Catherine Cusset a fost în România săptămâna trecută și a participat la mai multe evenimente, toate având în centrul lor traducerea romanului „Celălalt pe care-l adoram”, ediția în limba română apărând la Humanitas Fiction. Am avut privilegiul de a-mi răspunde la o serie de întrebări, întâlnirea având loc la Librăria Humanitas de la Cișmigiu. Traducerea din limba franceză a fost realizată de Claudia Novosivschei, căreia îi mulțumesc nespus.
Nu sunteți la prima vizită în România, țară de care vă leagă multe „fire livrești”, și nu doar livrești. Cum regăsiți România acum, față de vizita anterioară?
Este prea devreme să vă răspund pentru că am ajuns ieri seara, la orele zece, și n-am apucat să văd mai nimic. Am văzut două restaurante, am făcut două interviuri. Da, remarc că s-a schimbat, trebuie ținut cont și de faptul că am venit ultima dată în 1997, au trecut douăzeci de ani de atunci; și, apoi, mi se pare că atunci când vezi un oraș nou, îl vezi ca pe niște insule. Și, cine știe, pentru mine poate că va fi un nou oraș acum, de data aceasta. Dar nu vă pot răspunde încă. Însă am chef să mă plimb și presimt că o să iubesc Bucureștiul.
Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu
Tehnica literară desăvârșită face din acest roman o posibilă punte de legătură cu cititorii, cei pe care vi-i apropiați și mai mult. Care sunt riscurile unei astfel de apropieri?
Dar eu sunt naratoarea! Eu, Catherine, cea care mă expun și vă explic, vă explic viața și moartea lui Thomas. Pentru că la vremea aceea n-am înțeles ce se petrece cu el și n-am știut să-i dau sfaturile potrivite. Mi-a vorbit pentru prima dată despre depresia lui, pe când avea 24 de ani, adică prin 1993; mi-a spus că suferă de o depresie puternică, iar eu i-am răspuns că „Nu e adevărat, nu se poate așa ceva!” și, într-adevăr, cititorii mă pot judeca. Pot fi și sunt vinovată de faptul că nu am dat dovadă de înțelegere, de empatie; cu atât mai mult cu cât mi-a spus în toamna lui 2007 că în septembrie din același an, a încercat să se sinucidă acasă la sora sa, că a dat drumul la gaz și a vrut să-și bage capul în cuptor. Și atunci i-am spus că „Așa ceva nu se poate! E ok!” și în capul meu cineva care vorbește despre suicid, de fapt nu intenționează să se sinucidă.
Dar peste șase luni a făcut-o. Pe de o parte, deci, eu am fost aceea, dar apoi lucrurile s-au schimbat în viața mea. Atât din cauza morții lui Thomas, dar și din cauza altor morți și a altor sinucideri. Eram la vremea aceea o persoană cu foarte multă voință și dacă cineva îmi spunea că este deprimat, îi spuneam: „Termină cu prostiile! Hai, ieși din casă, apucă-te de sport!” Însă, cu timpul, am înțeles că este vorba de o patologie și că lucrurile sunt mult mai complicate.
Da, pe de o parte, sunt personajul narator din carte și, pe de altă parte, o altă voce, eu, dublul Catherine, autoarea, cea care scrie cartea.
Credeți că cititorii așteaptă de la următoarea carte un subiect la fel de greu, la fel de ofertant, de dens, cu un personaj la fel de puternic ca Thomas?
Următoarea carte e scrisă deja. E un fel de continuare a acesteia, dar, în același timp, și opusul ei. Este vorba despre o viață, o persoană care trăiește, este celebră, trăiește între SUA și Europa și care are succes ca artist, și anume David Hockney. Este o persoană pe care eu nu o cunosc, dar el reușește să-și păstreze libertatea; pentru că, până la urmă, Thomas era o persoană liberă, dar s-a trezit prizonier undeva între societate și boala de care suferea. David Hockney, în ciuda succesului pe care îl are, nu este prizonier, nici măcar al propriului succes.
Dar ce constat este că reușesc să scriu o carte foarte puternică odată la opt ani. Iar cărțile cele mai puternice pe care le-am scris sunt cărțile în care am investit foarte mult personal. În 2001 se publica o carte pe care am scris-o, de fapt, în 1996, și care se chema „Ura familiei”, unde era vorba despre mama mea. Apoi, în 2008, am scris o carte unde era vorba despre soacra mea, „Viitor strălucit”, iar acum această carte. Între timp, în toți acești ani, am scris mai multe cărți, însă cred că doar unele dintre ele reușesc să fie „cărți puternice”, odată ce procesul de déjà vu devine personalizat, maturizat, pasiunea devine una adultă, care consumă.
„Distanțarea deplină impusă de narație” plus „autoficțiunea” sunt cele două constante ale romanului. Așadar, cât de greu v-a fost să-l introduceți în mijlocul acțiunii pe Thomas, să-l „îmbrăcați” ca personaj?
Thomas a fost un personaj real și el a murit în 2008. Imediat după moartea sa am încercat să scriu o carte, să zicem că o carte de doliu, o carte în care să-l plâng și nu am reușit. Pur și simplu nu reușeam. Din punct de vedere literar nu-mi ieșea. După ce a mai trecut timpul, mi-am dat seama de adevărata dimensiune a tragediei vieții sale și, de fapt, apele s-au despărțit în două: pe de o parte, tragedia vieții sale, de cealaltă parte durerea mea. Care durere nu era în sine tragică. Și atunci am început să-l înțeleg; lăsând durerea mea deoparte și încercând să-l înțeleg, am început să-l înțeleg pe celălalt, să mă duc mai mult înspre el. Și tot atunci am început să inventez personajul. Cum anume să-l inventez?
Sunt patru tipuri de ingrediente care au intrat în construcția acestui tip de personaj. Pe de o parte, viața, experiența de a fi trăit, de a-l fi cunoscut; apoi, ceea ce-mi imaginam, suferința, proiectam suferința prin empatie. După aceea, am făcut o anchetă pe bază de interviuri cu prietenii și cu cei apropiaţi lui; a urmat o cercetare propriu-zisă cu privire la muzica pe care o asculta și la lecturile sale. Știam că-i place jazzul, pe când eu nu eram familiarizată cu acest gen de muzică; știam că i-au plăcut mult Nina Simone și Chris Jarrett, așa că am început să-i ascult.
A citit mult Proust, eu îl citisem pe Proust, dar de data asta am încercat să refac lectura la fel cum ar fi făcut-o el: povestea lui Swann, un Swann îndrăgostit de Odette, vedeam ceea ce ar fost esențial pt el, gelozia; acestea au fost resursele din care mi-am extras personajul, la care am adăugat și alte elemente, cum ar fi cele de cinema, am încercat să-mi imaginez ce i-ar fi plăcut. Cam aceasta a fost munca de construcție a personajului și vă asigur că n-a fost deloc una ușoară.
Credit foto: Sorin Mircea Vasilescu
Thomas devine „personaj” în măsura în care întâmplările îl transformă într-un „om ca oricare altul”. Este un risc asumat sau așa s-a întâmplat să fie?
Nu am căutat să creez un personaj extraordinar, dar este adevărat că el (Thomas) era, pur și simplu, briliant, amuzant, însă s-a blocat în viață din cauza mediocrității. Nu a reușit într-o societate în care n-a știut să se adapteze și probabil că sunt destui cei care se identifică cu el, pentru că nu reușesc să se adapteze în societate. Cred că ceea ce nu mi-a reușit în acest roman este să arăt cât de briliant era, cât de genial era. Pe de altă parte, am fost uimită de ceea ce-mi spuneau cititorii.
O primă reacție: cam toată lumea îmi spunea că-l simte foarte aproape. Alte două reacții, total opuse: pe de o parte, cei care-l găseau adorabil, cei cărora le plăcea personajul; de cealaltă parte, cei care spuneau că le place cartea, dar nu le place deloc Thomas. Și, de fapt, e ceea ce reușea el să genereze și în viața pe care a trăit-o, pentru că el lua din spațiul din jurul său; era adorabil sau insuportabil; așa-l găseau cei din jur. Iar dacă am reușit să-l creez să pară atât de aproape de oameni, e pentru că am vrut să arăt care a fost viața sa, să-i dau viață.
Mi-am dorit să arăt cum a trăit, care i-au fost decepțiile și astfel am reușit să-i insuflu foarte multă viață și oamenii să se identifice cu el. Unii chiar au avut impresia că-l cunosc, au fost oameni care mi-au scris: „Nu-i așa că Thomas este, de fapt, domnul Cutare și Cutare și-l cunoașteți?”; „Nu, doamnă, nu este el!”.
„Celălalt” ca alterego – țin foarte mult la acest construct literar. Cum este să-l prezinți pe Celălalt ca pe un străin și, totuși, atât de intim, atât de cunoscut?
Totuși, insist că vorbim despre un „celălalt” și cred că am învățat să-l descoper pe „celălalt” când am scris „Viitor strălucit”. „Celălalt” poate fi soacra mea, care era româncă și a trăit în vremea lui Ceaușescu și care tot timpul și-a dorit să plece din România, iar eu nu puteam să-i înțeleg această dorință, eu, născută la Paris.
În momentul în care am început să scriu cartea am început să o înțeleg. Și Thomas este un „celălalt”, cu totul diferit, un „altul”, pentru că e bipolar, iar eu sunt cât se poate rațională și de echilibrată. Însă această identificare a fost posibilă datorită elementelor comune, elementelor de paralelism: veneam din același mediu, amândoi născuți în Paris, amândoi călătoream între Paris și SUA, trăiam între cele două continente, eram amândoi în mediul universitar. Însă da, Thomas a fost cu adevărat „un alt om” pe care m-am străduit să-l înțeleg.
V-ați gândit cum ar arăta o ecranizare a poveștii lui Thomas? Și dacă da, cine ar fi actorul care i-ar da viață lui Thomas?
O producătoare s-a gândit să facă un film, însă imaginile mele sunt scrise, sunt în cuvinte și nu pot să le dau o față, nu prea sunt vizuale. Pentru cele trei cărți ale mele care au fost traduse în românește, „Viitor strălucit, „Problema lui Jane” și „Celălalt pe care-l adoram”, s-au gândit să caute regizori pentru a face filme, lucru care nu s-a întâmplat încă. Dar e un alt mediu, un alt domeniu.
V-ați desprins de povestea din „Celălalt pe care-l adoram”? Care a fost prețul?
Cartea despre David Hockney mi-a permis să ies, pentru că mi-a plăcut atât de mult să scriu la „Celălalt pe care-l adoram” și apoi să o promovez, încât nu mă dădeam dusă de lângă ea, eram tot timpul în proiect. Dar, odată cu următoarea carte, am reușit să ies. Prețul pe care l-am plătit? Cred că l-am plătit înainte, de fapt! N-o să vă povestesc acum toată viața mea, însă această carte încheie un ciclu din viața mea, un ciclu în care am avut parte de trei sinucideri ale unor persoane foarte apropiate mie, un ciclu care a durat 13-14 ani; cele trei persoane sufereau de aceeași boală – erau bipolare. Această carte mi-a adus eliberarea.
Următoarea carte va fi…
Nu știu, pentru că David Hockney este deja terminată, urmează să fie publicată în ianuarie, iar după aceea nu știu ce va mai fi.
Să sperăm că nu vor mai trece 14 ani….
Întrebarea e interesantă, și mai ales cea de dinainte, legată de prețul pe care a trebuit să-l plătesc. M-a costat mult și sper să nu mai am de plătit așa de mult în viață. Sper să vină doar fericire de acum înainte.
Ceea ce vă și doresc din tot sufletul! 🙂
