Recunosc cinstit, anul acesta am putut veni la FILIT încă din prima zi pentru că aveam orele în regim online. E un avantaj pe care nu mi l-aș fi dorit, dar de care am profitat din plin; dimineața orele, după-amiază interviurile și participările la diverse evenimente. De mâine încolo (adică de vineri) am întreaga zi la dispoziție, ceea ce e și mai bine. Anul trecut nu mi-am propus să particip – era atât de multă incertitudine pe toate planurile și cota de haos atât de ridicată, încât am încercat să-mi organizez (fie și parțial) prioritățile; când am auzit că după o zi, ediția a fost încheiată (în mod abrupt) mi-am zis că, unde acolo, cineva e de partea mea (știu, sună cinic în context, dar am ajuns să mă bucur de fiecare clipă de normalitate, încât aproape că invidiez oamenii și contextele prielnice dialogului față-în-față).
Între timp, Casa Muzeelor a fost inaugurată, ceea ce înseamnă că toate cele cinci muzee organizate în clădirea fostei Chesturi a Iașului sunt funcționale și pot să satisfacă și cel mai pretențios vizitator (despre ele, adică despre muzee, povestesc mâine, pe îndelete). Așa se face că nu mai există cortul FILIT în Piața Unirii, toate evenimentele având loc fie în spațiile din Casa Muzeelor, fie în spațiile partenerilor – licee, Casa de Cultură a Sindicatelor, alte muzee, Institutul Francez, spațiilor marilor biblioteci ale orașului etc. Echipa organizatorilor a ținut cont de toate condiționările impuse de pandemia de coronavirus, astfel încât să nu existe riscul unor busculade sau cel al apariției unor aglomerații de necontrolat; imaginați-să, s-au gândit inclusiv la fluxul cititorilor care-și doresc un autograf de la scriitorul preferat (aseară, după Seara FILIT, scriitorii au revenit pe scenă, iar cititorii veneau spre scenă, pe culoarul de mijloc al sălii Teatrului Național, astfel încât să se respecte și distanțarea, dar să se evite și formarea unor mulțimi ad-hoc). Cu toate aceste limitări, dialogurile și întâlnirile par mai fertile ca altădată. Poate și pentru că observ nevoia de a intra într-o normalitate ce pare etern amânată; toți participanții la această ediție – scriitori, traducători, jurnaliști culturali etc. – au poftă de dialog, nu se mai grăbesc, își iau timp să savureze porția de dialog față-în-față și, mai ales, zâmbesc. Cu măștile pe față, dar zâmbesc, le vezi ochii plini de culoare și zâmbet și înțelegi că e ceva ce nu ne poate lua nicio pandemie și nicio derută sau incapacitate a politicienilor – pofta de viață!
Dezbaterile și întâlnirile scriitorilor cu cititorii sunt adaptate unor nevoi de care echipa FILIT a ținut cont – oamenii sunt curioși să afle cum au trecut scriitorii (și traducătorii) prin toată această perioadă, ce inițial se anunța a fi un deșert al creativității, o perioadă de care am vrea să uităm, peste care să trecem cât mai repede cu putință. Dar ei, acești creatori, au înțeles (mai devreme decât mulți dintre noi) că nu, nu vom trece prea ușor mai departe, că toată povestea asta nu se va încheia așa ușor; mulți dintre ei s-au îmbolnăvit, mai toți au pierdut persoane dragi sau apropiate, toți au fost nevoiți să facă față unor pierderi total neprevăzute. Dar au găsit forța să transforme aceste pierderi în motive de scris. Vorbim astăzi despre cărți ale pandemiei – cărți care s-au scris în această perioadă și care au fost deja tipărite, dar vorbim și despre proiecte literare și/sau culturale care s-au concretizat în aceste luni. Cum-necum, oamenii și-au găsit resursele, dar mai ales motivația de a construi și reconstrui. Idei mai vechi au căpătat forme noi, constrângerile exterioare au forțat bariere și aruncat în aer rezerve și prejudecăți. Despre toate acestea veți citi în interviurile FILIT.
Serile FILIT au devenit deja o tradiție, sunt așteptate și vânate de fanii festivalului – aici mă gândesc și la voluntarii FILIT – astfel încât a fost nevoie de o rezervare prealabilă a locurilor (inclusiv invitații festivalului au făcut acest lucru). Ediția a IX-a a festivalului se remarcă printr-o diversitate a subiectelor, dar și printr-un număr mai mic de invitați străini (de înțeles, dacă ne gândim la ce se întâmplă acum în țară). E un semn aici că echipa a vrut să răspundă unor limitări printr-un act creativ de mare clasă, folosindu-se de experiența edițiilor anterioare. Așa se face că prima seară a avut și o componentă de muzică de foarte bună calitate – Andra Botez Band și jazzul cântat de ei mi-au adus aminte de o epocă pe care o credeam uitată sau pierdută în negura timpului, muzică care a încapsulat perfect esența dialogului dintre invitații serii. Poezia a devenit, rând pe rând, subterfugiu, pretext, text de sine-stătător, prilej de meditație sau punct de plecare pentru un schimb de replici care a trecut de la autoironia fină, de foarte bună calitate, la ironia și umorul subtil, toate căi de împrietenire a spectatorilor cu… spectacolul poeziei. Da, poezia face spectacol, au dovedit-o din plin Viorel Ilișoi, Dan Coman și Ion Barbu, însoțiți de un moderator mai mult decât prezent și atent la preluarea ideilor aruncate în joc, Andrei Crăciun pe numele său. Intrarea în scenă a lor a fost o reinterpretare a celebrei fotografii a membrilor Beatles mergând în șir indian pe trecerea de pietoni. Seara a fost pusă sub semnul celebrului vers al lui Radu Stanca, care, grație intervenției lui Ion Barbu a căpătat o identitate vizuală adaptată – fiecare dintre cei patru avea un tricou cu variații ale versului, doar Viorel Ilișoi având pe piept „Sunt cel mai frumos din acest tricou”. Filmul realizat de Ion Barbu pe aceiași temă a rulat la un moment dat, după ce fiecare dintre invitați a răspuns unui șir de întrebări bine țintite, plecate din direcția lui Andrei Crăciun. S-a râs cu poftă în sală, lumea a fost prezentă, a luat parte la dialog, a dat sens dialogului, semn că da, poezia poate face spectacol. S-au auzit promisiuni, s-a vorbit despre proiecte eșuate, dar mai cu seamă concretizate, s-au povestit întâmplări memorabile, s-a vorbit inclusiv despre adidașii lui Ion Barbu etc. Un puzzle de replici, creat ad-hoc, născut din versuri, idei verbalizate pe loc, putințe și neputințe care altfel ar fi fost duse mai departe în spate precum poverile. Dialogul dintre cei patru s-a încheiat sub semnul unei invitații: al doilea film (mai vechi, dar la fel de actual) realizat de același Ion Barbu, l-a făcut pe Dan Coman să accentueze ideea că e binevenit la Bistrița ca să dea vers fiecărui bloc în parte.
Un debut de festival în care am realizat două interviuri – prilej cu care mi-am dat seama că mie chiar îmi lipsește dialogul acesta spontan și fertil, născut dintr-o căutare de răspunsuri la dileme, dar și dintr-o nevoie de comunicate autentică -, am luat pulsul orașului, am aflat că voluntara căreia i-am fost dată în grijă e studentă la jurnalism și că pândea de ani de zile formularul de înscriere, am râs cu poftă la schimburile de replici dintre invitații serii, am savurat muzica bandului Andrei Botez. Dar, mai presus de toate, mi-am dat seama că e bine să fim (și) trecători prin acest oraș, atât de primitor și atât de special. Mulțumesc, FILIT, pentru că m-ai ajutat să aud cum bate inima orașului!
Credit foto: FILIT
