Istorii contrafactuale și lumile posibile ale literaturii

„Dintre toate portretele lui Atahualpa făcute de Tițian, cel mai faimos este fără doar și poate cel pictat în grădinile de la Alcazar, pe care istoria l-a reținut sub titlul de Consiliu. Incașul este reprezentat acolo ca fiu al Soarelui, încins cu coroana stacojie și oferindu-și profilul cel mai bun (…), cu un papagal albastru pe braț și o brățară de aur la încheietura mâinii stângi. Stă în picioare în fața unei fântâni, pe marginea căreia sunt așezate niște coșuri cu portocali și avocado. Un motan roșcat doarme la picioarele lui. Pe o gambă are încolăcit un șarpe. În fundal, câțiva palmieri se înalță spre cerul pe care strălucesc laolaltă soarele și luna, conturate cu aur și argint. Pe tunica-i din lână de alpaca, împăratul a pus să-i fie brodate cu fir de aur emblemele: se pot recunoaște acolo castelul Castiliei, panglicile roș-galbene ale Aragonului, un șoim între doi copaci, precum și o caravelă violet, profilată pe un soare la asfințit, întruchipând călătoria sa din Cuba peste mări” (p. 197)

Există o similitudine mult mai mare decât s-ar putea crede între literatură și mintea umană. În ambele coexistă două tendințe: una, pe care am numi-o centripedă, de a te raporta la real, de nu depăși granițele conștiinței, despre care se știe încă de la psihanaliștii freudieni că este dominată de principiul realului; și o alta, total opusă, de a fugi de real, centrifugă deci, de a te raporta tot timpul la un „dacă” ipotetic, tendință ce ar fi supusă principiului „posibilului”. Între „real” și „posibil” există foarte multe lumi intermediare. Cele două planuri de existență sunt bine delimitate în arte, în special în literatură, cinematografie și pictură. Există pe de o parte realismul tuturor celor care cred că o apropiere de ceea ce se arată, de ceea ce se dezvăluie reprezintă drumul cel mai bun către „adevăr”, iar, pe de altă parte, recunoaștem prezența unui alt mod de a privi „realul”, prin intermediul imaginației, ce creează, la rândul ei, lumi utopice, distopice, fantastice, suprarealiste, văzute ca structuri ascunse ale realității ori pur și simplu ca alte lumi posibile. Între lumea reală și lumea posibilă există,desigur, foarte multe punți de legătură. Poate că, cine știe?, tocmai medierea contrariilor ori balansul permanent pe care îl facem între real și posibil să constituie însuși modul nostru adaptativ la mediu, fără de care nu am putea supraviețui.

Există, deci, pe de o parte, lumea așa cum o cunoaștem noi, lumea-ca-istorie-reală din care facem parte și lumea-posibilă, a istoriei-care-nu-s-a-întâmplat, ambele cu o semantică proprie, autoconsistente în sine și accesibile, una rațiunii conștiente, alta imaginației creatoare. Dacă adevărul istoriei este esențial în a ne înțelege existența și poziția noastră în lume, semantica lumilor posibile deschide perspective nebănuite. Literatura contrafactuală este o astfel de semantică, în care cititorul este invitat să călătorească în universuri paralele coerent-semnificative. Credem că, așa cum adevărul istoric este rațiunea de a exista în propriul timp, coerența-semnificativă reprezintă propriul „adevăr” al unei lumi paralele. Romanul „Civilizații” poate fi citit și ca o fenomenologie a lumilor paralele, în măsura în care înțelegem astfel literatura contrafactuală.

Asemenea unei mini-serii S.F televizată, romanul scriitorului francez Laurent Binet construiește lumi noi din istorii posibile. Coerența-semnificativă rezultă din păstrarea structurii realității, a timpului istoric și a spațiului geografic, ca unități de sens în jurul cărora se creează o istorie nouă, practic un nou pământ și un nou timp. Avem impresia că, în mijlocul timpului cronologic se deschide un portal, în care personajele și evenimentele „alunecă”, iar în acest proces se formează practic o nouă istorie, noi evenimente. Se deschide astfel în fața cititorului o nouă lume, în care personajele istorice cunoscute dobândesc alte roluri și determină alte sensuri decât cele pe care le cunoaștem în lumea noastră reală. Să ne așezăm deci comozi în fotoliu și să deschidem cartea lui Binet. Încă din primele pagini vom pătrunde în universul paralel imaginat de autor.

„O ală suferință îmi smulge inima din piept. E gândul la don Diego, fiul meu, pe care l-am lăsat în Spania, orfan și lipsit de onoarea și de bunurile mele, deși știu sigur că niște principi drepți și recunoscători i-ar restitui totul și chiar mai mult decât atât, dacă eu m-aș putea întoarce măcar cu a suta parte din comorile aflate pe acest pământ al abundenței” (fragment din Jurnalul lui Cristofor Columb, p. 66 ).

Patru sunt noile istorii construite de Laurent Binet: una în care vikingii ajung în America Centrală și se strabilesc aici, formând un nou popor; o alta în care Columb nu descoperă America și moare de bătrânețe, prizonier al incașilor; o a treia, plină de evenimente palpitante, cu incașii ce reușesc să constituie un Imperiu, față de care se supun, deopotrivă, francezii, spaniolii (ce răzbunare a istoriei!) și italienii; în sfârșit, o a patra și ultima îl are ca protagonist pe nimeni altul decât Miguel de Cervantes, ce, evident, nu este autorul lui Don Quijote, ci un tânăr îndrăgostit de poezie, care trece prin niște peripeții pe care cu siguranță le-ar invidia până și Sancho Panza, simpaticul servitor călare pe un măgar. Sunt patru lumi care se ciocnesc și formează, împreună, o nouă istorie. Poveștile sunt atât lumi în sine, auto-suficiente, cât și coerente prin unitatea lor. Deși diferită, istoria are aceleași tipare ca și cea obișnuită. Se păstrează, astfel, logica lumii noastre – civilizațiile istoriei contrafactuale nu sunt asemenea cu Lilliput sau Brobdingnag. Atât aici cât și acolo, oamenii iubesc, au instincte puternice de supraviețuire, sunt dominați de ambiții, trădează, speră, se luptă între ei, mor…Se păstrează chiar și micile detalii ale istoriei reale: pe lângă aceleași personaje care trăiesc în aceleași epoci, există și conflictul dintre Luther și Biserica catolică, Reformă și Contrareformă, state militare puternice, aceleași structuri sociale. Cervantes pare că preia câte ceva din trăsăturile lui Don Quijote, iar Cristofor Columb rămâne un catolic fervent și un marinar iscusit, ce a pornit la drum peste Ocean cu Niña, Pina și Santa Maria, în cucerirea Lumii Noi.

Și totuși pare că istoria își schimbă cursul din momentul în care vikingii, urmași ai lui Erik cel Roșu, decid să călătorească dincolo de Europa și îi învață pe amerindieni să lucreze metalele și să se lupte. Portalul care se deschide în jurul anului 1000, în care intră autorul și noi, cititorii, împreună cu el, schimbă sensul istoriei, nu și semnificația acesteia. Imperiile se prăbușesc unul câte unul, gloriei îi urmează decadența, civilizațiile se succed una după alta. Tiparele rămân, la fel și actorii; doar faptele personale și evenimentele cronologice se modifică.

Personajele istorice primesc noi roluri: Lorenzo de Medici se căsătorește cu sora conducătorului incaș Atahualpa, Luther, principalul adversar al catolicilor, moare ucis de același Atahualpa, Freydis, fiica lui Eric cel Roșu întemeiază o comunitate vikingă în America Centrală, Miguel de Cervantes se întâlnește cu Michel de Montaigne în împrejurări cu totul deosebite, iar prințesa cubaneză Higuenamota devine regentă a Țărilor de Jos. În noul univers, Pedro Pizzaro este cel mai fidel ostaș al incașilor, iar sângele incașilor se amestecă cu cel al spaniolilor și francezilor. Istoria își schimbă decorul, iar personajele care o scriu se mișcă în noile coordonatele ale jocului „Civilizații”. Așa se întâmplă când „ce-ar fi dacă?”, întrebarea interzisă istoricului, ajunge în mintea unui scriitor.

„O, voi, viteji ai plajelor atât de îndepărtate

Care, lăsând în urmă Apusul, învins-ați temerar,

Mult dincolo de coastele cubane,

Atâtea mări brăzdate-ntâia oară;

O, voi, cei care, făr-a lua seama la vânturi și furtuni,

Trecut-ați prin primejdii și lupte de titani,

Purtând, drept o cunună a tot ce-ați cucerit,

Întâia temelie a unui nou imperiu… ” (Incașiada, cântul I, strofa 1, p. 107)

Ceea ce ni se pare aspectul cel mai interesant al romanului este faptul că, odată cu construirea noii istorii, se schimbă centrul de greutate al lumii. Istoria nu mai este făcută de europeni; incașii și vikingii, din personaje secundare, devin actorii principali ai civilizației globale. Din învinși, devin învingători, iar locul lor este luat de europeni, pe cale de a fi asimilați cultural de „barbari”. Marele conducător incaș Atahualpa, cel care sfârșeste tragic la nivelul istoriei noastre, în mâinile conquistadorilor spanioli, își ia revanșa în noua lume imaginată de Binet. Gravitația se inversează, polii istorici se schimbă: Europa devine Lumea Nouă, cucerită de America, Atahualpa e noul Împărat recunoscut de europeni, aceștia din urmă scindați în lupte ideologice și politice nesfârșite.

Dacă ar fi să realizăm o hartă a evenimentelor istoriei imaginate de Laurent Binet, ne-am da seama că punctul de convergență a tuturor evenimentelor este situat în America Centrală. Aici este centrul de greutate, unde se „fabrică” istoria. Civilizațiile precolumbiene devin forțele civilizatoare ale lumii. De aici pornește Atahualpa, traversând din Cuba „Marele Ocean”, însoțit de 181 de soldați, 37 de cai și o pumă, cu care va cuceri Europa. Este aceasta un fel de „lege a dreptății”, o întoarcere a istoriei realizate prin intermediul literaturii. Balansul dinspre real spre ficțional este o răscumpare a destinelor popoarelor învinse, asimilate, aculturalizate. Literatura își ia revanșa asupra istoriei și se transformă ea însăși în istorie. Personajele primesc noi roluri, ceea ce coincide cu o șansă oferită pentru a nu fi uitați de istoria scrisă de învingători. De fapt, în semantica lumii posibile, privim în oglindă, ca într-o ghicitură. Istoria se regenerează în fața noastră, învingătorii devin învinși și pierzătorii primesc șansa nemuririi. Doar timpul pare a curge la fel.

Alte roluri, aceleași figuri, diferite destine – Binet pune personajele cunoscute pe o tablă de șah. Și cum în jocul minții există o infinitate de posibile mutări într-un număr finit de pătrate, tot așa în jocul imaginat de scriitorul francez, există o infinitate de combinații posibile. Orice mutare conduce la o nouă reconfigurare a hărții. Suntem invitați și noi să participăm la jocul inițiat de Binet, care începe cu întrebarea „ce-ar fi dacă?”

„Viața, în turn, a mers mai departe. Montaigne citea sau dicta scrisori secretarului său (Cervantes și grecul coborau atunci să se ascundă în capelă), ori lipsea pentru a se duce la Bordeaux ca să se ocupe de treburile publice de care răspundea. Grecul picta, iar ca să-și ocupe timpul, Cervantes, inspirat de lecturile din bibliotecă, a început să scrie mici piese de teatru, pe care le citea seara, după cină. Când se înnopta, ieșea întotdeauna să-și fumeze cohiba sub festrele doamnei Françoise. Uneori, o auzea fredonând un cântec de leagăn și, vrăjit parcă de vocea tinerei femei, ofta și suspina după ea mai abitir”. (p. 360)

Columb scrie un jurnal, Thomas Morus corespondează cu Erasmus, Atahualpa emite mai multe decrete, se cântâ imnuri, se înalță rugăciuni, se scriu cronici. Istoria devine o metaistorie, iar literatura o metaliteratură. Romanul e lumea-univers a istoriei-literaturii, de unde se generează scriitura. Romane în roman, istorii în istorii: jocul e infinit, nu se știe când se termină. Probabil acolo unde imaginația noastră vrea să se oprească. Indiferent cum citim acest frumos roman al lui Laurent Binet – ca roman istoric, ca literatura contrafactuală, ca joc de șah, ca metaistorie, metaroman, fenomenologie a civilizațiilor etc. – rămânem totuși cu impresia finală că, deși ne putem imagina istorii diferite, șansa de a o schimba foarte mult nu există. În toate lumile posibile, imperiile se vor ridica și vor cădea, civilizațiile se vor ciocni, religiile se vor înfrunta. Deasupra tuturor lumilor, un personaj asemănător cu Laurent Binet va scrie despre toate acestea. Întreaga miză a jocului literaturii va sta însă mereu în perspicacitatea cititorului, singurul suspendat între lumi, eternul călător în toate timpurile și spațiile posibile.

Civilizații de Laurent Binet