„Regina Maria. Ultima dorință” de Tatiana Niculescu Bran

O carte foarte frumoasă despre regina Maria și ultima ei dorință, aceea ca inima să îi fie depusă la Stella Maris, o bisericuță în stil bizantin de la Balcic, separată astfel de trup, care urma să fie înmormîntat la Argeș, prin tradiție locul de înhumare al regilor și reginelor României. A vrut ca partea corpului văzută la acea vreme drept cea mai nobilă să-i rămînă pentru totdeauna în Dobrogea de Sud (Cadrilater), în interbelic aflată sub administrația țării noastre, pentru că își făcuse din castelul ridicat aici adevărata casă, unde se simțea probabil mai bine decît oriunde în lume, chiar decît în Anglia natală. Totuși, după destrămarea României Mari, inima suveranei a fost dusă inițial la Bran, mai tîrziu la Muzeul de Istorie din București și în urmă cu aproape doi ani la Pelișor.

Dorința amintită mai sus, deși astăzi poate părea bizară, era cît se poate de firească pe atunci, cel puțin în familiile regale vest-europene, în care avea o tradiție îndelungată. Inima ajunsese cel mai apreciat organ al alcătuirii omenești, primind un respect deosebit în cultura apuseană a continentului, în urma împletirii a doi factori. În primul rînd, în tradiția iudeo-creștină bazată pe textul biblic, era considerată sediul rațiunii, sentimentelor, voinței și credinței; în al doilea rînd, moartea nobililor în timpul cruciadelor făcea imposibilă aducerea în țara de origine a trupului în întregimea lui, așa că era transportată acasă numai inima. În jurnalul reginei Maria, cuvîntul denumind partea corpului înainte menționată are cîteva mii de apariții, numai în cel de război peste 500.

Bineînțeles, din carte nu putea lipsi descrierea comportamentului suveranei în noua ei țară. Aceasta este prezentată ca o figură pozitivă pentru români, pentru acțiunile ei de binefacere din Primul Război Mondial și pentru faptul că a încercat să schimbe, pe cît posibil atunci, mentalitatea patriarhală în care a fost nevoită să trăiască. De altfel, Tatiana Niculescu Bran amintește acele scriitoare victoriene – surorile Brontë, George Eliot – care au imaginat eroine ce au cîștigat respectul semenilor prin demnitate și inteligență, nu prin aspectul fizic. Se știe, regina era în epocă o frumusețe celebră, dar nu prin această trăsătură a devenit o personalitate în istoria României, spune printre rînduri autoarea cărții. Nu sînt lăsate la o parte nici aspecte mai puțin pozitive, de exemplu infatuarea și dorința constantă a suveranei de a atrage atenția și aprecierea celorlalți, detalii fără puterea de a schimba cadrul general al caracterului ei.

De asemenea, nu putea să treacă necomentată relația dificilă a reginei cu fiul Carol al II-lea, despre care mărturisea că mintea ei îl detestă, dar că inima de mamă nu-l poate respinge. Acesta, invidiindu-i popularitatea, a izolat-o de viața politică și, mai mult de-atît, cînd era bolnavă, a aranjat să primească diagnosticul de ciroză hepatică fiindcă astfel o punea într-o lumină proastă. Cum nu băuse nici un strop de alcool în întreaga ei viață, din punctul de vedere al pacientei constatarea medicală era falsă. De altfel, autoarea este de părere că simptomele suveranei indicau o boală a sîngelui, o formă de hemofilie și porfirie neidentificată și netratată, moștenită alături de alte rude de la bunica ei paternă, celebra regină Victoria a Marii Britanii. Carol a acceptat numai foarte târziu ca mama lui să meargă în străinătate să consulte părerea altor specialiști și nu a vrut să o aducă înapoi cu avionul, ci cu trenul, ceea ce i-a agravat starea de sănătate oricum precară. Mai amintește scriitoarea și că cea mai cunoscută femeie din interbelicul românesc nu a fost niciodată de acord cu relația dintre fiul ei și Elena Lupescu, pe care refuza să o primească, ceea ce i-a atras și mai multă ostilitate din partea regelui.

O carte foarte frumoasă, scrisă într-un stil „simplu”, nepretențios, fără întortocheri de fraze, cu scopul de a pune în evidență informația nu excesivă și nici pedantă, ci prezentă exact în cantitatea de care este nevoie pentru a fi prinsă într-o organizare convingătoare. Tatiana Niculescu Bran reușește să o învie prin cuvintele ei pe regina Maria, un personaj atît de pozitiv în istoria României, și să convingă cititorul de valoarea și autenticitatea ideilor ei. O lectură pasionantă.

Editura: Humanitas