Dacă intrați pe site-ul Muzeului Național al Literaturii Române din Iași – nu, nu e o filială a celui din București, ci are o identitate proprie – găsiți la secțiunea dedicată editurii o colecție care spunen multe despre viziunea managerială a directorului Lucian Dan Teodorovici. Colecția Restitutio este alcătuită dintr-o serie de monografii ale caselor care s-au transformat în muzee, fie pentru că au fost locuite de scriitori celebri, fie pentru că au găzduit reviste literare. Intuiești că în spatele acestei colecții e un efort colectiv de restaurare și/sau conservare a acestor clădiri, de recuperare a unor valori materiale, dar mai cu seamă imateriale. Dar mai este ceva: regândirea unui traseu cultural, care până mai ieri erau bătătorit pe direcția Copou – Palatul Culturii, cu un mic ocol la Bojdeuca lui Creangă. Monografiile nu doar că arată impecabil – au identitate vizuală și textul este redactat cu foarte mare atenție – dar și informațiile sunt ordonate cu minte de istoric arhivist și actualizate, astfel încât să provoace vizita celor mai tineri, iar pentru cei mai în vârstă o schimbare de traseu și, de ce nu, de viziune. Da, casele și muzeele au o viață a lor, o istorie care n-ar trebui prinsă definitiv în spatele unor paravane care mai mult ascund, decât să protejeze. Iulian Pruteanu-Isăcescu este autorul monografiilor și coordonatorul colecției Restitutio, iar el mi-a fost și sursă de informații, ba chiar sprijin de-a lungul șederii la Iași.
Colecția Restitutio nu este singurul proiect editorial al Muzeului Național al Literaturii Române din Iași; pentru cei care au fost măcar o dată la FILIT nu e o noutate faptul că există câteva colecții care au menirea să aducă în prim-plan scriitorii Iașului, cei care au partea lor de contribuție la istoria literaturii române. Fiecare dintre aceste colecții este gândită în jurul unei idei-concept și destinată unei anumite categorii de public. Creangă 2.0 este evident destinată copiilor, în primul rând lor, dar și celor care încă se mai gândesc că regionalismele sunt lipsite de farmec. Scriitori de poveste este mai degrabă pentru publicul matur, dar cărțile pot fi citite și de cei de vârste mai mici, pe această cale nume ca Vasile Pogor, Otilia Cazimir, Nicu Gane sau Dosoftei capătă consistență literară, căci aceasta părea de mult pierdută în timp. Rescrierea sau reinterpretarea unor texte de autor reclamă meșteșug mult și voce autentică, de aceea succesul celor două colecții este asigurat și de pleiada scriitorilor provocați să scrie, dar și pentru că Florin Lăzărescu este capul limpede al acestor proiecte. Celor două proiecte li se adaugă de anul acesta și colecția Parodii originale, un set de cinci volume care la o primă vedere par excelent scrise (dar voi reveni asupra subiectului separat).
Dincolo de aceste preocupări absolut justificate pentru repunerea în circuit a operelor unor scriitori importanți pentru istoria literaturii române (și nu doar române), echipa condusă de Lucian Dan Teodorovici se mai poate lăuda, începând de anul acesta, și cu o Casă a Muzeelor. Cinci muzee organizate și intrate deja în circuitul de vizitare care funcționează în sediul revistei Viața Românească, devenită ulterior sediul Chesturii Iași. Cinci muzee unice în România, cinci viziuni de organizare a spațiului și exponatelor total diferite, o adaptare a idei de prezervare și conservare nemaiîntâlnită în România. Muzeul Pogromului Iași, Muzeul Teatrului Evreiesc în România, Muzeul Literaturii Române, Muzeul Poezie(i) și Muzeul Copilăriei în comunism sunt cele pe care le puteți vizita ori de câte ori aveți nevoie de o întoarcere la rădăcini, dar și de o doză de optimism. Dincolo de restaurarea clădirii realizată cu o foarte mare atenție la detalii (finisajele atent realizate spun multe) veți afla în fiecare dintre interioare – săli nu foarte mari, căci restaurarea n-a inclus dărâmare de pereți (Aferim!) – idei și viziuni puse în practică în moduri foarte originale. Ion Barbu, Felix Aftene, Irina Schrotter sunt doar trei dintre cei care au contribuit efectiv la schimbarea de dinamică; fiecare spațiu invită la interacțiune, provoacă reflecția și impune ca fiind necesar dialogul. N-am avut nicio clipă senzația că grabă, n-am simțit nevoia să „sar” peste o sală. Am fost curioasă să văd detaliile ceasului de aur care i-a aparținut lui Eminescu, mi-au plăcut teribil mașinile de scris din Muzeul Poezie(i) și valurile de hârtie care invită la o lectură ad-hoc cel puțin inedită. N-au cum să nu te impresioneze pantofii – autentici, purtați de poete și poeți cu care ne intersectăm prin orașele țării, iar pereții colorații, metafore autentice și complementare celor cuprinse în versurile celor evocați, încep treptat să-și piardă dimensiunile autentice. Proiectul mai vechi al lui Ion Barbu, cel cu sticle, a devenit epicentrul uneia dintre săli, căci labirintul care ni se arată se transformă treptat într-un curs ad-hoc de istorie a literaturii. Poți să nu-l iubești pe Ion Barbu, poate să nu-ți placă felul cum se exprimă el artistic, dar când vezi Muzeul Poezie(i) îți dai seama că, în fond, el mai practic decât oricare dintre noi; el e singurul pentru care istoria capătă sens și fără să iei distanță, să te îndepărtezi de ea. El locuiește în istorie, altfel n-ai cum să explici nevoia de a rămâne acolo, printre pantofii poeților și versuri care par să țâșnească de unde te aștepți mai puțin.
Văzusem multe fotografii cu sala dedicată lui Emil Brumaru. Mi se păruse impresionantă oricum, dar trebuie să o vizitezi, să fii acolo, printre cărțile care aduc aminte de camera lui de hobbit, cea în care muntele de cărți domina fără drept de apel. Cănile de cafea, cu urme de zaț pe ele, căni din care a băut Brumaru, i-au aparținut, te fac să-ți ridici privirea spre tavan, la timp ca să observi orașul de îngeri. Jocul scenografic de lumini și umbre conceput de Felix Aftene te ține captiv acolo, loc unde încerci toate stările posibile. Dulapul și secțiunea dedicată celor peste 18 ani nu sunt decât bonusuri, credeți-mă! Am lăcrimat și am simțit aripa de înger fâlfâind, semn că Brumaru e fericit, cine știe, poate chiar se joacă cu îngeresele lui preferate. Atunci mi-am dat seama că da, timpul poate fi suspendat, fie și preț de câteva secunde.
Ce-a urmat după a fost un fel de revenire cu picioarele pe pământ. Muzeul dedicat copilăriei în comunism, cu un spațiu mai mult decât generos dedicat școlii – se știe obsesia tovarășilor pentru formarea omului nou, proiect care nu putea să devină posibil decât cu ajutorul unor cade didactice de nădejde. Din ce-am înțeles de la Lucian Dan Teodorovici – apropo, cel mai bun ghid pe care l-am avut vreodată într-un muzeu, foarte exact în informații, dar și foarte generos, căci m-a lăsat să observ, să caut, să găsesc, să pun cap la cap idei și emoții – copiii-vizitatori vin și se așază în bănci, râd când văd penarele din lemn și se hlizesc de-a dreptul când dau cu nasul de manualele lipsite de poze. E o revenire la concret necesară, căci acolo, în sălile acelea lipsite de culoare și anoste, reci, îți dai seama că n-avem voie să părăsim corabia, să obosim. Cei care vin după noi au nevoie de modele – da, sună prozaic, dar o las așa – dar mai cu seamă de repere, de rădăcini.
Parterul e al teatrului, nu întâmplător; dacă ne gândim că viața ne e un spectacol al cărui succes depinde de intrarea în scenă, nu e deloc rea ideea amplasării lui la parter. Dar mai e o motivație aici; în prelungirea lui, la capătul dinspre stradă, se află Muzeul Pogromului. Muzeu organizat pe două niveluri – parte și subsol. – adică pe locurile unde evreii au fost arestați, torturați și loc de unde au plecat spre moarte. Un muzeu care, cum-necum, te face să vibrezi! E imposibil să rămâi imun la cele citite, sau să nu-ți dorești să te așezi să-l asculți pe Iancu Țucherman povestind despre cele trăite. Cercetezi zidurile și-l pipăi pe cel martor, lăsat în mod special așa cum a fost, cărămidă roșie neacoperită cu ciment. Te strivește tavanul și simți nevoia de aer, dar tot nu-ți vine să ieși în curte, pentru că nu pricepi și pace cum de au fost posibile astfel de orori. De ce sunt oameni care găsesc justificări la astfel de atrocități și cum de mai sunt posibile astfel manifestări sau acțiuni extremiste. Muzeul Pogromului este locul despre care am crezut că sunt pregătită să-l văd, dar care mi-a adus aminte că niciodată n-o să devin imună la suferințele celorlalți.
Câteva cuvinte la final, în loc de concluzie: de neratat sălile dedicate Hortensiei Papadat-Bengescu, Sofiei Nădejde și cea a lui Caragiale. Luați-vă timp atunci când vă propuneți să vizitați Casa Muzeelor, nu e o vizită pe care să o poți expedia într-o oră, să o bifezi din mers. La plecare, opriți-vă și la magazinul de suveniruri, nu veți găsi celebrele dovezi – expresiile moderne ale ideii de kitsch – ci umbrele cu mesajele lui Ion Barbu, cărțile din colecțiile de care pomeneam mai sus, semne de carte și agende pe care vă puteți scrie impresiile.
