singurătatea, se izolează în această nouă lume, care se reliefează ca o adevărată revelație pentru Clara: descoperise literatura și arta de a trăi, nu doar de a supraviețui. În acest fel, mica lume de la Cindy Salon. Clara o vede, o aude, o simte, și atunci înțelege că nu îi mai este suficientă. Găsește ieșirea de care avea nevoie și nu știa, și o oferă și celor care se simt ca ea, încorsetați într-o lume ale cărei pulsiuni nu se mai simt. Așa că începe să citească Marcel Proust cu voce tare, împărtășește cu ceilalți miracolul cuvintelor, puterea lor, posibilitatea de a scăpa de orbirea obișnuinței prin frazele cuprinse mănunchi între niște coperte.

La final, Clara își aduce în propria viață liniștea și dragostea adevărată inspirate de Proust, iar peste ani, revine la vechiul salon, cu propria sa fiică, dornică să își descopere mama în totalitate, să afle unde a început totul; ultima punte străbătută între trecut și prezent.

Clara citește Proust este cel mai frumos elogiu adus unui scriitor, la un centenar de la dispariția sa. A considera că opera centrală a lui Marcel Proust este cheia a unei noi vieți, având puterea renașterii și regăsirii este o metaforă care, cu siguranță, i-ar fi plăcut peste măsură marelui scriitor francez.

Clara citește Proust de Stephane Carlier