„Eu cred că suntem samsari de emoții, vindem și cumpărăm emoții.” (Bogdan Talașman în dialog cu Nona Rapotan)

Cu Bogdan Talașman stabilisem de mai bine de o lună să ne întâlnim. Și am tot amânat, ba din pricina mea, ba din pricină de filmări la „Moromeții”. La momentul stabilirii întâlnirii știam că am două lucruri în comun cu el: pasiunea pentru alergat și gemenii. Pe parcursul interviului am mai descoperit încă două, semn că firele invizibile țes întotdeauna ceea ce se cheamă într-un cuvânt „întâlnire”. Și a fost cu adevărat o întâlnire.

Am început cu un B.T. emoționat, neașteptat de emoționat. Și am plecat spre casă cu un B.T. zâmbind cu gura până la urechi (a se vedea fotografia!). De aceea am și intitulat fotografia „Efectul B.T.”. O să aflați multe despre el citind interviul, dar dincolo de cuvinte o să descoperiți pasiunea lui pentru construcție, cred că nici el nu-și dă seama că toată viața lui a construit. Ceea ce e tot mai rar întâlnit astăzi. Și mi-a plăcut nespus de mult cum povestește despre colegii lui, despre oamenii care l-au ajutat să-și clădească cariera, avea o așa căldură în glas și o lumină în ochi, semn că iubirea de semeni e stare permanentă la el. E un sensibil, dar are o sensibilitate pe care o ascunde bine de tot în spatele cuvintelor și gesturilor. Citiți interviul și-mi veți da dreptate.

Efectul B.T.

Actor ajuns la maturitate (din punct de vedere profesional). Ești de acord sau nu?

Nu prea. Pentru că-mi dau seama, cu fiecare rol pe care-l fac, că mai am foarte, foarte multe de învățat și că, de fapt, nu știu nimic din meseria asta. Am tot timpul senzația când încep stagiunea că o iau de la zero. Chiar trăiesc plenar senzația asta, că nu mai știu nimic. Ultimul rol pe care l-am făcut a fost în „Karamazovii” și acum, peste câteva zile urmează să ne întâlnim cu toții și am luat textul să-l reîmprospătez și-mi intrau vorbele, dar nu mai știu cum era. Nu mai știu ce simțeam, nu mai știu nimic. Cred că, într-un fel, asta e și frumusețea meseriei ăsteia, că o iei mereu de la capăt.

Așa că nu știu cum e, de fapt!

Nu știu dacă am zis ceva până acum, ca să mai am ceva de zis! Poate că abia am învățat a, b și c și restul vine de acum înainte!

Foto credit: BCatelier

Cum ți-a fost drumul până aici? Câteva repere pentru „creșterea” ta actor?

E un drum foarte greu! Eu n-aș mai lua-o pe drumul ăsta! Și nici nu recomand altcuiva, nici poveste!

Au fost și pietre de încercare, și jaloane, și repere și oameni; n-am întâlnit foarte mulți oameni, dar i-am întâlnit pe aceia care mi-au marcat viața și mi-au schimbat destinul. Printre ei este domnul Cătălin Naum, de la Teatrul Podul; eram student la construcții când m-am apucat de teatru. Când am ajuns acolo, întâmplător, pentru că eram golan, jucam bridge, învățam să cânt la trompetă…

Deci, experimentai…

Da și nu-mi găseam rostul, calea. Erau și anii aceia tulburi, de după Revoluție. Am ajuns în Teatrul Podul cu totul întâmplător și domnul Naum m-a văzut și mi-a zis: „Ce faci tu la Construcții?”; „Păi, sunt student în anul III.”; „Vino încoace în Pod și nu te mai duci acolo!”; „Cum pot să fac asta?”; „Uite așa bine, nu te mai duci!”. Și toate schimbările din viața mea așa au fost, de pe azi pe mâine. Am luat din prima la Teatru, la Repi (n.m.: Alexandru Repan), Mitică Popescu și Victor Ștrengaru (Dumnezeu să-l odihnească, un mare actor – a fost plecat în America și s-a întors după aceea; a fost și un foarte bun pedagog).

Și Naum a fost un foarte bun pedagog. A salvat foarte mulți. 

Meseria asta e una vocațională și e clar că-ți trebuie un anumit gen de sensibilitate și de talent (habar n-am ce e talentul!) ca s-o faci, s-o practici. Pe de altă parte, trebuie să fii și foarte puternic pe interior, pentru că te poate surpa orice, o emoție puternică te poate surpa. Ori, eu cred că suntem geambași de emoții, vindem și cumpărăm emoții! Ne jucăm cu emoțiile, avem o meserie care se joacă cu emoțiile și câteodată pierzi.

Un om foarte important în viața mea a fost domnul Corneliu Dan Borcea, primul meu director, de la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț. orașul tinereții mele, cel mai frumos oraș din lume pentru mine.

Al treilea fir care ne leagă… orașul ăsta… 

Am stat trei ani acolo, în toate burgurile unde ajung încep să compar: mai frumos decât Piatra? Când mi-e dor de ceva din tinerețe, mi-e dor de mama și de Piatra-Neamț. 

Domnul Corneliu Dan Borcea m-a angajat și mi-a dat foarte multă încredere. Repi, bineînțeles, a contat enorm pentru mine și cariera mea. Iarăși, un adevărat creator de teatru a fost meșterul Vlad Mugur, care m-a luat, m-a extras de acolo, din Piatra, și mi-a zis: „Vreau să stai lângă mine!”. Și eu: „Da, dar știți că…”, mă gândeam, știi cum era: multe fete frumoase în orașul ăla, votcă etc… Și el mi-a zis: „Cât timp pun spectacolul ăsta, stai lângă mine!”. Și am fost un soi de umbră a lui. Am stat mult lângă el și mi-a povestit foarte multe, mi-a descris o lume pierdută (el a fost botezat de Regele Mihai). 

Te-a conectat la alte lumi și la alte timpuri….

Da, da, asta a fost. Știu că atunci când a murit, l-a adus Magda din Germania într-o urnă (a vrut să fie incinerat) la Bellu și la înmormântare stăteam lângă Horă (n.m.: Horațiu Mălăele) și el spunea: „Săracul Vlad, stă și se uită la noi acum, cum ne facem noi că plângem (și-mi făcea cu ochiul), dar noi, de fapt, vrem să bem!

Și Florin Călinescu mi-a marcat viața! Și doamna Valeria Seciu, cea care m-a văzut într-un spectacol al lui Massaci și care i-a zis: „Florine, este unul la Piatra-Neamț care seamănă cu Mălăele și pe care vreau să-l iei!” 

Foto credit: Daria Tucă, Ovidiu Moisin

Chiar, asemănarea cu Mălăele te-a deranjat? 

Nu, m-a onorat! M-ar fi deranjat dacă semănam cu Rocco Siffredi!  :))

Am mai avut un hop imens, mare, dar mare, în momentul în care am slăbit 50 de kg. Pentru că, practic m-am reinventat. În cinci-șase luni. Și destul de târziu asta. Am intrat în iarnă cu 140 de kg și am ieșit cu 87 de kg. La unul dintre spectacole colegii deja se uitau ciudat la mine și în momentul acela m-a chemat fostul director de la teatru și mi-a zis: „Măi, Talașmane, trebuie să fac ceva cu tine, trebuie să-ți dau alte roluri, pentru că ți-ai schimbat amploi-ul. Tu erai grasul teatrului!” A fost ceva ciudat, pentru că am luat-o de la zero. Dar e foarte ciudat: eu am slăbit 50 de kg fizic, dar mult mai greu am slăbit și în mintea mea! Mult mai greu! Nu mă puteam dedubla. Foarte greu a fost hopul! Nici nu știu dacă am reușit să mă acordez, să am și în cap greutatea pe care mi-o arată acum cântarul! 

Alergarea mi-a creat o lume în care stau eu cu mine foarte mult, îmi aduce o altă dimensiune. Ești ca un lup singuratic: ți-e frig, ți-e foame, dar ești tu cu tine. Ești singur! Sunt și niște praguri peste care trebuie să treci, cum e km 33 la maraton: e momentul în care eu mă întreb: „De ce mă chinui în halul ăsta?”; „Ce fac eu aici?”; „De ce mă rup?”. Iar la final nici nu pot să explic ce e: sunt atât de sfârșit, dar și atât de bucuros, de-aș lua de la capăt iar. 

Foto credit: Daria Tucă, Ovidiu Moisin

Seamănă descărcarea asta de adrenalină de la sfârșitul unei curse cu descărcarea de la sfârșitul unui spectacol?

Da, cu cea de după un spectacol bun, da. Seamănă! 

Crezi că există roluri mari și roluri mici?

Există! Da, există! Eu am descoperit, însă, că e foarte provocator să faci dintr-un rol mic un rol mare. Pentru că rolurile mari se fac singure (generic vorbind). O partitură mare se face singură; e drept, te și apasă pe umeri, greutatea rolului e mare, la fel ca și trecutul rolului. Dacă a făcut în trecut rolul George Constantin sau Calboreanu, n-ai cum să nu te gândești la ei și la felul cum au făcut ei rolurile. Uite, acum filmez la „Moromeții”, cu domnul Stere Gulea. Nu vreau să știu ce e în sufletul lui Horă, pentru că știe cine a fost înainte Ilie Moromote.

Dar am descoperit acum că e foarte mișto să faci filigran din rolurile mici. E muncă de bijutier să găsești nuanțe, să pui virgule.

Ai fi fost capabil să faci asta în primii ani de actorie?

Nu, n-aș fi fost capabil. Îți trebuie o anumită disciplină interioară și o liniște interioară să te poți apleca asupra unui rol mic și să-l faci mare.

Foto credit: BCatelier

Cât de greu ți-a fost să ieși dintr-un rol (ne putem referi strict la Smerdiakov)? Există un rol în cariera ta de care n-ai vrut să te desprinzi? [moment în care și-a dat seama cât de tare graseiez și a început să râdă]

Știi că și eu am fost rârâit? Am scăpat în „Podul”, cu creioane.

Da, m-au marcat mai multe roluri. Unul dintre roluri a fost când am venit în Teatrul Mic și a trebuit să-l înlocuiesc pe Petrică Nicolae în „Școala femeilor”. În cinci zile am învățat 80 de pagini de text în versuri și am intrat într-un spectacol foarte mișto făcut de Alexandru Dabija. Atunci a fost, de fapt, intrarea mea în Teatrul Mic. Eu repetam alt rol, în Shakespeare. Țin minte că toți colegii mei erau în culise și au început să mă aplaude pentru efortul depus, dar și pentru că a ieșit totul foarte bine. Aș mai fi vrut să joc un rol ca acela, dar n-am mai fost să fie.

Și Smerdiakov este, într-adevăr, un rol! Toată lumea s-a gândit de ce eu să fac rolul ăsta. La prima vedere, eu nu sunt pe amploi-ul rolului și aici a fost și riscul. Dar asta mi-a și plăcut! E o provocare, Nona Ciobanu m-a distribuit într-un contre-amploi total, ceea ce mi-a plăcut foarte mult!

A mai fost un risc asumat: toată lumea te știa ca actor de comedie! Aici a fost adevărata provocare! Eu chiar am avut o revelație: mă uitam și nu-mi venea să cred că tu ești! Și nu mi se întâmplă foarte des asta!

Dar să știi că eu, pe interior, sunt foarte trist, am o vocație a tragicului pe care o duc cu mine zi de zi!

Cred că asta a văzut și Nona Ciobanu la tine!

Nona mă știa din facultate; mi-a fost asistentă în anul IV, cu ea mi-am dat licența: Năzdrăvanul Occidentului (Playboy of the western world), o piesă irlandeză foarte mișto. Și acum, după ani de zile, mi-a dat rolul ăsta; mi-a și spus că are ceva special pentru mine. Un rol care este foarte, foarte puternic!

Actor de film vs actor de teatru vs actor de televiziune. Crezi că există oameni făcuți pentru teatru, dar nu și pentru televiziune?

Nu, nu cred! Deși e cam altă meserie în televiziune. Dar, știi unde văd eu că ar fi cu totul altă meserie? La actorii de teatru vs actorii de impro[vizație]! Mamă, deci acolo este altă meserie! Dar cu totul altă meserie! Să te duci să faci impro la un anumit nivel, nu să te duci să ți-o bagi și să ți-o scoți (e foarte simplu să te duci ba pe a mătii, ba pe a nu știu ce). Robin Williams, Seinfeld, Adam Sandler, acolo e performance! Am văzut niște impro-uri cu Robin Williams în care te făcea să și râzi, să și plângi, te suspenda, nu mai știai cum să reacționezi pur și simplu. E vorba și de o anumită cultură a genului. Eu nu pot să fac asta! O exclud din start, pentru că nu pot! Îmi lipsește scânteia, mai e și contactul direct cu publicul. Noi am învățat că există „al patrulea perete” între noi și public; chiar dacă nu există fizic, el este în capul nostru și nu te duci dincolo de el. Te poți ascunde imediat în spatele lui, chiar dacă ești în lumina reflectoarelor, tu în capul tău ai imaginea că doar la aplauze se ridică. Joci până în el! Ori, la impro trebuie să gestionezi energia publicului, să o preiei! Ești printre lupi!

Singularity, Teatrul de Artă

Am senzația, câteodată, că publicul e ca un balaur care are mai multe capete. Și tu, ca un actor meseriaș (sau nu) îl faci să nu mai respire! 

La impro se sparge convenția. Atunci când interacționezi cu publicul și te lasă regizorul la libera improvizație, exact atunci mi se pare că nu mai poți improviza, ești la mâna celuilalt (a publicului). Și ei sunt imprevizibili. Te joci cu focul. Este foarte mișto să întorci un spectator venit în sală ca să facă scandal, de exemplu. Sunt niște artificii care țin de meserie. Ce faci, de exemplu, când în sală se vorbește? Prima oară spui că vorbești mai tare, să-l acoperi. Nu, vorbești mai încet, astfel încât ceilalți spectatori să-i atragă atenția și să-l facă să tacă pentru că nu aud replicile de pe scenă. 

Cum definești tu „arta actorului”? 

Nu o definesc! Există stiluri diferite, există modalități de exprimare artistică, dar habar n-am dacă există și o artă a actorului. Stanislavski, Grotowski, Michael Cehov, probabil că la ei am putea găsi răspunsuri, eu nu știu…. 

Ce înseamnă pentru tine, actorul, supraexpunerea? Ai fost vreodată în situația asta? 

N-am fost așa de expus. Mă mai bucur de un soi de recunoaștere, dar în anumite medii restrânse. Dar am văzut acum, la filmări [cele pentru Moromeții]cum vine lumea din alte sate (vin cu mașinile!) să-l vadă pe Toma Cuzin! Vin să-l vadă pe Firicel! Televiziunea aproprie omul, de la Academie până la Talpa, unde filmăm noi. Vorbim de notorietate. Dacă nu faci televiziune, n-ai parte de asta. Teatrul îți oferă altceva. Nu se mai fac atât de multe filme. Însă, pe mine mă fascinează felul cum actorul de teatru se joacă și devine un organ care emite emoții, mă fascinează felul cum rezonează cu ceilalți, cum transmite emoția celuilalt. Pe mine schimbul ăsta mă fascinează la teatru. 

Foto credit: BCatelier

Echilibrul devine o țintă greu de atins pentru mulți dintre noi. Tu te consideri un om echilibrat?

Eu mi-am găsit echilibrul alergând. Am fost odată fascinat de unul care cânta la pahare pe un pod în Praga. Îi puneau lichid de undeva de sus, paharele se umpleau și, în funcție de asta, el cânta mai jos, mai tare, mai sus. Așa e și cu echilibrul. Dar nu-mi doresc să fiu un echilibrat în sensul comun. Eu caut extremele, am vrut să ies din zona de confort, am vrut să mă rup, să mă doară, de asta m-am și apucat de alergat. La vârsta asta mulți nu se mai îndrăgostesc, se duc acasă și la serviciu și cam atât, cel mult se plimbă cu bicicleta în parc.

Au o rutină din care nu vor să iasă! Și rutina poate fi un semn de echilibru. 

Urăsc rutina! 🙂

Pasiunea ta pentru alergări (semimaraton și maraton, alergări pe munte etc.) mă face să cred că ți-ai câștigat dreptul la fericire. Cum ai ajuns să te apuci de alergat? De unde „nebunia” asta?

M-am apucat să alerg pentru că muream! Dacă nu slăbeam, riscam să mor! Nevoia de a alerga a venit după ce am slăbit, dar, cumva, nevoia asta era în mine. Probabil că cei care se apucă de alergat vor să fugă de ei înșiși, în primul rând. Tot fug, fug, se ajung pe ei înșiși și se depășesc, la un anumit moment. Și de la momentul ăla încep să meargă înainte. Eu întâi am vrut să fug de mine însumi. Eram gras, eram blazat, nu mai vedeam dincolo de ziua de mâine.

Ar fi putut fi alt sport în locul alergărilor? 

Nu, nu cred. Pentru că alergatul are solitudinea asta! Nu ți-o dă alt sport!

Mi-am adus aminte de imaginile din filmele anilor ´70 – ´80, când joacă actorii tenis la perete, în niște camere de subsol, fără lumină naturală, închise. E și acolo o formă de solitudine, dar e o formă de „dat cu capul de pereți”. 

Exact, acolo e picătura chinezească. E cu totul altceva. Acolo nu e descătușare, ci dimpotrivă. Când alerg am impresia că-mi rup eu din mine zăgazurile alea care mă țineau, rup lanțurile. Aș vrea de fiecare dată să alerg până la momentul în care nu mai pot și mă forțez să mai fac câțiva pași. Ei, pașii ăia pentru mine sunt extrem de importanți!

Joci la Teatrul Mic, dar și în teatrele independente. Cum le împaci pe amândouă?

Foarte bine! Sunt fascinat de oamenii care pot să supraviețuiască și să trăiască făcând teatru independent. Am cunoscut niște artiști extraordinar de valoroși. Te rog să o urmărești pe Florina Gleznea, e ceva de nepovestit. Pe 8 octombrie, este „Nora” la unteatru, hai să mergem să o vedem.

E o diversitate foarte mare de proiecte, teatrele independente și-au creat propriile amprente, ceea ce e în avantajul publicului.

E ca pe vremuri: de exemplu, la Teatru Mic (era Dinu Săraru director), când se juca „Maestrul și Margareta” , în plini ani 80, era coadă de la casa de bilete până la CCA (Cercul Militar). Se juca cu casa închisă. Repan îmi spunea că atunci când a jucat Karamazovii a făcut timp de 400 de spectacole, de-a lungul a opt ani. Un spectactol care dura mai bine de 4 ore, ceea ce nu mai suntem capabili astăzi – să stăm în sala de spectacol atâtea ore.

În Smerdiakov (din „Karamazovii”) chiar îți arăți potențialul și forța creatoare. Ai acceptat din prima rolul? Ți-a fost drag să-l construiești, sau, din contra, greu?

Da, normal că din prima! Acceptam orice în proiectul ăsta! Rolul de „frate vitreg” mi-a plăcut. A fost o provocare întâlnirea cu Marian Râlea; am (re)descoperit un om extraordinar… uite, ăla e costumul lui și aici stă el înainte de spectacol [și-mi arată cu mâna spre locurile cu pricina; interviul l-am luat în cabina actorilor de la Teatrul Mic]… Întâlnirea cu Cristi Iacob, iarăși, o provocare, nu mă mai întâlnisem cu el de la „Școala femeilor”.

L-am construit, nu știu dacă greu sau ușor; ce știu este că e un rol foarte puternic, foarte bine conturat. Prima dată mergi pe o linie, după care constați că în spatele liniei găsești un demon mai diavol decât diavolul. Îl iubești pe demon; asta e provocarea la dramatizarea făcută de meșterul Lovinescu și de Dan Micu. Îl iubești, dar, mai ales, îl accepți. Smerdiakov are o tușă mai puternică decât diavolul, e mai crud decât el. E mai pervers.

O întrebare din sfera personală: cum este să fii tată de fete (gemene)? Cum e cu rolul de „tată de fete”? 

E copleșitor! Deja am început cu „Tată, la ce te uiți?” Una spune despre cealaltă că e îndrăgostită. Ele știu deja ce înseamnă dragostea: „Ce e dragostea? E ceva așa, ca atunci când te plimbi cu hoverboardul.” E cel mai ofertant rol!

Vei juca în „Karamazovii” în această toamnă. Și vei mai juca….

Pe 12 și 13 octombrie jucăm „Karamazovii”. Dar pe 10 octombrie joc cu Andreea Grămoșteanu la Brașov, într-un proiect independent foarte bun, „Central Park” după Woody Allen. Te invit să-l vezi. 

Foto credit: Daria Tucă, Ovidiu Moisin

Ce aștepți de la următorii ani din punct de vedere profesional?

N-aștept nimic niciodată! Mă bucur de ce e! Că sunt tată, că pot să alerg (abia aștept să-mi revin după accidentare și să reîncep să alerg), mă bucur de întâlnirea cu meșterul Gulea și Moromeții, unde fac rol mic, dar care are o întindere destul de mare (jandarmul satului care nu schimbă nimic în timpul comunismului, doar că devine mai canalie decât era).

Deci, nu aștept nimic, le iau pe toate așa cum vin.