Rue des Voleurs - Mathias Énard

Am momente, din ce în ce mai numeroase în ultima vreme, când visez la țărmurile Algeriei, la orașele sale din care se revarsă zgomote obsesive, când tot ce simt nu sunt decât soarele, soarele incandescent care l-a orbit pe Meursault și pietrele ce ascund într-însele povești cu djinni și tărâmuri încă neatinse. Am momente când tot ce aș vrea ar fi să mă cufund lin în Oranul lui Camus, în lirismul nopților sale în care panorama vibrează și murmură, în care totul pare viu și etern.

„Du haut des plateaux, les hirondelles plongent dans d’immenses cuves où l’air bouillonne. La côte entière est prête au départ, un frémissement d’aventure la parcourt. Demain, peut-être, nous partirons ensemble.” (Albert Camus, L’été)

Am momente în care vreau să uit definitiv că realitatea lui Camus nu mai e și realitatea actuală, a tuturor. Nu singura, cel puțin. Căci, departe de calmul imuabil în care se scufundă universul oniric camusian, Mathias Énard, scriitor francez stabilit în Spania în urma studiului limbilor persană și arabă și a unor stagii îndelungate petrecute în Orient, câștigător al Prix Goncourt în 2015 cu romanul „Boussole”, abordează în Rue des Voleurs (2012) chestiunea contemporaneității și a tuturor fațetelor întunecate ale acesteia, din perspectiva unui adolescent marocan din Tangers.

Întreaga lume este părtașa unei fisuri, acțiunea se derulează alert în timpul evenimentelor sângeroase ale Primăverii Arabe, în care națiunile, bulversate de iluzia unui viitor luminos, sunt traversate de agitația clocotitoare inerentă schimbării și haosului în sine. À la guerre comme à la guerre. Prins între două falii alunecoase, lui Lakhdar (personajul principal al poveștii) i se refuză sistematic alegerea; tânărul este captiv fără a fi conștient în turbionul predicilor înflăcărate rostite cu ochi sfredelitori ieșiți din orbite, al actelor de război și al viziunilor arhaice, încremenite într-un bigotism obtuz și intolerant, încercând zadarnic să se izoleze în lumea tihnită a cărților. Duce o luptă injustă, căci revoltele nu țin cont de nimic și mătură inevitabil orice opreliște ivită în cale, confiscă orice vis inocent, stârnesc pasiuni ardente, disproporționate.

Tânărul Lakhdar este marcat de ghinionul lipsei unei soluții salvatoare, fiindcă toate tentativele sale de a se îndepărta tant soit peu de universul fierbând de violență sunt însoțite automat de crunte deziluzii, de eșecuri secătuitoare. Fie că muncește forțat, pentru a-și asigura o minimă existență, în condiții care îi provoacă repulsie și unde are posibilitatea să guste din amara ironie a vieții (lucrând pentru o agenție de pompe funebre din Spania, îl observă zilnic pe patron bucurându-se la gândul perfid al unui naufragiu în regiune, care să îi procure „marfă” pentru propria afacere), fie că se lovește de dureroasele situații în care este atras fără consimțământul său, rămâne suspendat în anonimat: revoluția uniformizează oamenii într-o pastă debusolată de idealuri ce nu vor căpăta niciodată concretețe. Până la finalul cărții, Lakhdar își duce traiul claustrat într-o sală de așteptare, fără permisiunea ieșirii, pe un peron al unei gări abandonate, care cândva vuise de zgomotul asurzitor al garniturilor. Viața preia dimensiunile unei închisori cu zăbrele tăioase, căci omul poartă cu sine iluzia aparentei libertăți care alimentează dezamăgirile și îl forțează să caute răspunsuri în senzație: prostituate, droguri și meleagurile închipuite ale unor lumi abstrase mizeriei și sângelui plătit scump. În cazul eroului, numele (in traducere verde, prosper) acționează ca o antifrază, o condamnare apriorică la nefericire și la veșnica încercare de evadare din abisurile unei lumi nepăsătoare față de dramele individuale.

În procesul arderii etapelor vârstei la care este supus Lakhdar din cauze obiective, dar și al antrenării unor necazuri individuale anterior celor colective, Mathias Énard face uz de stilul frust pentru a concepe acest roman de aventuri al erei telefonului mobil. Inserțiile culturale care împânzesc „Boussole” și îi conferă o aură erudită, barând, în același timp, larga accesibilitate nu își fac prezența în cazul de față decât sporadic, pentru a puncta fie o asemănăre flagrantă de destin (cu a faimosului explorator Ibn Batouta, de exemplu, deschizător de drumuri), fie o potențială punte de legătură și reconciliere între popoare – cartea marocanului Choukri, Pain nu. Personajul traversează experiențele umane esențiale (iubirea, suferința acută, credința) à la va-vite, procesul de dezvoltare nu poate fi resimțit ca total, înflorirea spirituală nu e decât o mască. Din ghearele războaielor, copiii nu pot ieși decât atrofiați, chirciți sub povara Istoriei mari, întorși cu spatele la lumină, biete bucăți de carne prinse între privirile uscate de ură ale adulților cu o armă (sau o carte sfântă, chiar) în mână. Fără destin – ori cu un destin fabricat -și fără capacitatea de înțelegere, niște câini care își freacă trupurile în singuratate, așa cum spune Lakhdar la început. Iar lecțiile de viață, chiar dacă lasă cicatrici adânci, nu pot spulbera această imagine a singurătății resimțite în mijlocul lumii forfotitoare. Fiecare își vede propriul interes, chiar dacă presupune a prospera de pe urma morții.

Cu cât prăpastiile dintre lumi se adâncesc, cu atât dorința de eludare a unui destin în suferință pare mai ațâțată de un foc intern imposibil de stins. Astfel se nasc povești precum aceasta, ori Ulysse from Bagdad, a lui Eric-Emmanuel Schmitt, care surprind trecerea, încercarea de evadare soldată cu înțelegerea neputinței ca înveliș al corpului. Ca în orice caz al unei mari rupturi, credința în forțe supraindividuale rămâne ultimul refugiu al neajutoratului care caută cu disperare scăparea. Fanatismul va adânci iremediabil abisul dintre lumi, va alimenta egoismul și frica. Asemeni câinelui care privește înspăimântat spre cel ce aruncă nemilos cu pietre, tot așa a început să privească și omul, cu neîncredere și scepticism, spre viitor. În fața anihilării luminii, Mathias Énard optează pentru reconciliere și oferă răspunsuri erudite, bazându-se pe o cultură milenară pe care, în ignoranța imbecilă de care dă dovadă, omul fanatic este pregătit să o distrugă. Istoria se repetă în cicluri, fiecare om este suma unor mituri și a unor destine, creând, la rândul său, alte mituri, într-o înlănțuire etanșă. Pentru aceasta, este nevoie să reînvățăm să gândim și să trăim compasiunea ca pe cea mai sigură dovadă a iubirii și a Înaltului. Pentru că doar astfel lumea poate să se redreseze sub semnul unui restabilit echilibru.

Editura Actes Sud/Babel;