Pe Ana-Maria Onisei o urmăresc de ceva timp, o citesc constant și-i apreciez reușitele în domeniul jurnalistic ,recomandând-o și altora. Calitatea și valoarea materialelor ei nu pot fi tăgăduite nici măcar de cârcotași, dar dincolo de toate acestea eu mai văd și altceva: empatie, luciditate, multă, foarte multă documentare, tenacitate și încă multe altele.
Îi datorez mult (nu cred că i-am spus vreodată cât!) și mi-am dorit să fac acest interviu cu ea, mai ales că se apropie Festivalul Internațional „George Enescu”, un festival în care ea crede foarte mult și pentru a cărui promovare luptă până și cu morile de vânt. Alături de colegii de la OMA Vision reușește să ducă peste tot în lume veștile despre ce se întâmplă în Festival, ceea ce nu e puțin lucru.
Vă invit să o descoperiți pe Ana-Maria Onisei! Atât! 🙂
Mi-e drag să te citesc din două motive: nu găsesc pic de nevoie de a demonstra ceva prin ceea ce scrii; și al doilea motiv pentru care te citesc/urmăresc este că reușești (habar n-am cum, dar îți iese) să-l pui în valoare pe interlocutor, să pui reflectoarele pe el și pe munca lui. Fără pic de bârfe, fără pic de can-can, îți iese. Așa aș defini eu jurnalismul.
Am avut norocul de niște părinți minunați. Am crescut cu o bibliotecă până-n tavan, deși m-am apucat serios de citit abia foarte târziu, pe la 16 ani. Cu „Procesul” lui Kafka. Azi îl prefer pe Hemingway – ca să și glumim un pic. Mama asculta muzică clasică la pick-up când făcea curățenie prin casă, iar tata venea din fiecare delegație din străinătate cu câte-un album cu locul acela – ori o tipăritură turistică, sau ceva serios cu arhitectură sau un muzeu. Mă ghemuiam în colț de canapea, dădeam pagina și dintr-o dată mergeam și eu prin palatele din Dresda, și simțeam mirosul acrișor al kilometrilor de vii din Champagne-Ardenne.
O parte din biblioteca de cărți de la Piatra-Neamț
Pe chestia asta, familia noastră era printre puținele din Piatra-Neamț care n-aveau mașină și-abia după 1993 am cumpărat primul televizor cu diagonală mare -, dar ai mei mereu îmi povesteau că e mai important să investești în a-ți deschide orizonturi. O vreme n-am înțeles pe deplin ce-nseamnă să privești dincolo de bordura blocului, ba chiar mi se părea, privind în jur, că suntem niște inadaptați. Însă valorile astea s-au sedimentat pe dinăuntru.
Poate că și de-aici vine acel „nu-i nimic de demonstrat în ce fac” despre care vorbești – mă bucur, și-ți mulțumesc că simți așa. Pentru că ce fac de fapt ca jurnalist, mai ales pe linia asta de personaj, reportaj, recomandare, dar și ca om de comunicare, e mai degrabă un fel viu de-a trăi, o hrană, o plăcere organică: întâlnirea cu oameni, cu universuri, cu povești, cu emoții și energii, schimbul ăsta mi se pare cel mai prețios dintre toate. Și scriu pe anamariaonisei.ro că dacă e ceva în care cred tare, atunci e asta: întâlnirea cu celălalt. O întâlnire care – deși pare paradoxal la prima vedere – ne poate face să ne-apropiem și mai mult pe noi de noi. Și numai așa putem dărui, apoi, mai departe.
Cum ai ajuns să faci jurnalism?
S-a cam întâmplat pe nemsimțite și inconștient. Aș fi fost pictoriță sau meteorolog. În generală am făcut cursuri de pictură – am și avut o expoziție colectivă în Olanda pe la 12 ani, o mână de elevi ai unei profesoare minunate, îngrămădiți într-un microbuz alb în care erau unele peste altele și passepartout-uri și rame, tocmai ieșeau pentru prima dată din țară.
După aia, printr-a unșpea m-am îndrăgostit de munte – muntele Ceahlău – și de libertatea pe care ți-o dă aburul de mare alpină într-o dimineață devreme, urcatul de una singură prin ploaie, așa, cât totuși să zărești suficient cărarea, și m-am gândit că dacă dau la Geografie, o să pot rămâne pe munte toată viața. Numai c-am dat la Jurnalism, și după doi ani de facultate în care n-am înțeles nimic, la niște greve studențești când făceam teren ca practică pentru agenția de știri a facultății din Iași, s-a declanșat ceva pe dinăuntru și-am simțit pur și simplu că nu mai pot trăi dacă nu fac în continuare asta. Au fost atunci cotidiene centrale care au preluat din informațiile pe care le publicam noi la agenția de știri din facultate când sunam la Ministerul Educației cu fise din cabinele telefonice albastre din fața complexului de cămine studențești.
Printre crestele Ceahlăului, acum două veri
Ultimii doi ani de studenție m-au format la Suplimentul de cultură, săptămânalul Editurii Polirom, unde-am început prin a scrie un fel de cronică de carte – aveam ultima pagină din ziar – iar scriitorul Lucian Dan Teodorovici, care edita textele, mi le făcea pe alocuri chiar harcea-parcea. Eram la început și mai plângeam seara în cămin. Azi, râdem împreună de amintirea asta când avem ocazia și în continuare zic că a fost una dintre cele mai bune experiențe din care-am învățat câte ceva despre importanța clarității în joaca asta cu cuvintele.
Cum este să faci din jurnalism o artă a comunicării directe?
Fascinant. Și dă dependență. În hăituiala în care trăim – n-avem ce-i face, a devenit parte integrantă din cotidianul nostru -, dacă e un risc mare pe care-l văd, e tocmai acela de-a ne pierde răbdarea pentru dialog. Puterea de-a zâmbi. Cea de-a oferi. Și chiar și cea de-a ne opri. Așa că, într-un fel, interviurile pe care le fac sunt aceste exerciții de dialog, de ascultare, de apropiere unu-la-unu într-o lume în care se topesc din ce în ce mai multe ancore. Apropo de asta, e un citat care-mi place mult, am fost uau când l-am descoperit, e din Cristi Puiu: „Doar gândul bun ne poate salva, și el trebuie să fie prezent atunci când celălalt se spune pe sine”. L-aș lipi undeva la rond la Romană pe o clădire în loc de reclamele la Coca-Cola.
Și experiența la cotidianul „Adevărul” ce a însemnat?
La București m-am adaptat greu. Nici până azi nu-s convinsă că-i un oraș care-mi place pe de-a întregul. M-a format mai întâi experiența de la revista Tabu, unde Cristina Bazavan m-a îndrumat și spre niște cursuri de jurnalism narativ care mi-au schimbat modul de a gândi și de a edita o frază, un text.
La Adevărul, am învățat prin a înota, pur și simplu. E o experiență cu adrenalină imensă munca zilnică într-o redacție de cotidian. Înseamnă să fii conectat sută la sută la ce faci, să ai o atenție hiper-distributivă, să documentezi și să verifici informația până în pânzele albe și să renunți la iluzia perfecțiunii, adică să dai ce-i mai bun într-un timp anume – de cele mai multe ori, unul scurt. La Adevărul am inițiat prin 2012 o serie întreagă de interviuri cu personalități culturale din străinătate, am dezvăluit pentru prima dată pasaje din dosarul de urmărire al scriitoarei Herta Müller de la CNSAS, am scris despre cum se moare în Afganistan, momente care mă fac să vibrez și-acum. Și am întâlnit o echipă cu unii dintre cei mai buni jurnaliști de pe piață.
Îmi vine mereu să râd când mă gândesc că în prima duminică liberă după ce plecasem de tot de la ziar – la cotidian se lucrează frecvent și duminica, sau weekend-ul, chiar dacă prin rotație – m-am trezit: „Bun, nu merg la redacție. Și-atunci, ce fac azi?”.
Pe de altă parte, uite, din experiența de-a scrie pe blog învăț libertatea alegerii, îmi place că pot fi cât de selectivă vreau, învăț să exprim mai mult din mine într-un text, să las unele povești mai grele să se-așeze până să iasă de la sine la suprafață, dar învăț și să-mi impun singură un deadline.
Când caut oameni, să învăț ceva de la ei, sau pur și simplu să-i admir, îi caut pe cei care au un dar anume. Câți dintre oamenii cu care te-ai intersectat, mă refer la artiști, sunt conștienți că posedă astfel de daruri?
Nu știu. Ar însemna să anticipez un răspuns în locul lor. Și nu cred că despre asta e vorba cel puțin dinspre partea jurnalistului, ci despre a privi, și, apoi, a cunoaște și-a stăpâni tehnica prin care să pui în valoare darurile acestor oameni. Ține mai mult de tehnică de interviu, apoi de un anume fel de a edita. Aș putea vorbi zile întregi, însă, cumva, dintr-un soi de pudoare, dar și din responsabilitate și asumare, și fiindcă s-ar frânge ceva din farmec, îmi place să păstrez bucătăria de jurnalist sub cheie.
Credit foto: Vlad Eftenie
Ce știu, în schimb, e că ador să privesc un interlocutor ca pe un mister. Să prind o tăcere, să văd o expresie, să provoc cu o întrebare, câteodată, altă dată să fac un pas înapoi și să las la iveală ce se întinde de la sine. Să fim în acest dans. Sunt multe momentele când am trăit puternic față în față. Îmi amintesc odată când înainte de un interviu, după ce mă documentasem, am remarcat că personajul vorbea peste tot despre tatăl său, dar niciodată despre mamă. Era un interviu cu un regizor – unul foarte apropiat și bun cunoscător al universului feminin, pe care îl surprindea și în filmele lui. Și-atunci, am pus o întrebare despre mamă. De-aici s-a declanșat o poveste despre pierderea unui copil și despre universul unei femei, prin pierderea asta. A fost așa, de tăiat respirația. Port răspunsurile acestor oameni, și știu că și cititorii o fac, și sînt recunoascătoare de fiecare dată – mai ales pentru că au, iată, în primul rând darul de-a avea o putere transformatoare.
În timpul unui interviu cu actorul Dan Nuțu (Credit foto: Alex Damian)
Constanța în ceea ce facem, proiectele pe termen lung ne lipsesc nouă, românilor, în general. Ție cum îți iese să faci același lucru de ani și ani de zile?
Constanța – ne lipsește la nivel de politici publice, asta da. E cam pe verificate, de mai bine de douăzeci de ani, din păcate. Altfel, în domeniul privat e plin de oameni extraordinari și constanți în a se lupta ca să dezvolte proiecte cu bătaie pe termen lung pentru țară. Sunt sute de mii de exemple, de la ONG-uri și fundații, la afaceri comerciale mici și medii, comunități rurale, sau pur și simplu oameni care-și fac treaba în locul unde se află. Un principiu de bază din psihologie spune că lucrurile capătă atât valoare câtă le acordăm. Cu cât ne implicăm și cu cât punem mai des reflectorul pe ce se întâmplă bine – și includ și domeniul culturii aici, care s-a dezvoltat infinit în ultimii ani – cu atât o să devenim creatori ai unui context care să spargă puțin din negura negativului. Și zic, și văd, zilnic, că o și facem.
Strict în dreptul meu, și-o spun cu autoironie: mă caracterizează o încăpățânare de buldog. Nu renunț până când n-am dat tot ce puteam da și n-am încercat toate variantele. De cele mai multe ori, viața e despre a găsi soluții. Cu cât o faci mai cu creativitate, cu atât mai bine. Și dacă se-ntâmplă – căci se întâmplă – și să nu iasă, măcar ți-ai câștigat această seninătate sau înțelepciune, după caz. Oricum, țin și cred în primul rând în puterea lui a face. Și râd cu prietenii când îmi mai zic: Mai spune-mi cum spui tu: Hai că poți, hai că poți!
Munca în echipă este definitorie pentru succesul unui proiect (cultural sau nu). Și cu atât mai mult atunci când vorbim de proiecte din domeniul cultural. Totuși, jurnalistul nu face neapărat echipă atunci când muncește la subiectele lui. Tu cum reușești să împaci cele două forme ale activismului din aria ta profesională – jurnalismul și munca în comunicare?
Întâlnirea cu OMA Vision, cu Oana Marinescu și cu atmosfera pozitivă de-aici au contribuit decisiv la reușita asta. Ce-i drept, și tot autoironic, uneori îi mai mulțumesc în gând și jumătății creierului meu care pare că e capabilă să facă și management, și organizare, și conținut revelant, în egală măsură pe cât cealaltă jumătate e capabilă la visare. Dacă ajungi în contextul potrivit, alături de oameni potriviți și te deschizi către experiențe, descoperi părți din tine la care nu te-așteptai. De asta e bună schimbarea.
Muncind, în timpul Festivalului Internațional „George Enescu” (Credit foto – Cătălina Filip)
Tot în perioada asta, pregătesc niște haine noi pentru blog, sunt în lucru deja.
Totuși, dacă visez la ceva cu ochii deschiși – și mă încadrez în categoria celor care cred că visurile astea se și împlinesc, mi s-a întâmplat, și ține de o anumită aliniere în tine până când se declanșează momentul pentru ceva, – e să scriu o carte. Visez să scriu undeva într-o mansardă cu vedere la mare sau având stânci albe și portocali în floare prin preajmă. Și să cobor în liniște și pe termen nelimitat acolo, în locul acela secret din mine unde temperatura e de început de septembrie, lumina are întotdeauna culoarea mierii și unde sunt o mulțime de sertare – sau de obloane – pe care când le deschizi se ivește de fiecare dată altceva. E locul secret din care pun câte puțin, câte puțin și în textele de pe blog, și pe care, altfel, cel mai des îl împart cu cei apropiați.
Din perspectiva ta, de activist/jurnalist cultural, putem vorbi de un specific românesc astăzi?
Cred că putem vorbi în primul rând despre o dezvoltare. N-aș folosi neapărat ideea de specific, cât m-aș gândi la asta ca la o formă de coagulare. De câțiva ani, prin generațiile de regizori, de artiști, de scriitori, de muzicieni, de producători, de editori, România se exprimă și a devenit o voce, inclusiv în plan internațional. Mai important decât să căutăm cu orice preț să identificăm un specific în asta, mi se pare a fi să înțelegem cum putem la nivel macro să continuăm să construim și să oferim deschidere și toate instrumentele ca vocile astea să se exprime în continuare și să le mai urmeze și altele.
Cum e să activezi în mediul online ca jurnalist cultural? Care-ți sunt provocările? Care crezi că sunt limitele acestui mediu de comunicare? Putem renunța la celelalte medii în favoarea celui online?
Provocarea – și asta ține mai ales de jurnalism, nu de mediu – e să găsești mereu unghiul sau povestea care să fie de interes, să ofere informație nouă sau relevantă și care să emoționeze. Îmi crește inima când văd pe blog texte, cum a fost cel despre primul sat în care se cultivă tuberoze din România, sau interviuri, care ajung la mii de oameni. La fel, când văd interesul pentru ceva la cald de la un eveniment cultural – că e TIFF, că e FITS, sau pur și simplu un film, sau un spectacol. Am mare încredere că, indiferent de mediu, un text care aduce valoare pentru cititori ajunge la ei. Pentru asta merită să muncim. Mediul online e pur și simplu mai eficient acum. Dar pe termen lung, nu putem ști niciodată – sau nu cred că ne putem ancora în mediu cu orice preț. E un context. Deși îmi place să citesc pe hârtie, și am lucrat la ziar, văd zilnic că unele dintre cele mai bune materiale de presă vin din mediul online și din inițiative private. Uite, doar trei exemple: Recorder.ro, Casa Jurnalistului, PressOne și Decât o revistă. Dar dacă te uiți cu atenție, vezi că materialele astea vin de fapt tot de la oameni, de la jurnaliști buni – deci, că oamenii sunt cei care contează. Și îmi pare rău că, pe alocuri, chiar și în condiții de criză financiară – datorată și faptului că, în afară de unul, două exemple – printre care și Gazeta Sporturilor -, entitățile de presă românești n-au fost construite de la bun început ca afaceri de presă reale și sustenabile – redacțiile și-au pierdut din capacitatea de a-și motiva și de a-și prețui oamenii. Pe muchia asta văd dezbaterea, și mai puțin pe cea de print versus online.
Mai este foarte puțin și începe o nouă ediție a Festivalului Național „George Enescu”. Spune-ne două motive (dacă te poți opri doar la două!!!) pentru care ar trebui să facem cumva să promovăm și noi, românii obișnuiți, acest festival.
Credit foto: Sabina Ulubeanu
Unul: Simțirea.
Un concert la Festivalul Internațional „George Enescu” te mișcă pe dinăuntru – și la propriu – prin vibrația sunetului instrumentelor – , și la figurat – prin plutirea care se-ntâmplă în tine când asculți. Muzica e cea mai directă cale în comunicarea emoțiilor.
Al doilea:
Festivalul Enescu are loc în România din anul 1958. Unii dintre cei mai mari artiști ai lumii vin aici, nu-i mai privim doar peste hotare sau mergem să-i ascultăm acolo. Este o poveste pe care o iubesc, spusă de Mihai Constantinescu, director executiv al Festivalului Enescu. În anii de început ai Festivalului, nu exista o sală de concerte mare, așa că ele aveau loc într-o încăpere din Casa Poporului. Încă în amenajare. A venit pentru prima dată agentul Lordului Yehudi Menuhin la București să vadă locul unde aveau să vină orchestele, s-a uitat și-a întrebat: Sigur o să aibă loc Festivalul? Deși nu era sigur, Mihai Constantinescu a răspuns: Da. Și când a ajuns mai târziu și Yehudi Menuhin, pentru că nu exista nici cantină, nici un loc de garderobă pentru orchestre, Mihai Constantinescu l-a luat de braț și-au mers împreună pur și simplu prin catacombele de la Casa Poporului la cantina muncitorilor. Iar fiecare dintre ei, și membri ai orchestrei, au mâncat acolo câte un sendviș și au băut un pahar cu apă înainte de concert. Acest decupaj, simplitatea și în același timp, măreția lui, felul în care, dincolo de orice, și-au pus energiile împreună pentru a recunoaște și a păstra muzica și moștenirea lăsată de George Enescu, în ciuda tuturor relelor, spune câte ceva despre lumina și despre forța umanității.
