Moto:
„doamne/ dacă/ și de data/ aceasta/ vei/ îndrăzni/ să mă-nvii/ fără voia/ mea/ nu voi mai/ vorbi/ niciodată/ cu tine” (n.tzone)
*
„Înmormântările” au un statut aparte, fiind „neasemănătoare total cu altele”, ca să cităm dintr-o dedicație! Aproape onto-oximoronic, prin grandoarea (și literar-culturală) prin care propune să fim martori unui ritual de trecere (și literară, în acest caz), dar și prin simplitatea, așezarea în pagini și mărimea (dimensiunile) textului, în comparație cu oricare dintre cele trei părți ale trilogiei istorice a lui Nicolae Tzone.
Peste mii de ani, dacă pe ruinele unui templu sau muzeu se vor găsi încrustate cuvintele acestui poem, fragmentate, ori pe niște tăblițe cuneiforme, nu neapărat, evident, în limba română, cercetătorii se vor întreba cărei spiritualități îi este îndatorat: unor imigranți din zona… neo-sumeriană, propunând o nouă prietenie mitografică gen Ghilgameș-Enkidu (naratorul cu, împreună cu Dumnezeu); unui cult obscur al Doamnei Bovary („eroul” este un înecat; este spălat precum eroina lui Flaubert sau chiar mult mai vajnic!); desigur, Dunărea îi va pune oarecum în încurcătură: satul menționat ar putea fi în zona unde altădată trecuse Alexandru cel Mare fluviul pentru a pune la respect niște strămoși ai românilor; spiritul acelor vremuri, măreția lui Alexandru se prea poate să fi fost impregnate urmașilor urmașilor, care au căutat în balade și doine să transmită elementele de Sacru ale condiției umane cât mai departe în viitor, poate uneori cu influențe psalmice, că doar Bizanțul de după Bizanț ne mai bântuie și el, cuvintele poemului ar putea fi scrise pe ii și ițari, veșminte ceremoniale indispensabile într-o distopie poetică, unde Balcanii vor fi noul El Dorado, Bucureștiul Noul Ierusalim și New York în același timp, ca să nu mai spunem de alte numărători ale Romei, Constantinopolului, marilor ziduri…
Desigur, (poate) exagerez!
Simplificând, este un poem (și) despre Tristețea condiției umane: o comunitate de la malul Dunării trebuie să înmormânteze în același timp șapte membri sau oameni morți cam în același timp, „naratorul” fiind excepția: el este un înecat găsit după mai mult timp, ființa sa trupească este cea mai degradată (poate să fie și un omagiu adus tuturor poeților înecați, deoarece el este… poet!), din înaltul Spațiului de tranziție, unde este „priponit” frumos de însuși Dumnezeu, poate urmări ce se petrece în cadrul profanului, mundanului. Aceste versuri fac cât ecoul unei tragedii grecești cu eroi care nu au mai apucat să fie cât au vrut ei să fie de eroi: „eram/ mai degrabă/ trist decât/ mort”…
Nicolae Tzone este, în principiu (cât îl cunoaștem), cât se poate de serios și de solemn: în ceea ce privește axiologia literaturii nu se poate glumi; dar este la el și ceva demn de filosofia populară a râsului îngemănat cu plânsul, adaosul balcanico-levantin la conceptul/conceptele de yin și yang, deoarece câteva rânduri mai jos citim: „de acolo/ de pe norul/ de sus/ mă uitam/ cum/ întorceau/ de pe o/ parte/ pe alta/ umerii/ mei/ triști/ și fruntea/ mea/ tristă// nu mă miram/ că nimeni/ nu mă/ plângea// mai degrabă/ eram/ bucuros/ că nu mă/ plângea/ nimeni”…
Norul și Cuiul (nu al lui Pepelea, deși, cu umor, putem spune că se deschide o dezbatere despre Pepelea ca fiu, și el, al lui Dumnezeu) sunt elemente importante în scenografia cărții (și subliniem aici și despre ilustrațiile Suzanei Fântânariu, care reușește ceea ce făcea cândva Sorin Dumitrescu pentru poemele lui Nichita Stănescu: din culori, linii, umbre, contururi ș.a.m.d. ridică schele pentru Babelul cuvintelor, Babel care se ridică și decade la infinit, ciclic; Mihail Gălățanu observa o apropiere de cele „11 elegii” ale lui Nichita, la prima ediție a cărții): „din locul/ de unde/ priveam/ cum sunt/ pregătit/ pentru/ înmormântare// atârnam/ cel ce mai/ rămăsesem/ din mine / agățat/ de un nor/ deasupra/ pământului// dumnezeu/ bătuse/ în el/ un cui/ de lemn/ pe care-l/ cioplise/ din corcodușul/ din curte/ mă țineam/ strâns/ cu mâinile/ mele/ de dinainte/ de a muri/ de acest/ cui/ înfipt/ de dumnezeu/ în cer”
Înecatul nu este „crucificat” (poate încă nu este demn omul de crucificare), este „cuificat de nor”, corcodușului, măgar, asin printre arbori și pomi, i se dă o onoare deosebită, afectivă, dacă vreți, între blagianul „dați-mi un trup voi munților” și arhimedicul „dați-mi un punct de sprijin și voi muta Pământul din loc”, Tzone găsește puterea de a privi cuvintele în ochi și de a le pune acolo unde le este locul: între om și Dumnezeu, între Sacru și Profan, dezvăluind forța ontologică a Tristeții, după cum sugeram mai sus: „de ce/ oare/ eram/ un mort/ atât/ de trist/ de ce/ îmi părea/ că tristețea/ mea/ era/ mai/ grea/ mult mai/ grea/ decât/ moartea/ mea”!
Asistăm la o altfel de îmblânzire a Absurdului existențialist (decât la clasici precum Eugen Ionescu, Samuel Beckett, poate și Vișniec), chiar și îndulcit de către Puterea Credinței, apropo de prietenia (posibilă?) dintre om și zeu: „dumnezeu/ privește/ și el/ deodată/ cu mine// se agață/ chiar/ cu un deget/ de cuiul/ de lemn/ de corcoduș/ de care/ sunt/ și eu/ agățat// norul/ în care/ se află/ bătut/ cuiul/ de lemn/ este/ mai/ rezistent/ decât/ bănuiam// ne ține/ pe amândoi/ în echilibru/ deasupra/ pământului// privesc/ alături/ de dumnezeu/ spre/ masa/ de sub/ măr// să nu/ începi/ îi zic/ să plângi/ tocmai/ tu/ ai ochii/ umezi/ doamne// de ce”…
Privirea, gândirea scriitorului surprind Absurdul în hainele Împăratului: situația actuală a Omului, protejat de zeu, este una a competiției, a concurenței duse până în pânzele albe (din care se fac veșmintele morților) ale (meta)fizicii, misticii (surprinsă în filme sau cărți pop precum „Jocurile Foamei” sau „Jocul calamarului”, ultimul pe Netflix): se organizează un fel de concurs al frumuseții morților (despre moartele de la concursurile de Miss… numai de bine! Sic!):
„înmormântările// sunt/ sărbători/ în sat// există/ întrecere/ între/ familii/ de cum/ mortul/ casei/ este/ înmormântat/ mai/ cu/ fast// de cum/ este/ mai/ temeinic/ spălat// de cum/ i se pune/ pe trup/ cea/ mai/ albă/ cămașă/ de bumbac// când/ se-ntâmplă/ să fie/ mai mulți/ morți/ deodată/ sunt/ puși/ laolaltă-n/ biserică/ și începe/ concursul// care mort/ este cel/ mai grozav/ care mort/ are/ obrazul/ cel mai/ bine/ pomădat// care mort/ este/ cel mai/ înmiresmat/ și are/ parte/ de cele/ mai multe/ sărutări/ pe mână/ și pe/ obraji/ înmormântările/ țin/ de aceea/ chiar și/ zece/ ore/ în șir// ba/ câteodată/ chiar/ și mai/ multe/ zile/ în șir// eu/ că am murit/ înecat/ nu voi/ putea/ să câștig/ niciodată/ nicio/ întrecere/ a morților/ de la mine/ de acasă”
Este „o nebunie” inspirată precum aceea a lui Roberto Benigni din „Viața e frumoasă”, când tatăl închis cu copilul de cinci-șase anișori într-un lagăr de exterminare inventează un joc pentru a nu-l speria pe cel mic: toată închisoarea, toate privațiunile, torturile, nu sunt decât un joc având ca premiu… un tanc cât supraviețuirea! Dar aici este vorba doar de… un prim pas către viața veșnică, cu sărutările pe mâna mortului ca like-urile de pe facebook! Scena de pe tavanul Capelei Sixtine este „răstălmăcită” cu verva marilor avangardiști: continua Creație are, mereu, neajunsurile ei, pentru cei care nu știu să se bucure, care cad pradă acediei „de bază” sau variantei care privește posibila Înviere:
„dumnezeu/ încă stă/ cu degetul/ arătător/ de la mâna/ dreaptă/ sprijinit/ de cuiul/ din lemn/ de corcoduș/ înfipt/ tot de el/ în norul/ de deasupra/ pământului/ degetul meu/ arătător/ este lângă/ al lui// stăm/ amândoi/ lilieci/ agățați/ de cer/ și privim/ cum fostul/ meu corp/ este/ pregătit/ pentru/ ultimul/ drum// jos/ în curtea casei/ nimeni/ nu se/ hotărăște/ încă/ să/ plângă/ îmi vine/ să râd/ că nu mă/ plânge/ nimeni/ nimeni/ nimeni// și râd/ de se/ clatină/ cuiul/ de lemn/ de care/ stau/ atârnat/ deget/ lângă/ deget/ cu/ dumnezeu/ în norul/ de/ deasupra/ pământului”…
Urmează, în economia textului, versurile alese ca moto al acestei prezentări:
„doamne/ dacă/ și de data/ aceasta/ vei/ îndrăzni/ să mă-nvii/ fără voia/ mea/ nu voi mai/ vorbi/ niciodată/ cu tine”…
Dacă Paul Ricoeur este cu metafora vie, Tzone poate fi cel care propune metafora… liberului arbitru în teoria învierii, dacă Divinitatea, având și cel mai subtil, ascuțit simț al umorului din plurivers, va trata problema cu bunăvoință, permițând „să se audă”:
„sunt/ deja/ un mort/ care aude/ perfect/ vocile/ tuturor/ morților/ din prezent/ din trecut/ și din viitor// aud/ zgomotul/ sângelui/ din urechea/ lui gauguin/ tăiată/ în urmă/ cu peste/ o sută/ de ani/ de van gogh/ lui gauguin/ și după/ ce a murit/ a continuat/ să-i fie frică/ vreme/ îndelungată/ de mâna/ olandezului/ înarmată/ cu briciul/ lacom/ de sânge// aud/ și cu câtă/ limpezime/ doamne/ tot/ ceea ce/ beethoven/ nu a auzit/ vreodată// aud/ sunetul/ plin/ al notelor/ azvârlite/ în trombă/ pe manuscris/ din vârful/ degetelor/ sale/ în transă// cât de cristalin/ doamne/ dumnezeule/ răsună/ missa/ solemnis/ aici/ și acum/ pe norul/ de deasupra/ sicriului/ în care/ m-au așezat/ de o jumătate/ de oră/ dacă nu/ chiar de un/ ceas/ aud/ peștii mei/ frați/ de sub/ dunăre/ spunând/ îndrăgostiți/ în cor/ unii către/ alții/ te iubesc”
Desigur, simbolistica creștină are o importanță majoră în felul în care Inspirația a dictat întreaga construcție a poemului; într-un fel, se mai mizează pe… Iubire: dacă dragoste nu e, nimic nu e, chiar și într-un concurs de frumusețe pentru morți! Se ridică problema:
Cum ne iubim noi morții? Cât de corect, ritualic vorbind! Metaforic! Cum să scrii o istorie a iubirilor de morți? O poveste (se strecoară printre rânduri la un moment dat confesiunea: „a/ fost/ odată/ ca/ niciodată/ și a fost/ niciodată/ ca/ odată”…) sau o cercetare?
Nicolae Tzone, înmormântările, il. de suzana fântânariu. – ed. a 2-a, București, Editura Vinea, 2020
