Jazzul. O estetică a secolului XX - Gilles Mouëllic

În copilărie (deci, înainte de 1989) am citit de nenumărate ori cartea lui Louis Armstrong Satchmo, Viața mea la New Orleans; era ca un magnet, dacă aveam de citit la masă și nu găseam repede ceva necitit reveneam la această carte. Și nu m-am plictisit niciodată. Intuiam că citesc despre una dintre cele mai frumoase părți din istoria (aproape) contemporană, îmi dădeam seama că Satchmo nu e chiar un novice între ale cântatului și, mai ales, am realizat foarte repede că-ți trebuie și mult curaj (pe lângă talent) ca să poți scrie pagini de istorie într-un fel mai mult decât personal. Și a scris istorie în cel mai frumos mod posibil Louis Armstrong.

Acesta e primul motiv pentru care am citit dintr-o suflare eseul lui Gilles Mouëllic despre jazz și fenomenul jazzistic. Al doilea motiv este dat de regretul că n-am avut (încă) șansa să văd cu ochii mei parte din New Orleans, Mecca iubitorilor de jazz – îmi povestea un prieten care stă în SUA de mai bine de 20 de ani că și acum există cluburi de jazz în fața cărora parchează limuzine dintre cele mai luxoase din care coboară cu paharele de șampanie în mână femei și bărbați îmbrăcați ca pentru gală și pregătiți să asculte câteva ore de jazz de cea mai bună calitate. Parte din atmosfera aceasta este descrisă și de Louis Armstrong în cartea lui și este omniprezentă mai în fiecare pagină din „Jazzul. O estetică a secolul XX”. (Un posibil traseu turistico-muzical prin SUA ar fi: Nashville pentru iubitorii muzicii country, Cleveland cu Muzeul rock’n-rollului, sau Memphis cu al său Graceland, Seattle pentru iubitorii de grunge și, evident, New Orleans – sunt doar câteva dintre epicentrele muzicale care mi-au venit în minte, fără a lua în considerare muzica clasică)

În peisajul autohton al emisiunilor radio, două sunt reperele la care revin cu plăcere săptămânal: „Planeta Jazz”, cu Viorel Grecu amfitrion, și „Jazzi hour”, cu Berti Barbera. Ambele emisiuni le puteți asculta pe Radio România Muzical și sunt bune incursiuni în lumea jazzului clasic sau contemporan. Am făcut aceste recomandări pentru că mi se pare nedrept să fie popularizat orice alt stil muzical în detrimentul jazzului, care este atât de plin de originalitate și de armonii. „Jazzul. O estetică a secolului XX”, de Gilles Mouëllic este, de fapt, un comentariu la o altă lucrare clasică pentru cultura jazz scrisă de Lucien Malson; la aceasta se adaugă și scrierea lui Gérard Genette, L´oeuvre d´art. Immanence et transcendance. Împărțit în două mari părți, „Jazz”, respectiv „Jazzul în secolul său”, eseul face o trecere exhaustivă de la rădăcinile jazzului, una profană și cealaltă sacră, către ceea ce reprezintă astăzi „planeta jazz” – un amalgam de stiluri, curente și improvizații, care mai de care mai atractive (sau nu).

„Toată muzica neagră este marcată de aceste du-te-vino-uri permanente între profan și sacru, care nu sunt, de fapt, decât reflexul rolului considerabil jucat de biserică în societatea neagră. Estetica jazzului găsește o mare parte din originalitatea sa în exaltarea și spontaneitatea culturii religioase populare, care continuă să asimileze într-un mod remarcabil inovațiile muzicienilor de jazz. În anii cincizeci, mișcarea soul sau funky va marca reîntoarcerea la expresivitatea și la simplitatea spiritual-urilor și a gospel-song-urilor, ca reacție contra unei anumite sofisticări a jazzului. Dar, dacă climatul muzicii sacre este un gaj de autenticitate, voința de a regăsi rădăcinile muzicii negre americane trece și ea printr-un alt curent, de data aceasta profan: blues-ul.”

Este interesant felul cum alege autorul să introducă muzica și pe cei care cântă jazz în societate; nu uită să facă referire la contextul social-politic, fără de care nu poți analiza importanța și influența acestei muzici mai cu seamă în secolul XX. De la o formă de rezistență, trecând prin forma de protest, jazzul a ajuns astăzi să reprezinte muzica unor oameni care au ceva de spus, care-și recunosc și afirmă identitatea în fața unei lumi întregi. Au fost multe încercări de a înregimenta muzica de jazz, într-un fel sau altul, niciuna reușită pe deplin, detaliile le veți regăsi citind eseul.

„Docilitatea muzicienilor de jazz seduși de stilul dulceag al anilor treizeci va fi ocolită de marii creatori. Îndrăznelile lui Coleman Hawkins, Lester Young, Duke Ellington sau Roy Eldrige sunt premisele bop-ului și tot într-o contestare își va găsi jazzul vitalitatea. Numeroasele tentative de a face din el o muzică simfonică, apropiată de modelele muzicii savante, vor provoca reacții violente, până la excesele free-jazz-ului, estetică a distrugerii. Ultimii novatori au mers dincolo de parafrază și ornamentație: Charlie Parker, Thelonius Monk sau John Coltrane au acționat ca dinamitatori, făcând, literalmente, temele să explodeze. Jazzul este o muzică ce nu se supune sau o face pentru puțin timp. Va exista întotdeauna un nucleu dur, irecuperabil, departe de seducțiile flatante care îl vor revendica ca pe o artă în mutație permanentă.”

Muzica marilor orchestre de jazz, atât de populare la începutul secolului XX, va fi înlocuită treptat de muzica marilor instrumentiști și/sau a marilor voci. Dar nu vei putea vorbi niciodată despre jazz și importanța acestui curent muzical fără să vorbești despre marele și inegalabilul, legenda universală a jazzului:

„La începutul anilor 20, talentul unui muzician ieșit din comun va afirma, încetul cu încetul, întâietatea solistului, va repune în chestiune fundamentele jazzului. Louis Armstrong și, într-o mai mică măsură, Sidney Bechet anunță ceea ce va fi curând muzica lor: un subtil și fragil echilibru între lideri cu o incontestabilă carismă și muzicieni care nu vor fi niciodată simpli executanți. Începând cu Armstrong, istoria jazzului se amestecă cu cea a oamenilor (Ellington, Basie, Coltrane), riscându-se, uneori, să se uite dimensiunea ei unitară. Perioadele de imobilism sunt cele în care o „stratificare” excesivă reduce rolul orchestrelor la un acompaniament servil (sfârșitul anilor 30 este, în acest sens, un exemplu). În schimb, când această ierarhie sterilă lasă locul libertății, jazzul regăsește entuziasmul și fervoarea care marchează momentele de intensă creativitate. Această reîntoarcere la grup, care trece printr-o reînnoire a efectivelor mici, nu a împiedicat apariția lui Charlie Parker sau John Coltrane: este chiar probabil că a fost o condiție esențială a apariției lor.”

Muzica celor care sunt virtuozi ai instrumentelor (pianul, saxofonul – o, da, marele Sas -, trompeta etc.) sau excelenți vocaliști („vocile negre”, făcute parcă special pentru a cânta jazz), jazzul a favorizat dintotdeauna excelența. Aș relua fiecare pasaj din carte și l-aș analiza pe îndelete, dar nu e locul și nici nu cred că ar fi util un astfel de demers. Eseul este foarte util celor care nu știu, dar vor să afle câte ceva despre jazz; dar, în aceeași măsură, este utilă și celor care vor să-și lămurească unele dileme privitoare la rădăcinile jazzului, la formele de exprimare ale acestuia în diferite „decade” ale jazzului. Cert este că jazzul a scris istorie în peisajul artelor secolului XX și va mai scrie încă mult timp de acum încolo pagini frumoase.

Editura: Ratio et Revelatio