Mă găseşti când vrei. O conspiraţie a minţii tale

Motto1: „Ce vede cuplul în decursul unei clipiri? Identitatea apariţiei şi a dispariţiei, adevărul trupului şi al non-trupului, viziunea prezenţei care se dizolvă într-o splendoare: vitalitate pură, bătaie de inimă a timpului.” Octavio Paz, Dubla flacără

Motto2: „Poate că în zilele noastre ne despărţim aşa uşor pentru că avem impresia că merităm ceva mai bun şi că acel ceva e foarte accesibil.” Lavinia Branişte, Mă găseşti când vrei

Titlul este ironic. Mă găseşti când vrei îi spui unui om de care te-ai despărţit definitiv, că recunoşti sau nu asta – te oferi formal să-i rămâi aproape, ca prieten, deşi ştii bine, la fel de bine ca celălalt, că frustrarea, reproşurile reciproce şi tot ce s-a spus explicit sau doar aluziv, toate aceste elemente care constituie materia fragmentată a unui discurs inutil transformă dragostea într-un duel al orgoliilor: cine a iubit mai mult, cine a iubit mai puţin, a cui este vina. Freud Museum, mi-am zis, proză în stilul Ioanei Scoruş. Sau poate Câinele iubirii, ca la Sebastian Sifft. Apropiat şi totuşi depărtat de ceea ce am mai citit s-a dovedit acest roman care desface iubirea în bucăţi şi le aşază, fără să le analizeze prea mult, în ghiveciul vechi al unui ficus rupt pe scări, în drumul de la un apartament la altul.

Unde s-a deschis cartea, acolo am citit mai întâi. Iată, la pasajul acesta s-a deschis, și a fost suficient. Mi-am dorit să citesc mai departe – deși trebuie să mărturisesc că firul acesta mi s-a părut secundar, ulterior, când am ajuns la finalul cărții. Însă începutul este aici, în perioada unei formări care avea toate şansele să fie de excelenţă şi care s-a stins treptat în mediocritate. Dar primele rânduri care mi-au atras atenția au fost acestea, rândurile persuasive:

„În școala generală mi-a plăcut chimia din start, dar în liceu am pierdut imediat legătura cu ce se întâmpla în clasă. Aveam o profesoară între două vârste, care trăia cu o spaimă permanentă de control de la inspectorat și preocuparea ei principală era ca noi să copiem în caiet tot ce se scria pe tablă. Dorea să fie acoperită în caz că apare din senin în clasă vreo comisie care să ne ia la verificat caietele. Am intrat în panică atunci, nu știam ce se întâmplă de nu mai pricep nimic, cum de se făcuse totul atât de opac, dar tata a rezolvat-o imediat, mi-a găsit o meditatoare. Doamna Covaci era profesoară la alt liceu.” (p. 34)

Secvența este în continuare interesantă, mai întâi pentru că fata ajunge, din pasiune pentru chimie, să facă performanță. Rezolvă culegeri întregi de probleme, are spirit de competiție, va deveni medic, ca părinții ei, acesta e un lucru de la sine înțeles. Se întâmplă însă ceva și Maria nu mai dă admiterea la Medicină, alege o facultate cu nume lung doar pentru că multe cursuri se țineau în limba engleză. Doamna profesoară Covaci nu înțelege situația și, ofensată, refuză să îi mai răspundă la telefon, la salut, trece pe partea cealaltă când se întâlnesc. Eşecul Mariei trece drept eşec personal. Maria își pierde treptat orice curiozitate, la facultate are note mediocre, cum mediocră este, mai târziu, și munca ei într-o firmă multinațională. Iar povestea adolescenței aurorale devine, cu timpul, irelevantă:

„Cu fiecare relație, o luam de la capăt și-mi povesteam viața, dar povesteam tot mai puțin din ce fusese în adolescență, astfel că la 34 de ani, când l-am cunoscut pe Victor, varianta care a ajuns la el a fost extrem de scurtă și de seacă. Ceva de genul În liceu voiam să dau la Medicină. Eram bună la chimie. La care el a râs, căci cine e bun la chimie?” (p. 43)

Maria se îndrăgostește, în timpul unui zbor spre Olanda, de un bărbat perfect – Victor știe ce să spună, cum să fie galant și ocrotitor – curtoazia nu este la îndemâna oricui, presupune o întreagă ştiinţă şi practică, un privilegiu şi rafinament adevărat, artistocraţie a inimii, ştim de la Octavio Paz, din Dubla flacără. Victor este un bărbat frumos, sigur pe el, care pretinde că e și îndrăgostit. Banii lui mulți, de care Maria nu e interesată, îi permit să fie generos, poate chiar risipitor. Banii îi îngăduie să păstreze doar pentru el o parte a vieții, să dispară zile la rând, fără explicații, să fie prezent și absent în relație. Banii, nu toți ai lui, sunt sursa unei tensiuni, a unei singurătăți stranii, în vila de la Corbeanca, genul de casă-palat monstruos din care Maria fuge, pentru a nu se mai întoarce niciodată, sărind de la etaj, pe geamul de la baie.

La un moment dat, Maria e nevoită să accepte că relaţia lor nu evoluase, rămăsese într-o zonă de stagnare care îngăduie lucidităţii să facă disecţia sentimentelor:

„Ceva în el stătea la pândă, stătea să țâșnească, dar sentimentul acesta a devenit mai pregnant în timp, atunci, la început, aveam o încredere oarbă în inteligența lui, dacă nu în altceva. Știam că se gândește de două ori înainte de a face orice. Am despre mine senzația că am fost constantă în sentimentele față de el, dar, privit din afară, comportamentul meu, modelat de acțiunile lui, poate că revela o persoană la fel de fluctuantă. Totuși, cred că am fost mereu disponibilă, poate prea disponibilă și poate că de aici au început problemele noastre, din faptul că m-am lăsat prea mult pe mâna lui, după ani buni în care nu mi-am dorit decât să fiu independentă, fără să știu măcar ce înseamnă asta. Dacă însemna doar să nu iau bani de la tata ar fi fost simplu, dar era mai complicat de atât.” (p. 45)

Romanul Laviniei Braniște este anatomia unei relații care are partea ei de umbră și partea ei de lumină, parcurgând etapele teoretizate cândva de Stendhal, de la vrăjirea la dezvrăjirea lumii, trecând prin cristalizarea sentimentelor, prin raportarea la alteritate şi la sine. Sigur, e simplu să constaţi firea bovarică a Mariei, femeie care nu se hrăneşte neapărat cu lecturi sentimentale, ci, mai curând, cu propriile modalităţi distorsionate de lectură a realităţii. Proiectează, cum ar spune Ortega Y Gasset, perfecţiuni imaginare asupra celuilalt. Bărbatul iubit este minunat pentru că ea îl vede aşa:

„M-am așezat pe o bancă din muzeu, încă amețită. Ce chestie, am zis. Mi-am sprijinit capul în mâini și coatele pe genunchi, ca un gânditor, și am așteptat să mă întorc în filmul realității, acela în care mă aflam într-un muzeu, și nu în altă parte. Eram uimită și amuzată în același timp. De cât de înșelătoare poate fi viața. De secundele acelea rare în care-ți dai seama că viața ești tu și că viața e acum. Și, în momentul acela, dorul meu reprimat față de Victor a ieșit din adâncuri, acolo unde fusese îngropat cu mare efort, sub forma unui gând ciudat: că așa a fost și relația noastră ca acel container, care era ceva, dar părea altceva. O conspirație a minții tale, un loc din care ieși bulversat, pentru a constata că l-ai iubit pe celălalt total și devastator și că așa se poate iubi numai un om pe care nu-l cunoști.” (p.199)

Mai apare în carte, autentică şi, deci, tulburătoare, și povestea părinților Mariei, oameni care trec prin (im)previzibilele crize ale vârstei. Tatăl are tendințe habotnice. Omul apucă o cale a misticismului, rămas singur, după moartea amantei oficiale, și ea căsătorită – umbra constantă, acceptată cu bună știință în familia lor. Soția, femeia oficială, nu acceptase niciodată divorțul. Preferase să trăiască așa, nu în promiscuitate, că nu e nimic promiscuu aici, mai curând fără iubire și fără iertare:

„Am sperat că situația aceea îi putea împăca sau îi putea aduce împreună din nou într-un aranjament suportabil și, cu toate că înţelegeam că nu am dreptul să mă bag între ei, aveam atunci ceva din copilul care-și dorește să-și vadă părinții împreună. Mi se părea că sunt prea bătrâni pentru ranchiună.” (p. 179)

Maria, mai atașată de tată, își dă seama că nu-și cunoaște deloc părinții și nu poate vorbi deschis cu ei, le știe vag povestea de viață, a încercat să-i despartă, apoi să-i împace, dar nu-i cunoaște, au rămas nişte străini. La 34 de ani, e tot copilul pe care mama îl folosește ca muniție în războiul cu soțul ei, e tot copilul care găsește ocrotire în brațele unui tată care, pe jumătate alienat, îi ceruse unui pictor să pună chipul Mariei mici, chipul ei de copil, în cerdacul unei biserici de țară:

„Un înger cu cap de copil privea în sus, către cupolă. Când m-am uitat cu atenție, am recunoscut chipul meu dintr-o fotografie făcută de asta pe când aveam trei anu. Îngerul avea buzele mai cărnoase, dar în rest semăna leit. M-a apucat groaza.” (p. 182)

Informaţiile oferite de editură despre Lavinia Braniște ne creează o idee, dacă nu avem deja una formată, despre această voce recognoscibilă din proza contemporană. Născută la Brăila, în 1983, studiază literatură și limbi străine la Cluj și la București. Scrie poezie, proză și literatură pentru copii. La Polirom i-au apărut volumul de proză scurtă Escapada (2014) și romanele Interior zero (2016), care a primit premiul „Nepotu’ lui Thoreau” pentru cea mai bună carte de proză a anului 2016 și a fost tradus în germană și polonă, și Sonia ridică mîna (2019), care a primit premiul „Nepotu’ lui Thoreau” 2019, Premiul pentru Proză al revistei Ateneu, ediția 2020, și Premiul Sofia Nădejde pentru Literatură Scrisă de Femei, în 2020.

Cartea Laviniei Braniște este o analiză intenţionat detaşată a felului în care continui să iubești un om și după ce te-ai despărţit de el. Exact când credeai că lucrul acesta nu mai e cu putinţă, să-ți fie foarte dor, adică, irațional și imposibil, epidermic, dincolo de limitele acceptabile, simţi că n-ai reuşit, nici plecând departe, să te extragi definitiv dintr-o relaţie care s-a hrănit cu fantasme. Și despre faptul că nu cunoaștem pe nimeni cu adevărat, nu pentru că ceilalți ar ține să păstreze în jurul lor un mister (se întâmplă și asta), ci mai mult din pricină că imaginația construiește, pentru noi, tot felul de chipuri care, cum constați la o simplă verificare, nu se potrivesc deloc cu realitatea. Poate că mesajul adevărat al cărții acesta e, al puterii de a accepta singurătatea, percepută ca necesară, doar după ce am parcurs, încercând până la epuizare o rețetă a fericirii, tot spațiul gol lasăt, în prelungirea noastră, de cel absent, străinul pe care îl iubim. Mă găseşti când vrei surprinde drama neputinței de a elimina distanțele dintre oamenii care, chiar trăind spaima și minunea iubirii în cea mai strânsă îmbrăţişare, tot singuri descoperă că sunt.

Las mai jos alte fragmente din acest roman, care au, dincolo de simplitatea frazei, forţa de a trezi reacţii şi sentimente:

„Evident că amintirile pot fi recuperate din mormanele de moloz ale memoriei, recondiționate, cosmetizate, e dreptul tău să ți le recompui și să așterni în urma ta cărări luminoase, e dreptul tău să-ți inventezi unele noi, să te gândești la lucruri în așa fel încât să le faci să se fi întâmplat în trecutul tău, dar eu nu aveam disponibilitate pentru așa ceva.” (p. 19)

„În fine, viața mea amoroasă era un film la care mă uitam împreună cu tata. Aveam impresia că noi avem controlul, dar nu-l aveam, așa că așteptăm curioși să vedem ce se mai întâmplă. Simțeam și acum nevoia să-i povestesc despre Victor, dar tata era deprimat. Amanta lui murise de puțin timp, după o luptă lungă cu boala. În ultimele săptămâni de viață, cât a fost în spital, conectată la aparate și rareori conștientă, el a fost cel care o vizita cel mai des, și nu familia ei. A fost un eveniment care ne-a marcat pe toți trei, pentru că femeia aceea făcea parte din viața noastră.” (p. 18)

„Tata era de părere că un bărbat care a avut – a avut – multe femei e un bărbat cu discernământ. Trebuia să ai încredere în alegerea lui când te alegea pe tine. Cu condiția ca statutul tău de femeie specială, aleasa aleselor, să dureze, desigur. Mama, de partea cealaltă, trăia cu convingerea că pe lume există de două ori mai multe femei decât bărbați și că între acestea se dă o bătălie aprigă de a înhăța și/sau de a păstra un partener, oricare. Pentru niciunul dintre ei singurătatea nu era o opțiune, ar fi fost o rușine, moarte socială, sfârșit și cenușă.” (p. 20)

„Oricât ar fi fost de respectabil în viața profesională – era un cardiolog de încredere -, când venea vorba de viața de familie, tata avea și el ideile lui năstrușnice. Uneori incredibil de naiv, încât îmi era milă de neputința lui ca un pui de vrabie căzut din cuib, alteori egoist și imposibil de opac. Mi-a spus de mai multe ori de-a lungul vieții că relația lui cu femeia cealaltă nu are nicio legătură cu căsnicia cu mama. Că ce se petrece între el și iubita lui e strict între ei doi. Femeia cealaltă avea și ea doi copii.” (p. 21)

„̶ Tu n-ai cum să înţelegi, pentru că eşti copil.

̶ Nu sunt copil, mi se întâmplă şi mie rahaturi.

̶ Eşti copilul nostru, adică, n-ai cum să te detaşezi.

̶ Zi odată dacă ai iubit-o sau nu! am strigat.

̶ Căsnicia cu mama ta, a zis într-un târziu, a fost o închisoare din care n-am ştiut să ies.

̶ Du-te naibii de golan, i-am spus.

Am plecat furioasă. Am petrecut câteva ore prin oraş, m-am plimbat, am stat singură la o terasă într-o curte interioară şi m-am simţit turistă. Parcă nu mai recunoşteam oraşul. Nu mai ieşisem de foarte mult timp.

Într-un târziu, l-am sunat pe tata să-mi cer scuze, dar nu mi-a răspuns.” (p. 119)

„Nu e frica mea, a zis, ci a celorlalţi. Sunt înconjurat de multă frică şi de disperare. Până şi recunoştinţa mă apasă. Nu mai pot.” (p. 102)

„el era extrem de înţelept în gestionarea neputinţei altora, m-ar fi ascultat atent şi mi-ar fi spus ce să fac şi ar fi avut dreptate.” (p. 93)

„Nu știu ce anume necesită mai mult efort – să dai tot din tine sau să ții ascuns în tine, dar pentru fiecare dintre astea nu e nevoie de o anumită abilitate. Trebuie să fii abil ca să ții secrete. Și nu e o calitate pe care mi-o doresc la persoana de lângă mine.” (p. 31)

„Nu mi-a spus niciodată te iubesc, dar spunea că ne iubim, la plural, şi vorbea despre iubirea noastră, pe care o scotea la înaintare în momentele în care nu ne înţelegeam. Eu i-am spus te iubesc o singură dată, mi-a fost îngrozitor de greu s-o spun şi, atunci când am spus-o, el n-a răspuns la fel. Poate că dacă am fi fost şi noi dintre aceia care spun te iubesc înainte să închidă telefonul, în loc de te pup, dacă l-am fi mâncat ca pe seminţe, cum se spune, nu i-am mai fi acordat iubirii atâta importanţă. N-am fi aşezat-o atât de sus şi n-am fi lăsat-o să ne scuze comportamentele care ne sabotau relaţia.

Noţiunea de iubire ne-a încurcat.” (p. 164)

Mă găseşti când vrei de Lavinia Branişte