Adevărurile sfruntate ale vieţii şi morţii

Atotprezent în perimetrul public, de o robusteţe socială aparte, Florin Iaru înşiră mărgărite în „Sînii verzi”, dându-i basmului atributele asfaltului şi betonului de astăzi. Colecţie de scurte naraţiuni, volumul se închide cu trei lucrări, la fel de scurte, în fapt amintiri ale autorului.

Prozele din culegere cuceresc întâi de toate prin tematică: micile ficţiuni încapsulează adevăruri neruşinate ale vieţii, poate şi ale morţii. Cu o discretă, însă imensă recunoştinţă pentru „oraşul tentacular”, autorul îşi antrenează pretutindeni simţul de observaţie, detectabil în varietatea temelor. Exigent cu expresia, pledant fără de concesii pentru un limbaj arareori dispus la opacitate, şi atunci doar pentru profit liric, Florin Iaru dăruieşte povestioare plauzibile.

Realismul miniprozelor „degenerează”, pe alocuri, în naturalism. În câteva, culminând cu „Cantitatea neglijabilă”, autorul stabileşte grozăvia printr-un mecanism al sugestiei care exclude orice impuls tendenţios. Descriptive precum clişeele fotografice, ficţiunile sfârşesc în lipsa oricărei intervenţii moralizatoare, semn că personajele îşi pot mistui în voie dramele.

Oponent al formulărilor înfumurate, propagator al acurateţei vocabularului, una care echivalează răzleţ cu concizia textului jurnalistic, autorul evită şi exprimările luxuriante, susceptibile de păcatul ambiguităţii. Din proporţiile mici ale povestirii şi istorisirea clară derivă farmecul unor întâmplări plauzibile.

„Sînii verzi” are proprietăţile unui jertfelnic, mai toate personajele au statutul aprioric de victime purtătoare de vicii. În imnurile aduse zădărniciei, circumstanţele sunt fatalmente favorabile beţivului, curvei, cartoforului, soţului sub papuc, soţului încornorat, ipohondrului, superstiţiosului, perversului, mironosiţei.

La rigoare, cartea e un bestiar contemporan de microfabule cu oameni vicioşi. Tonul ar fi curat caragialesc dacă umorul n-ar fi benign, ci, ca-n scrierile dramaturgului, ar purta stigmatul sarcasmului. Florin Iaru nu caută cu lumânarea sluţenia mundană. Parcă stând la braserie, o observă, mai bea din halba cu guler şi-o ipostaziază conform şi cu umor, vede ce-i trece prin faţă şi scrie. De pildă, în „Aventuri la Marea Foarte Neagră”, la

„1 septembrie. Vara suflă cu juma’ de gură în umbrelele berăriei. Berăria din colţul Pasajului Francez e aproape goală, iar berea odihneşte, răbdătoare, în butoaie, la rece. Aşteaptă muşteriii. Sub singura umbrelă desfăşurată, la singura masă ocupată, s-au reunit cei trei prieteni. Bronzaţi, veseli, uşor obosiţi. Alexandru, Andrei şi Anton se privesc cu niţică suspiciune, pentru că de-abia au revenit de pe litoral, unde şi-au jurat să doboare toate recordurile din lume. Acum au îndoieli. Oare ce surpriză pregăteşte celălalt? Fiecare îşi cumpăneşte adversarul – prieten şi ezită. Să spună sau să nu? Să-i facă praf sau nu? Aceasta-i întrebarea”,

atmosfera de „Momente & schiţe” e dată de palavrele în care cei trei, Lache, Mache şi Pache contemporani, se întrec în enormitatea unor minciuni. Trubadur al cartierelor metropolitane, scriitorul trece în revistă metehnele mahalalei, ceea ce, iarăşi, îi divulgă gena caragialescă.

Când şi când, Florin Iaru transportă ficţiunea în gama fantasticului. Deşi departe de dimensiunile nuvelelor, unele dintre construcţii trimit gândul la Eliade, cum ar fi „Carcasa” ori „Timpul nu are regrete”. Altele, la un Poe ale cărui lecturi sunt asumate în „Amintiri”. În cele mai multe comprimate epice, însă, e ceva din Cărtărescu, mai ales din realismul magic al „Nostalgiei”. Avântul fabulatoriu produce pagini memorabile, unele cu sperieturi tulburătoare, în parte abominabile, cum e „Melu”, unde personajul principal, obsedat de „Bucureşti”, adoarme în imensul magazin şi (mi s-au revizuit secvenţe din „Brigada Diverse intră în acţiune”, când un personaj se deghiza, ca să fure cu complicii, în om-statuie în Magazinul Universal „Victoria”), atras de-un manechin de sex opus, şi este coborât printr-un chepeng dedesubtul căruia

„era cu adevărat întuneric. Melu a înaintat fără frică. Ştia unde pleacă definitiv. Dar manechinul a zîmbit, cum numai manechinele ştiu s-o facă. «Unde vii aşa dezbrăcat? E tare frig unde mergem. Îmbracă-te bine. Uite, acolo, la paltoane şi fulare. Şi cizme, neapărat. Nu te grăbi, te aşteptăm»”.

Chepengul e folosit ca portal şi în „Cuibarul”: de pe casa bătrânei doamne Penescu, prefăcută în tăcere şi cu toate autorizaţiile într-un cub de sticlă, băiatul proprietarului, „un băieţel pirpiriu, îmbrăcat în negru şi cam ghebos”, la un moment dat şi provocat de mic păsăret, „şi-a desfăcut aripile şi a plecat drept în sus, ca o săgeată”. Secvenţă după care domnul „înalt, uscăţiv, cu o barbă rotundă şi cu o pălărie de Panama pe frunte”, care părea tatăl copilului cam ghebos, „a coborât în clădire pe scările transparente şi a tras după el chepengul. În clipa aia, clădirea s-a întunecat”.

Sertarul e şi el un soi de chepeng prin care Roberţel, un băieţel de numai cinci ani, îl nutreşte pe un copilaş de „sus”, uscat de-atâta ambrozie şi rouă („Din ceruri”).

Alegând această pârtie a miniaturilor, Florin Iaru avea în faţă marea crevasă a eşecului formal. Predispus la publicistică, a ştiut să se ferească natural de implozia literară care-l păştea prin condensarea naraţiunii, conservând substanţa epică prin cuvinte chibzuite care vehiculează rapid rostul fiecărei proze. De-o pildă, Svetlana, păguboasa eroină din „Vestitorul singurătăţii”, erotizată-ntr-o clipită de şeful colindătorilor, comite imprudenţa să-i primească. Prin puţintimea lexicală şi ritm, relatarea e de pomină:

„Spulberată de aripa inconştienţei, Svetlana n-a putut să-şi reunească maxilarele pentru a refuza. În schimb, mîna ei le-a făcut semn vag, «urcaţi». Ferestrele vecine au rămas nemişcate. Ceata s-a auzit imediat tropăind pe scări. Cu inima bătând, Svetlana le-a deschis înainte să sune. Erau rufoşi, înalţi, fumători, cu bagaje în spate. Iar şeful colindătorilor a luat-o uşor de talie, dintr-una, şi a săruta-o cu neruşinare. Pe lângă ea a zburat, gălăgios, miros de oaie, de fum, de baligă şi de frig. A închis ochii, mai mult uimită de propria îndrăzneală. Cînd i-a deschis, casa era goală ca un pahar. Furaseră pînă şi patul”.

Cele trei „amintiri” sunt din copilărie, adolescenţă şi ostăşie. Ele, amintirile, puteau lipsi foarte bine din volum dacă autorul nu le-ar fi folosit ca să-şi gloseze întrucâtva tabletele care le precedă. Din cadre rurale (de data aceasta) aflăm de o iubire (prima?) şi de-o beţie anticipată tot de-un… chepeng (cel către pivniţă); prin păduri se consumă o farsă cazonă căreia îi pică victimă; în sfârşit, băietul „scarandiv şi fricos” se procopseşte cu oarece spaime: fobia de şerpi, ofiofobíe, şi cea de întuneric sau de unghere întunecoase, acluofobíe.

Încordarea lecturii e girată de tonul alert, de o ambianţă cu umbre sincronice, de prăzile fatalităţii şi de exprimarea sacadată, chivernisită, fluentă şi cu semnificaţie cristalină.

Cartea stupefiază prin snaga sa socială, scriitorul e cu totul permeabil la chestii omeneşti, simte enorm şi vede monstruos. La fel ca „Audele”, zis aşa după auzul extraordinar al protagonistului, sau ca „Agăţău”, individ cu lipici la dame, personajul generic al cărţii poate fi numit „Păţău”.

Apa, vântul şi gura lumii sunt întotdeauna slobode, iar comprimatele din „Sînii verzi” arată, cum e o vorbă din mahala, că viaţa e frumoasă, dar aşa e ea.

„Comorile nu aşteaptă decât căutătorul potrivit. Cel care ştie să caute va găsi” e începutul „Cursului scurt de vînătoare”. O fi scormonit îndelung după ea sau i s-a arătat, Florin Iaru ne face poftă cu o ulcică de galbeni literari în toată sclipirea lor.

clipboard02_56 „Sînii verzi” de Florin Iaru