Jurnal de cititoare – „Rășină” (Editura Crime Scene Press) vs „Hamnet” (Editura Pandora M)

Octombrie a început cu niște decizii importante pentru mine, una dintre ele se referea la renunțarea la unele activități care, după părerea, mea îmi consumau timpul fără să îmi aducă beneficii suplimentare. În orele salvate am ajuns să citesc două volume foarte diferite ca gen, stil, promovare și…impresii.

Rășina, un thriller excelent scris al autoarei Ane Riel spune povestea lui Liv, unei fetițe de o vârstă incertă, declarată moartă la șase ani, dintr-o familie profund disfuncțională. Familia ei este izolată teritorial, iar mai târziu se autoizolează social trăind după propriile ei cutume. Un roman de atmosferă care te prinde imediat și care relatează felul în care traumele pot deforma percepția despre lume, cu pattern-uri bolnave ce se încorporează într-un univers infantil modificându-i capacitatea de percepție. Asistăm la procesul formării unui model mental care va duce la schimbări profunde psihiatrice. Am rămas surprinsă foarte plăcut că autoarea a decis să se depărteze de la șablonul creării unui psihopat pe calea abuzului clasic. Familia lui Liv a fost una iubitoare, aparent normală care, din cauza unor serii de evenimente tragice începe să alunece într-un haos total. Moartea persoanelor iubite nu poate fi acceptată, iar aceasta lipsă de acceptare duce la decoruri absolut monstruoase cauzate de refuzul de a se despărți de lucruri inclusiv. Rășină povestește evoluția unei nenorociri care naște frica, care se transformă apoi în obsesie. Romanul nu este unul obișnuit, aș îndrăzni să-l încadrez în zona arthouse, punându-se accentul mai mult asupra trăirilor interioare decât pe acțiunile personajelor.

În dimineața aceea, țipetele animalelor erau mai tânguitoare ca oricând. Mi se părea că auzeam calul cum plânge.

Dar nu gemetele triste ale animalelor mă supărau cel mai tare în ziua aceea, ci mama. Trupul mamei se umpluse și el de găuri, dar nu erau găuri mici şi uscate care să poată fi cusute cu uşurință, ci răni mari, care supurau. Le-am observat când se mişcase puțin pe saltea când o ajutam să se spele. Avea răni pentru că stătea în pat tot timpul și din cauză că ajunsese să fie atât de mare, îmi explicase ea în caietul ei, care părea acum minuscul în comparație cu trupul său imens, în vreme ce pixul aproape că se pierdea cu totul în mâna ei dolofană. Devenise atât de mare, mult prea mare! Cu toate acestea, trupul mamei parcă se schimbase. Se așeza cu totul altfel în pat. Devenise mai flasc aşa cum se întâmplă şi cu ursulețul meu de pluş când pierdea mai mult material alb printr-o gaură și nu apucam să-l îndes înapoi. Poate era aşa din cauză că nu mai veneam să-i aduc mâncare atât de des. Încercasem, dar era destul de greu. Tata spunea că nu trebuie să-i dau prea multă mâncare. Nici nu mai ştiam cu ce se ocupă tata. Era cu noi, dar în acelaşi timp era absent.”

Firul narativ atent și elaborat îi va aduce autoarei toate premiile scandinave posibile pentru literatura de suspans. Rășină este un roman pe care l-am savurat și care, fiind atât de bun, i-a făcut o mare defavoare lecturii ce i-a urmat.

În Hamnet, autoarea Maggie O’Farrell își propune să facă o versiune alternativă fictivă a istoriei lui William Shakespeare și a fiului său Hamnet, care a fi putut da numele celebrei opere Hamlet. După un început destul de bun, dezamăgirea a venit repede și a fost cauzată de: platitudinea – pe alocuri extremă – a textului și a pasajelor de-a dreptul hilare pe care este imposibil să le treci cu vederea. Fragmentar este bine scris, îmi amintește mai ales de ritmul lui Șișkin (vezi Scrisorar), per general însă, istoria poartă amprenta unui dramatism bolnăvicios sau a unui romantism exagerat, nu pot exact să-l încadrez. Este genul de romane făcute pentru a sensibiliza până la lacrimi.

El respiră greu, la doi pași de ea. Își mototolește bereta în mână, evitându-i privirea.

-Nu-ți iei rămas-bun? îl întreabă. Pleci fără să-ți iei rămas-bun de la mine? De la femeia care ți-a purtat copii? Care ți-a îngrijit fiul până la ultima suflare? Care l-a pregătit pentru înmormântare? Vrei să pleci de lângă mine fără un cuvânt?

-Ai grijă de fete este tot ce spune el și asta doare ca înțepătura ușoară, dar ascuțită a unui ac.

Autoarea spune o poveste plasată între anii 1550-1600 cu personaje ale căror replici aparțin sec XXI, creându-mi adevărate disonanțe cognitive. Cred că niciodată epidemia de ciumă nu a fost atât de tare neglijată, atât de puțin virulentă și atât de neînsemnată pentru un autor ca eveniment. În cazul meu, această inadvertență i-a fost fatală.

Personalitatea lui Shakespeare este una controversată. Controversa este cauzată în mare parte de lacunele din biografia sa și educația insuficientă pentru a putea genera așa scrieri. Sunt multe idei speculative care sunt demne de a fi subiecte de ficțiune. Cel mai inventiv, după părerea mea ar fi: Shakespeare ca pseudonim sub care scriau copiii nelegitimi, dar foarte talentați ai Elisabetei, vezi Francis Bacon, Christopher Marlowe… un adevărat complot literar. Sau teoria Oxford, unde Edward de Vere ar fi autorul din spatele dramelor shakespeariene. Maggie O’Farrel alege însă să dezvolte o versiune ancorată bine în biografia dramaturgului. Hamnet Shakespeare botezat la 2 februarie 1585, fratele geamăn al lui Judith Shakespeare, unicul fiu al lui William Shakespeare cu Anne Hathaway (în unele documente Agnes) moare de ciumă bubonică la vârsta de 11 ani. Căsătoria dintre Agnes, 26 ani și William, 18 ani este una impusă de familia lui Agnes, ea fiind însărcinată. Agnes nu va merge niciodată la Londra după soțul ei, soțul ei însă va reveni în fiecare an să își vadă copiii. Între William și Agnes va fi o perioada de răcire, dar William va alege să își consume ultima parte a vieții împreună cu ea. Narațiune exprimă fidel date din biografia oficială a lui William Shakespeare și tocmai din această cauză, ideea autoarei putea fi dezvoltată cu ceva mai multă imaginație. Toată istoria se poate concentra într-un citat: în spatele fiecărui bărbat de succes stă o femeie puternică, care, de altfel, se poate parafraza: una care se sacrifică. Construcția literară are la bază mai degrabă idei de tip mainstream, folosite de iubitorii scrierii creative.

Femeia care se sacrifică, Agnes, este genul de personaj pe care l-ar juca cu succes Keira Knightley. Agnes este fiica unei femei după care ar fi plâns cu siguranță Inchiziția, dacă nu murea devreme. Ea moștenește capacitățile de vindecătoare ale mamei sale și darul premoniției. Este o femeie nonconformistă care are un vânturel, umblă pădurile și își atinge scopurile propuse (un personaj „nemaiîntâlnit” în literatură până acum). Posibil impresiile mele vin cu încărcătură sarcastică, dar nu pot înțelege cum un roman atât de puțin matur, atât de șablonat la capitolul conflict poate atinge culmea feedback-ului pozitiv în rândul criticilor consacrați, nu îmi explic chiar dacă am făcut efortul de a o duce până la capăt. Unele fragmente m-au debusolat de-a dreptul:

Agnes își împletește degetele, îngropându-le în pliurile șorțului.

-Am primit veşti de la el acum o săptămână sau cam aşa. Ne-a spus că e foarte ocupat, că pregătesc o nouă comedie şi…

– Noua lui piesă nu este o comedie, bineînțeles, o întrerupe Joan. Dar ştiai asta, cred.

Agnes tace. Animalul din ea se mişcă neîncetat, începe să-i zgârie măruntaiele cu ghearele-i ca niște ace.

– Este o tragedie, continuă Joan, dezvelindu-şi dinții într-un zâmbet. Şi sunt sigură că ți-a spus cum se numeşte. În scrisori. Pentru că nu ar numi-o aşa fără să-ți spună ție mai întâi, nu-i aşa, fără încuviințarea ta? Sunt sigură că ai văzut afişul piesei. Probabil ți-a trimis unul. Toată lumea din oraş vorbeşte despre asta. Verişoara mea, care s-a întors ieri de la Londra, l-a adus. Nu mă îndoiesc că ai și tu unul, dar l-am luat cu mine, oricum, să ți-l arăt.

Joan se ridică şi traversează camera, o corabie cu toate pânzele sus. Aruncă un sul de hârtie în poala lui Agnes.

– Agnes îl studiază, apoi îl ridică cu două degete și îl netezeşte pe şorțul ei stropit cu noroi. O clipă, nu-și dă seama la ce se uită. Este o pagină imprimată. Sunt multe litere, așa de multe, pe rânduri, grupate în cuvinte. Iată numele soțului ei, în partea de sus, și cuvântul ,tragedie”. lar acolo, chiar în mijloc, cu literele cele mai mari, este numele fiului ei(…)

Mi-e destul de greu să accept acest dialog, având în vedere că ambele femei sunt analfabete. Și cuvântul imprimat îmi zgârie ochii.

Sunt multe de spus la capitolul Hamnet, atât de multe încât prefer ca fiecare să facă aceste descoperiri personal. În cazul meu, Hamnet rămâne un exemplu de literatură care ne readuce aminte că a scrie frumos e insuficient, iar faptul că am început cu Rășină vine să demonstreze ca o lectură crime scene poate fi mult mai bună decât Women’s Prize for Fiction 2020.

Rășină de Ane Riel