Paolo Cognetti, Cei opt munți (fragment)

Laureatul Premiului Strega 2017, în Biblioteca Polirom: Paolo Cognetti, Cei opt munți

Un fenomen editorial vîndut în 32 de ţări

Romanul Cei opt munţi de Paolo Cognetti, cîștigătorul celei de-a XVI-a ediții a Premiului Strega, cel mai prestigios premiu literar din Italia, a apărut în colecția „Biblioteca Polirom”, în traducerea Ceraselei Barbone, și este disponibil și în format digital.

Romanul semnat de Paolo Cognetti a obținut, totodată, Premiul Strega Giovani, acordat în urma votului elevilor între 16 și 18 ani, din 50 de licee din Italia și din străinătate.

Romanul a fost vîndut în peste 20 de țări încă înainte de publicare, creînd senzație în lumea editorială.

Pietro e un băieţel de la oraş, solitar şi cam morocănos. Mama munceşte într-un centru de consultanţă familială de la periferie şi talentul ei este să le poarte de grijă celorlalţi. Tatăl este chimist, un bărbat irascibil şi fascinant, care se întoarce acasă în fiecare seară de la serviciu plin de furie. Pe părinţii lui Pietro îi uneşte o pasiune comună: muntele. Cînd descoperă sătucul Grana, la poalele masivului Monte Rosa, simt că au găsit locul potrivit: Pietro va petrece toate verile în locul acela „închis în sus de creste gris-fer şi în jos de o stîncă abruptă care împiedică accesul”, dar traversat de un torent care îl ademeneşte din prima clipă. Şi acolo, aşteptîndu-l, se află Bruno, cu părul lui blond cînepiu şi gîtul ars de soare: de aceeaşi vîrstă cu el, dar, în loc să fie în vacanţă, duce vacile la păscut. Încep astfel veri de explorări şi descoperiri, printre casele abandonate, moară şi cărările mai aspre. Sînt şi anii în care Pietro începe să facă drumeţii cu tatăl lui. Pentru că muntele înseamnă cunoaştere, un adevărat mod de a respira, şi va fi legatul lui testamentar cel mai autentic. O moştenire care, după mulţi ani, îl va reapropia de Bruno.

„Un roman cu suflul puternic al unei cărţi clasice, care apare în universul nostru literar ca un meteorit dintr-o epocă demult apusă, într-o vreme cînd întrebările majore se pun prea rar.” (La Repubblica)

„O poveste extraordinară despre prietenie şi despre ce înseamnă să devii bărbat. În tradiţia lui Jack London, Mark Twain, Ernest Hemingway şi a felului în care zugrăvesc ei natura.” (Vanity Fair)

„Recurgînd la un limbaj esenţializat, dar extraordinar de evocator şi de puternic, Cognetti construieşte un roman pe care mulţi îl consideră deja un clasic şi în care răsună ecoul maeştrilor ce l-au format, al lecturilor considerabile, al experienţei montane.” (CriticaLetteraria)

„Cognetti şi-a pus în valoare pasiunea pentru scriitorii pe care îi evocă nemijlocit – Stevenson, Twain, London, Hemingway – şi îşi găseşte vocea autentică pentru a spune povestea formării unui caracter.” (La Stampa)

Carte recomandată de Radio România Cultural

Paolo Cognetti s-a născut la Milano în 1978. A urmat studii de matematică, abandonate în favoarea celor de film. Cititor avid de literatură americană, a debutat cu volumul de povestiri Manuale per ragazze di successo (2004, nominalizat la Premiul Bergamo), urmat de Una cosa piccola che sta per esplodere (2007, distins cu Premiul Settembrini şi Premiul Renato Fucini). Primul său roman, Sofia si veste sempre di nero (2012), a fost nominalizat la Premiul Strega. A mai scris volumele de călătorii New York è una finestra senza tende (2010), Tutte le mie preghiere guardano verso ovest (2014), un jurnal montan (Il ragazzo selvatico, 2014) şi volumul de eseuri A pesca nelle pozze più profonde (2014).

Colecția „Biblioteca Polirom” este coordonată de Bogdan-Alexandru Stănescu și numără peste 1000 de titluri.

În pregătire:

Attila Bartis, Sfîrșitul

*******

Paolo Cognetti, Cei opt munți

Traducere din limba italiană de Cerasela Barbone

Colecția „Biblioteca Polirom“. Seria Actual

Nu ştiu ce schimbări văzuse tata la mine în anul acela, dar hotărîse că venise timpul să mă ia cu el. A urcat de la Milano într-o sîmbătă, năvălind peste tabieturile noastre cu Alfa Romeo-ul lui hîrbuit, decis să nu piardă un minut din scurta lui vacanţă. Cumpărase o hartă pe care o fixase în perete cu piuneze şi un marker cu care intenţiona să noteze cărările parcurse, ca pe victoriile generalilor. Vechea raniţă militară, pantalonii reiaţi pînă la genunchi, puloverul roşu de alpinist al Dolomiţilor urmau să fie uniforma lui. Mama a preferat să nu se bage, refugiindu-se printre muşcatele şi cărţile ei. Bruno era deja la fermă, iar eu nu făceam decît să mă întorc în locurile noastre de unul singur şi să-i simt lipsa, aşa că am primit cu plăcere vestea: am început să învăţ felul de a merge pe munte al tatălui meu, singurul lucru care aducea cel mai mult a educaţie pe care l-am primit de la el.

Plecam devreme, dimineaţa, urcînd cu maşina pînă la cătunele de la poalele masivului Monte Rosa. Erau localităţi turistice mai în vogă decît a noastră şi, somnoros, vedeam trecînd vilişoarele înşirate, hotelurile în stil alpin de la începutul secolului XX, blocurile urîte din anii ’60, campingurile de rulote de a lungul rîului. Toată valea era încă umbrită şi umezită de rouă. Tata bea o cafea în primul bar deschis, apoi îşi punea rucsacul în spinare cu solemnitatea unui muntean din Alpi: cărarea începea din spatele unei biserici sau după un podeţ din lemn, intra în pădure şi imediat începea să urce. Înainte să pornim pe ea, ridicam o ultimă dată ochii spre cer. Deasupra capetelor noastre străluceau gheţarii deja luminaţi de soare; frigul dimineţii îmi făcea pielea de găină pe picioarele goale.

Pe cărare, tata mă lăsa să merg în faţă. Se ţinea cu un pas în urma mea, astfel încît să pot auzi un cuvînt de al lui cînd era nevoie şi să-i simt răsuflarea în spatele meu. Aveam cîteva reguli clare de urmat: unu, să prinzi un ritm şi să-l menţii fără să te oprești; doi, să nu vorbești; trei, la răspîntii, să alegi mereu drumul care urcă. El gîfîia şi pufnea mult mai mult decît mine, cu tot fumatul şi viaţa de birou pe care o ducea, dar cel puţin o oră nu îngăduia opriri, nici ca să ne tragem sufletul, nici ca să bem, nici ca să privim ceva. Pădurea nu avea nici un farmec în ochii lui. Mama, în plimbările noastre primprejurul Granei, era cea care îmi arăta plante şi copaci şi mă învăţa numele lor, de parcă ar fi fost nişte persoane avînd fiecare caracterul ei, în timp ce pentru tata pădurea însemna doar accesul spre înălțimi de peste o mie cinci sute de metri: urcam prin ea cu capul în pămînt, concentraţi pe ritmul picioarelor, al plămînilor, al inimii, într-o relaţie secretă şi mută cu efortul. Călcam peste pietre şlefuite de trecerea seculară a animalelor şi a oamenilor. Uneori lăsam în urmă o cruce de lemn, sau o placă din bronz cu un nume, sau un edicul cu o mică statuetă a Maicii Domnului şi cîteva flori care dădeau acelui colţ de pădure un aer solemn de cimitir. Atunci tăcerea dintre noi căpăta o altă semnificaţie, părea unicul mod respectuos de a trece.

Ridicam amîndoi privirea numai cînd se terminau copacii. Pe coasta văii glaciare cărarea devenea lină şi, odată ieşiţi la lumina soarelui, întîlneam ultimele sate de la mare altitudine. Erau locuri ce păreau părăsite sau aproape, chiar mai rău decît Grana, dacă nu s-ar fi văzut un grajd izolat, o fîntînă care încă funcţiona, o capelă bine întreținută. În susul şi în josul caselor terenul fusese netezit şi pietrele adunate în gră­mezi, apoi săpate şănţuleţe pentru ca pămîntul să poată fi irigat şi fertilizat, iar marginile fuseseră terasate pentru a obţine cîmpuri şi grădini de zarzavat: tata îmi arăta aceste munci şi îmi vorbea cu admiraţie de muntenii străvechi. Cei veniţi din nordul Alpilor în Evul Mediu erau capabili să cultive pămîntul la altitudini pînă la care nimeni nu ajungea. Aveau tehnici speciale şi o rezistenţă specială la frig şi privaţiuni. Acum nimeni n-ar mai reuşi, mi a spus, să trăiască acolo sus iarna, complet autonom în privinţa hranei şi a mijloacelor, cum făcuseră ei secole la rînd.

Eu priveam casele părăginite şi mă chinuiam să mi-i ima­ginez pe locuitorii lor. Nu pricepeam cum putuse cineva să aleagă o viaţă atît de aspră. Cînd l’am întrebat pe tata, mi-a răspuns în felul lui enigmatic: părea mereu că nu-mi poate da soluţia, ci doar cîteva indicii, şi că, neavînd încotro, trebuia să ajung singur la adevăr.

— În nici un caz n-au ales asta, a spus. Dacă cineva se duce să stea la mare altitudine asta e din pricină că la una mai joasă nu e lăsat în pace.

— Şi cine stă mai jos ?

— Stăpîni. Armate. Preoţi. Şefi de raion. Depinde.

Tonul răspunsului lui nu era în întregime serios. Acum îşi dădea cu apă pe ceafă la fîntînă şi era deja mai vesel decît în zori. Îşi scutura capul de apă, îşi storcea barba şi privea în sus. În văile largi care ne aşteptau privirea nu întîlnea obstacole, aşa că, mai devreme sau mai tîrziu, zărea pe cineva mai în faţă decît noi pe cărare. Avea un ochi ager, de vînător, ca să poată dibui acele mici pete roşii sau galbene, culoarea unui rucsac sau a unei geci de vînt. Cu cît erau mai departe, cu atît mai semeaţă suna vocea cu care, semnalîndu mi le, mă întreba:

— Ce zici, Pietro, îi prindem ?

— Bineînţeles, răspundeam eu indiferent unde ar fi fost.

Atunci urcarea noastră se transforma într o urmărire. Aveam amîndoi muşchii bine încălziţi şi încă toate energiile de consumat. Urcam păşunile de august trecînd pe lîngă ferme izolate, cirezi de vaci nepăsătoare, cîini care mîrîiau la glez­nele noastre, întinderi de urzici care mă pişcau de picioarele goale.

— Ia-o de a curmezișul, spunea tata unde cărarea desena linii prea line pentru gusturile lui. Drept. Ia-o-n sus pe aici.

În fine, panta devenea din nou tot mai abruptă şi acolo, pe ultimele porțiuni necruţătoare ale urcușului, ne ajungeam din urmă prăzile. De obicei erau doi sau trei bărbaţi de vîrsta tatălui meu şi îmbrăcaţi ca el. Mie îmi întăreau părerea că treaba asta cu mersul pe munte era o modă din alte epoci şi se supunea unor coduri străvechi. Şi felul în care ne lăsau să trecem avea ceva ceremonios: se trăgeau într-o parte, la marginea cărării, se opreau şi se lăsau depăşiţi. În mod sigur ne văzuseră de sus, încercaseră să reziste şi nu erau bucuroşi că fuseseră ajunși din urmă.

— Salut, zicea unul. Aleargă băiatul, ă ?

— El trage, răspundea tata. Eu mă țin după el.

— Dacă ai picioarele lui…

— Ei, da. Dar noi le am avut.

— Ehe. Poate acum un secol. Mergeţi pînă în vîrf ?

— Dacă reuşim.

— Succes, conchidea celălalt şi gata cu politeţurile. Ne îndepărtam în tăcere, aşa cum sosiserăm. Jubilaţia nu era în plan, dar puţin mai tîrziu, cînd eram suficient de departe, simţeam o mînă pe umăr, doar atît, o mînă care se sprijinea şi strîngea, şi însemna totul.

Poate e adevărat, cum susţinea mama, că fiecare din noi are o altitudine preferată la munte, un peisaj care-i seamănă şi unde se simte bine. A ei era fără îndoială pădurea de la o mie cinci sute de metri, cea de brazi şi zade, la umbra cărora cresc afinul, ienupărul şi rododendronul şi se ascund căpri­oarele. Pe mine mă atrăgea mai tare muntele care vine după: pajişte alpină, torenţi, turbării, plante de mare altitudine, animale la păscut. Şi mai sus vegetaţia dispare, zăpada aco­peră totul pînă la începutul verii şi culoarea predominantă e cenuşiul stîncii, cu dungi de cuarţ şi vîrstat de galbenul lichenilor. Acolo începea lumea tatălui meu. După trei ore de drum pajiştile şi pădurile lăsau locul grohotişului, micilor lacuri ascunse în albiile glaciare, ravenelor, izvoarelor de apă rece ca gheaţa. Muntele se transforma într un loc mai aspru, neospitalier şi pur: acolo sus el devenea fericit. Întinerea, poate, ducîndu-se cu gîndul la alţi munţi și la alte vremuri. Şi mersul lui părea să devină mai uşor şi să regăsească o agilitate pierdută.

Eu, dimpotrivă, eram epuizat. De la efortul şi lipsa de oxigen mi se strîngea stomacul şi-mi provoca greaţă. Indispoziția aceea făcea din fiecare pas un chin. Tata nu era capabil să şi dea seama: spre trei mii de metri cărarea aproape că dispărea, pe grohotiş nu rămîneau decît mici momîi din pietre şi marcaje cu vopsea şi el trecea în sfîrşit în fruntea expediţiei. Nu se răsucea să controleze cum mă simţeam. Dacă o făcea era ca să strige:

— Priveşte ! şi arăta în sus, pe firul crestei, coarnele capre­lor alpine care ne supravegheau ca niște paznici ai acelei lumi minerale. Cînd ridicam ochii, vîrful mi se părea încă foarte departe. În nas aveam miros de zăpadă îngheţată şi de cremene.