Zi caldă, prea caldă pentru gustul meu. E totuși octombrie, dar am încercat să mă bucur de soare. Mircea Pricăjan îmi spunea pe la prânz că a fost surprins de calitatea întrebărilor elevilor de la liceul unde a fost invitat; nu doar că nu erau pregătite de acasă, ci chiar s-au înlănțuit logic, semn că au fost prezenți, atenți la dialogurile dintre invitații zilei și moderatoare. Dincolo de momentul în sine, e vorba de altceva: FILIT e la a noua ediție anul acesta, iar în tot acest timp gândirea critică și-a făcut simțită prezența; oamenii au învățat să renunțe la clișee, să dea frâu liber imaginației și să fie spontani, să caute informația la sursă (când ai scriitorii în carne și oase în fața ta, cum să nu profiți?) și să o folosească în foarte multe feluri. Acesta este unul din posibilele răspunsuri pentru finanțatori, instituțiile statului ori alți sceptici atunci când se întreabă „la ce bun un festival (de literatură)? Mai ales în vremuri ca cele pe care le trăim.
La ceas de seară, întâlnirea dintre José Luís Peixoto în dialog și Robert Șerban a venit să-mi confirme ceea ce știam deja: scriitorii au nevoie de multe (re)surse de creativitate. Poate că aici e și cheia diversității literaturilor care apar an de an: nu ține totul de tehnică și stil, ci și de felul cum sau unde își găsește autorul ideile, punctele de plecare. Discuția cu Miruna Vlada de la ceas de amiază (da, urmează interviul cât de curând) mi-a adus în primplan o obsesie mai veche de-a mea: de cât de multă expunere are nevoie un scriitor? E o temă asupra căreia voi mai medita, cu siguranță. Ce spun acum este că-mi plac oamenii discreți, mai puțini ilustrativi, care nu țin să facă spectacol din viața lor, dar în același timp caut să văd în oamenii cu care nu rezonez ce ascund dincolo de tot show-ul; dincolo de aparențe stă ascuns un raționament, există o motivație asupra căreia da, putem să ne pronunțăm. Pe de altă parte, sunt scriitori care fac din viețile lor literatură, ori aici intervine marea dificultate a cititorului și/sau criticului – lui ce-i rămâne de judecat? Așa-mi explic de ce în prima parte a serii FILIT am avut senzația dialogul trenează. Găsesc că rolul unor astfel de seri este să provoace publicul să cumpere cărțile, dar mai ales să le citească. N-avem nevoie de colecționari de autografe, cât de cititori în temă, care să aibă curajul să spună „nu” dacă ceva nu le place. Iar FILIT are un public format de-a lungul anilor, oameni care vin în sală să afle detalii cu privire la una sau alta dintre cărți; cred că ei au trecut de etapa în care un premiu literar îi face să cumpere automat volumul în cauză. Și încă ceva: dacă un scriitor de talia lui Peixoto este tradus în România – nu doar la edituri mari, ci și la edituri mici, de nișă (cine ar fi crezut că unul dintre volumele de poezie a apărut la Editura Muzicală?!?) – înseamnă că e suficient de valoros, încât să nu mai fie nevoie de prea multe detalii despre premiile câștigate de-a lungul timpului.
Mi s-au părut foarte interesante amănuntele, detaliile cu privire la obsesia lui Peixoto pentru Coreea de Nord; n-am aflat care e sursa acestei obsesii, dar știm sigur că după cinci vizite nu va mai fi vorba și de o a șasea. Robert Șerban a venit pregătit, s-a documentat îndelung, a citit tot ce-a găsit tradus în limba română, așa am aflat de cele patru volume de poezie (habar n-aveam, recunosc, că scrie și poezie). Din fragmentele de poeme pe care le-a citit a reieșit că una din temele preferate ale scriitorului portughez este moarte. La 21 de ani și-a pierdut tatăl, iar în memoria lui a scris o carte care s-a scris mult mai greu decât toate celelalte; în astfel de momente, scriitorul profesionist a cedat locul omului Peixoto, cel care avea nevoie de vindecare, de forță ca să meargă mai departe. Cartea a cunoscut foarte multe ediții și a avut parte de traduceri în mai multe limbi, iar între timp scriitorul a ajuns să o privească cu ochi de „profesionist”, semn că a învățat să trăiască cu absența tatălui. Excelent punctată ideea că invitatul serii vine dintr-o țară de 10 milioane de locuitori, dar… portugheza e limba Braziliei, de exemplu. Așa se explică tirajele foarte mari pe care le au cărțile lui Peixoto (Florin Iaru a avut o reacție foarte promptă, oftatul lui din toți rărunchii făcând sala să râdă), dar și turneele și rezidențele literare de care s-a bucurat acesta (apropo, el e unul din rezidenții Librăriei La Două Bufnițe din această toamnă). Călătoriile, tatuajele, obsesia morții (dar una convertită, care a devenit fertilă din punct de vedere literar între timp) și muzica, despre toate acestea s-a vorbit în joia FILIT-ului. Punctul de maxim al serii a fost dat de întrebarea lui Radu Vancu, care a făcut o referință foarte prețioasă la unul dintre marii scriitori de limbă portugheză, Fernando Pessoa, un joc de cuvinte menit să pună în evidență oglinzile cu care se joacă scriitorul, în care se oglindește sau în a căror adâncime caută idei și emoție. Până la urmă, din toate detaliile, amănuntele și informațiile aflate din dialogul dintre cei doi scriitori (căci și Robert Șerban este scriitor) s-a conturat un portret autentic, filigranat.
În drumul spre camera de hotel m-am intersectat cu câțiva dintre invitații ediției de anul acesta. Mi-am dat seama că da, bucuria întâlnirii e autentică și că aveam nevoie de această ediție mai mult ca oricând. Seara, mai toți scriitorii erau obosiți, căci peste zi fie au dat interviuri, fie au avut întâlniri și/sau dezbateri, dar încă mai aveau forța ideii, a dialogului autentic. Sunt momente de grație pe care le iau cu mine, ca pe un bonus. De fapt, mă simt ca și cum aș fi câștigat jackpotul, dar încă nu-mi vine să cred că-l am.
Gândul zilei vine tot de la Peixoto: „Nebunia este necesara artei, înseamnă refuz al stereotipiei!”
*14.30-16.30 | Liceul de Informatică „Grigore Moisil”, Iași
Scriitori printre liceeni
Invitați: Horia Corcheș, Mircea Pricăjan
Coordonatori: prof. Anamaria Ghiban, prof. Daniela Anghelescu
Eveniment organizat în parteneriat cu Inspectoratul Școlar Județean Iași
Cu participarea elevilor de la Liceul de Informatică „Grigore Moisil”, Iași
**despre Cătălin Sava și felul cum deschide Serile FILIT am mai vorbit, dar tot simt nevoia să fac o precizare: să ai ținută de/pe scenă înseamnă ceva mai mult decât un costum și să știi să ții microfonul, ori el știe prea bine asta. Se documentează în prealabil, preia din zbor replici sau idei auzite peste zi, pe care le integrează în prezentare. Doza asta de spontaneitate creează dependență, așa că îi urez să revină și la ediția de anul viitor.
