A citi sau a nu citi? Iată întrebarea! – „Jurnalul unui librar” de Shaun Bythell

Una dintre între întrebările pe care o aud destul de des (din păcate) în ultima vreme este la ce ne mai trebuie cărți, dacă toate informațiile de care avem nevoie sunt în mediul virtual. O alta (față de care îmi exprim dezacordul total) este de ce să mai cumpărăm cărți. Răspunsurile date de cei care nu găsesc nicio justificare în achiziția unor cărți este faptul că în mediul virtual găsesc (dacă au nevoie!!) orice fel de cărți. Dar ne vedem nevoiți să afirmăm că premisele răspunsurilor date sunt (cel puțin parțial) eronate: a citi o carte nu înseamnă doar a ne informa, iar în mediul virtual găsim cărți, dar majoritatea contra cost (fie te abonezi la unele platforme, fie intri pe site-ul unor biblioteci care îți dau posibilitatea să accesezi unele cărți în format digital, tot contra cost, sau poți descărca rezumatul sau un capitol al volumului care te interesează). Problema este alta: ce alegi? Cartea în format fizic sau cea în format digital? Marea majoritate a cititorilor nu vor sta pe gânduri: cartea în format fizic! Argumentele sunt nenumărate: poți face însemnări pe manșeta textului, nu depinzi de nicio sursă de electricitate (deci factura la electricitate va fi mai mică!), poți lua cartea oriunde și oricând, ochii nu mai sunt atât de obosiți, sunetul paginilor răsfoite și mirosul cernelii de tipar creând dependență. Dar ne confruntăm cu o altă provocare: librăriile sunt puține și prețul cărților te pune uneori pe gânduri. Una din soluții o reprezintă librăriile de carte second-hand. E adevărat că în România nu găsim astfel de librării decât în mediul virtual, dar în restul lumii astfel de librării funcționează de secole. Lupta pentru supraviețuire este acerbă, atât timp cât te confrunți cu distribuitorii de carte on-line și giganții vânzărilor on-line. Dar în ciuda pesimismului, astfel de librării continuă să existe.

Efortul unui librar de cărți second-hand de undeva din Scoția zilelor noastre este descris mai mult decât pertinent în volumul scris de Shaun Bythell, apărut în 2020 în colecția Anansi Ego al Editurii Pandora M. Jurnalul unui librar descrie cu umorul specific celor din arhipelagul britanic efortul de a menține pe linia de plutire o afacere cărora mulți nu îi dau prea multe zile, dar citind volumul și uitându-ne cu mai multă atenție în jurul nostru, tindem să îi dăm dreptate lui Bythell: da, se poate trăi din vânzarea de cărți. Ca orice altă meserie, și cea de librar presupune multă pasiune, dedicație, cunoștințe aprofundate. Librarul de cărți second-hand mai are nevoie de un spate bun (Bythell face la un moment dat un calcul rapid și constată că pe parcursul unui singur an ajunge să manevreze cutii cu cărți în greutate de aproximativ 12 tone!), capacitatea de a relaționa cu tot soiul de oameni, carnet de șofer și un mijloc de transport propriu pentru a se putea deplasa la domiciliul celor care își vând volumele. Încă din primele pagini ale jurnalului său, care începe cu luna februarie 2014 și se încheie în februarie 2015, Shaun Bythell ne lasă să înțelegem că uzura meseriei de librar e cu totul deosebită. Nu întâmplător, capitolele cărții (adică jurnalul fiecărei luni din intervalul menționat) încep cu câte un citat din eseul Amintirile unui librar, scrisă de George Orwell (mai bine cunoscut cititorilor români pentru faimosul său 1984), care se confrunta cu aceleași impedimente cândva, în anii ’30 ai secolului XX. Plăcerea de a citi și plăcerea de a răsfoi cărțile de pe rafturile unei librării îl vor provoca pe Shaun Bythell să preia frâiele unei librării second-hand:

„Prima dată când am văzut The Book Shop în Wigtown, aveam optsprezece ani, eram în orașul meu natal și tocmai mă pregăteam să plec la facultate. Îmi amintesc limpede cum am trecut pe lângă librărie cu un prieten și am comentat că mai mult ca sigur se va închide în cel mult un an. După doisprezece ani, pe când mă aflam într-o vizită de Crăciun la părinți, am trecut pe aici să văd dacă găsesc un exemplar din Three Fevers, de Leo Walmsley și, în timp ce discutam cu proprietarul, am recunoscut că mi-e greu să găsesc un job care să-mi placă. El mi-a sugerat să cumpăr librăria lui, fiindcă abia aștepta să iasă la pensie. Când i-am spus că nu am bani, mi-a răspuns: „Nu ai nevoie de bani. Pentru ce crezi că există bănci?” În mai puțin de un an, pe 1 noiembrie 2001, la exact o lună de la aniversarea mea de treizeci și unu de ani, magazinul a devenit al meu.” (p. 5 – 6)

Disponibilitatea de a te deplasa la domiciliul clientului e mai greu de înțeles în România, deși în lumea anticarilor și a iubitorilor de artă în general este o practică curentă. Pentru asta ai nevoie de angajați buni, care să te suplinească cât ești plecat la „vânătoare” de volume în te miri ce loc. Paginile jurnalului lui Bythell sunt savuroase: angajata sa de nădejde, Nicky, e un personaj în toată regula; isprăvile sale îți stârnesc zâmbetul, deși recunoști că nu ai vrea să fii în pielea șefului său, care este pus în situații jenante datorită spiritului voluntar și excentric al acesteia:

„Nu-mi mai permit să plătesc angajați cu normă întreagă, mai ales în iernile lungi și reci, așa că mă bazez pe Nicky, care este la fel de excentrică pe cât este de capabilă să se ocupe de librărie două zile pe săptămână, pentru ca eu să ies după achiziții sau să lucrez altceva. Nicky se aproprie de cincizeci de ani și are doi fii adulți. Locuiește într-o mică fermă cu vedere spre Luce Bay, la vreo douăzeci și cinci de kilometri de Wigtown, și face parte din Martorii lui Iehova, ceea ce, alături de hobby-ul ei de a crea „obiecte artizanale” ciudat de inutile o definește. Își face singură multe dintre haine și este la fel de modestă ca un om sărman, deși foarte generoasă cu puținul pe care îl are. În fiecare vineri îmi aduce ceva găsit cu o seară înainte în containerul din spatele supermarketului Morrisons din Stranraer, după întâlnirea de la Kingdom Hall.” (p. 9)

La fel ca și în România, într-o astfel de afacere te bazezi pe disponibilitatea studenților, iar dacă aceștia nu sunt suficienți, ești obligat să închizi ochii la gafele unor angajați care iau decizii fără să te consulte. Și cum, tot ca în orice afacere, cifrele vorbesc, Bythell face un rezumat sec al fiecărei zile: cifra încasată și numărul de clienți fizici. Cifrele îl pot pune pe gânduri pe cititor: cum Dumnezeu poți să menții pe linia de plutire o librărie când ai încasări de doar 106 lire sau chiar de 50 de lire? Dar mecanismul e mai complex decât pare la prima vedere. Autorul ne explică în detaliu lupta cu giganții vânzărilor on-line, în special Amazon, și că, pentru a supraviețui, trebuie (la fel ca toți ceilalți) să facă un compromis: să onoreze comenzile on-line (care nu se regăsesc în totalul încasărilor de la sfârșitul zilei, pentru că transferul de bani se face după ce livrarea s-a efectuat). Uzura psihică e fantastică: trebuie să fii la curent cu prețurile competitorilor, să știi cât de rare sunt operele solicitate pentru a avea un preț rezonabil, să ai date despre edituri, etc. Dar, dincolo de toate aceste seci, meseria de librar creează dependență, fie și numai pentru că te intersectezi cu mare varietate de tipologii umane:

„Lucrurile s-au mai schimbat puțin de pe vremea lui Orwell. Poate că Serviciul Național de Sănătate i-a instituționalizat pe „nebunii fără acte” care îi amărau lui viața din librărie pe atunci sau poate că aceștia și-au găsit alte mijloace, la fel de economicoase, de a se distra. Noi avem unul sau doi clienți obișnuiți cărora li s-ar putea aplica descrierea asta, dar în ziua de azi sunt mult mai frecvenți clienții care petrec câteva minute în magazin, după care pleacă cu mâna goală zicând „Ai putea petrece o zi întreagă aici”, sau cuplul tânăr care găsește cel mai nepotrivit loc în care să-și parcheze căruciorul urlător și mare cât un tanc, în timp ce ei doi stau epuizați în fotoliile de lângă soba în care arde focul. În ziua de azi, când clienții au aerul acela „rătăcit”, este aproape sigur că au intrat să aștepte cât timp farmacistul (aflat la trei uși mai sus pe stradă) le prepară rețeta sau ca mecanicul auto din Wigtown să-i anunțe că mașina lor a trecut testul MOT și că pot să se ducă să și-o ia înapoi.” (p. 131)

Dorința de a învăța de la cei mai buni din branșă și propria experiență de viață te fac să înțelegi ce se caută și ce nu merge, ca în orice altă afacere, iar Shaun Bythell, în ciuda vârstei sale (împlinește patruzeci și patru de ani în timp ce scrie acest jurnal), este un bun psiholog (dovadă descrierile savuroase ale diverșilor clienți), dar și bun cunoscător al politicilor de marketing, ceea ce îl face să fie selectiv și să negocieze la sânge prețul achizițiilor:

„Cărțile despre pescuit din tranzacția de la Dumfries, deși nu aș putea să spun că zboară de pe rafturi, se vând mult mai repede decât orice altceva. Acesta este un fenomen obișnuit, chiar și într-un magazin de dimensiuni relativ mari, ca al meu: stocurile proaspete se vând cel mai repede. Bănuiesc că există o logică în asta, dat fiind că, dacă o carte care se află pe raft de un an nu s-a vândut, atunci probabil are un preț prea mare sau nu există piață pentru ea. Cu toate acestea, nu se simte așa; este aproape ca și cum cărțile abia așezate pe rafturi par mai proaspete, iar cele care zac pe rafturi de o veșnicie au căpătat un anumit aer stătut, ceea ce le face de nevândut.” (p. 310 – 311)

În ciuda programului încărcat, a luptei uneori epuizante de a face un profit rezonabil, Shaun Bythell este optimist și nu dă semne că va renunța. Meseria de librar e mai mult decât incitantă și reușește să citească (evident, nu cât și-ar dori) literatură de cea mai bună calitate. Iar când bateriile i s-au descărcat, soluția e o bună partidă de pescuit. Jurnalul său se citește pe nerăsuflate, te trezești râzând cu poftă, te recunoști (fără să vrei) în unele situații de viață relatate sau în tipologiile descrise și, astfel, îți încarci propriile tale baterii.

Jurnalul unui librar de Shaun Bythell