Cuvântul este imaginea sublimă în care se poate observa contractarea sentimentelor umane prin sciziunea evidentă dintre ceea ce se poate „vedea cu ochiul liber” și ceea ce este în spatele unei munci sisifice a Creațiunii. Cuvântul este, prin definiție, un instrument a priori al legământului dintre ceea ce se poate percepe și ceea ce noi nu putem înțelege decât prin simțuri. „La început era cuvântul”, iar cuvântul era un atom. La începutul secolului al V-lea î.Cr. Democrit și Leucip au definit Universul ca un melanj dintre atomi și spațiul vid. Totul, dar totul este alcătuit din particule foarte mici, imuabile și indivizibile, pe care cei doi le-au numit „atomi”. Cuvântul este la rândul lui un atom, o particulă invariabilă determinată de tensiunea dintre subiect și obiect. Pentru atomi există întotdeauna un spațiu vid ce le permite să se deplaseze unul către celălalt și să interacționeze. Acest spațiu gol, infinitezimal este, în cazul textului, și în special a poeziei, albul paginii în care Îngerul își unge proprii atomi și își pictează întreaga panoplie vetustă a vieții. Totul se reduce la atom, pentru că la început era atomul, și atomul era Îngerul.
Dialectica lui Hegel nu ne permite să discutăm doar despre imaginea singulară a atomului (care respectă cu desăvârșire dialectica hegeliană de luptă a contrariilor), ci și de opusul său, un anti-atom. Astfel, o condiție sine qua non a existenței materiei este antimateria. Aici intervine Îngerul… Ecuația cea mai simplă între materie și antimaterie este esențialmente distrugerea, în sensul în care „oice obiect după distrugerea criteriilor lui interioare, involutiv se transformă în lumină” (Nichita Stănescu – Fiziologia Poeziei, Editura Eminescu – 1990, pagina 92). Asta înseamnă că poezia Îngerului Nichita este o poezie a distrugerii, este o anti-poezie care împreună cu cea autentică formează sublimul. Se pare că Îngerului i-a plăcut să se joace cu fizica.
Poezia atomică stănesciană va impresiona prin acest insolit raport dintre particulă și antiparticulă, căci Nichita Stănescu a operat în corpul fizic și metafizic al limbii române (Eugen Simion) pentru a reda o formă genială a omenirii văzută într-o carcasă calcinată mineral. Poemul Stare este o dovadă care atestă existența materiei și antimateriei în Poezie prin contrastarea și contradicția dintre termeni. Această tensiune internă dintre lexeme face ca forma poemului să frapeze prin maximul de vibrație a „mișcărilor organice brute ale sentimentelor” poetice (G. Genette). Conceptul de particulă și antiparticulă nu rămâne unul identificabil doar la nivelul conținutului, la distribuirea cuvintelor și a izotopiilor pe care acestea le generează, ci se poate vorbi de o îmbibare atomică a poemului la nivelul formei, adică întruparea viziunii despre lume în corpul semnificantului. Pronumele personal la persoana a II-a „Tu” este punctul de pornire esențial al materializării conceptului de poezie, iar alternat cu persoana I singular face trimitere la aglomerarea contradicțiilor dintre poet și poezie.
Tu nu eşti. Eu nu sunt.
Această persoana a II-a este considerată de către lingviști persoana a IV-a universală și imuabilă în orice context, un „tu” generic ce nu se poate identifica cu un obiect anume. Astfel, poeziei îi revine la nivel numerologic cifra patru (4), iar la nivelul doctrinei ciclurilor cosmice „Yuga”, prima perioadă Krta-Yuga. Asta înseamnă că poezia este plenitudine, perfecțiune, o abolire inimaginabilă dintre subiect și obiect în scopul resorbirii tensiunii interne a eului poetic.
Semnificațiile simbolice ale numărului patru sunt legate de cele ale pătratului și ale crucii. Din vremurile apropiate de perioada preistorică, numărul 4 a fost folosit pentru a semnifica solidul, tangibilul, sensibilul. Relația dintre el și cruce făcea din numărul patru un simbol incomparabil de plenitudine și universalitate, un simbol totalizator. Există patru puncete cardinale, patru vânturi, patru Stâlpi ai Universului, patru faze ale lunii, patru anotimpuri, patru elemente, patru stări de spirit, patru fluvii ale Paradisului, patru litere în numele lui Dumnezeu (YHVH), patru litere în numele primului bărbat (Adam), patru brațe ale crucii, patru Evangheliști. Numărul patru simbolizează terestrul, totalitatea celor create și a celor revelate. (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – Dicționar de simboluri, Volumul III, Editura Artemis București, pagina 28-29).
Mai mult decât atât, persoanei I din poezia Stare îi revine cifra unu (1), singularitatea, ipostaza demiurgului platonian, imaginea logos – ului divin.
[Cifra unu] este un simbol al ființei, dar și al Revelației, mediatoare care înalță omul prin cunoaștere la un nivel de ființă superioară. Unu este de asemenea Principiul. Nemanifestat, de la el decurge totuși orice manifestare și la el se întoarce, odată vlăguită, existența ei efemeră. Este principiul activ: creatorul.(Jean Chevalier, Alain Gheerbrant – Dicționar de simboluri, Volumul III, Editura Artemis București,pagina 410-411).
Dar îi revine și perioada Kali-Yuga, momentul de disoluție umană a credinței hinduse. Poetul este astfel abolirea neființei, este definit de starea dionisiacă, în timp ce poemul este starea apolinică, armonia, echilibrul. Contopirea dintre cele două concepte se realizează prin sintagma: „ținându-se de mână”, care potențează în plan hierogamic refacerea imaginii androginului, de această dată acea creatură care întrupează atât Poetul, cât și Poezia. Cei doi construiesc un Tot divin universal aparte, care se deosebește de alte relații sistematice dintre Creator și Creat prin starea indisolubilă dintre vibrație și contemplație. „Noi suntem morți” punctează uniform relația de anihilare dintre materie și antimaterie. Atomii (cuvintele) devin în sine o masă vidă propice dezagregării dintre poet și poezie. Aneantizarea se face cu ajutorul elementelor negative ale Poeziei și cele negative ale Îngerului: și dacă spunem asta…despre ce Înger vorbim? În sfârșit, imaginea anihilării dintre cele două particule elementare opuse se realizează prin pura dorință a Îngerului de a modela antimateria, iar anti-poezia Îngerului este o matrice formidabilă a cărei elemente sunt particule de antimaterie prin definiție. Vom nota antimateria poeziei prin litera grecească ϕ ( nu ca o coincidență cu sectio aurea a lui Fibonacci care vertebrează tot Universul de la cochilia unui melc până la raportul dintre cele mai evoluate specii, ci pentru a putea reprezenta grafic această sciziune dintre ființă și neființă) iar pe Înger îl vom nota cu litera grecească ψ(după teoria lui Psi de Dietriche Dörner care vede omul ca un sistem psihologic, o arhitectură cognitivă structurată pe emoții și impulsii). Astfel, poezia Stare este definită de matricea A(materie, antimaterie):
în care și marchează starea poeziei văzută ca melanjul dintre plenitudine și negare a plenitudinii, așa cum se poate observa în Lecția despre cub, pentru că „perfecțiunea nu atrage atenția” (Nichita Stănescu), iar și sunt ipostazieri ale poetului,, care pendulează între limitele ontice ale poeziei. Dialectica hegeliană ne permite să asociem ipostaza apolinică cu dionisiacul , iar Îngerul Nichita cu antimaterialul poeziei sale , ceea ce permite ca matricea materie-antimaterie să fie anihilată de însăși puterea guvernatoare a rațiunii.
„Tot acest flux” (Heraclit), determinat de tensiunea acestor opuși, este potențat nu numai la nivelul conținutului, ci și la nivelul formei. Dacă la nivelul conținutul avem de a face cu o anihilare ce conduce la neființă, la nivelul formei poetul se confruntă cu o întrupare a sentimentelor Îngerului în corpul fizic al limbii române (la nivelul semnificantului – Ferdinand de Saussure). Tonalitatea melodică a cuvintelor este o tonalitate emotivă. Melodia împărtășește sensul esențial în mod nemijlocit. Nu este o simplă înlănțuire de sunete, ci întrupează atitudinea originară a eului în toate nuanțele lui ( și ), după cum opina Liviu Rusu. Între primul element de paratextualitate și întreg conținutul ideatic se stabilește un raport de „mise en abîme”, mesajul escamotat de către scriitor fiind cristalizat de sememul din titlu. Astfel, Stare definește relația genuină dintre materie și antimaterie, însăși melodicitatea vibrantă dintre cele două contradicții care converg la anihilare. Poetul operează în cadrul acestui semn la nivelul metaplasmelor, în substratul său sonor, fiecare sunet (vocală sau consoană) întrupând o anumită stare a eului poetic. Consoana fricativă s sugerează stridența, disconfortul sau chiar zgomotul metalic și mecanic produs de coliziunea dintre particulă și antiparticulă. De asemenea, consoana explozivă t potențează la nivel sonor violența, zgomotul și duritatea împreunării dintre Înger și Poezie (ϕ și ψ) în timp ce consoana vibrantă r sugerează în plan cosmic duritatea și stridența tonului final. Vocala deschisă a, asemănată cu prima literă a alfabetului grecesc α, poate potența nașterea unei noi lumi după anihilare, iar vocala semideschisă e pusă la finalul sememului potențează starea anxioasă a poetului cu privire la repercusiunile anihilării dintre subiect și obiect.
La nivel morfologic, pulsația și vibrația se pot surprinde prin lexeme ca „aer”, „pământ”, „beregata”, „oră”, „morți”. Tot universul de idei sau verse instance cum îl numea Edgar Allan Poe este susținut în plan stilistic prin tehnicile descrierii: imaginile în grosplanuri sau stop cadru, foarte aproape: „Tu nu ești. Eu nu sunt/ Aer și pământ”ce stabilesc ordinea primordială de dinainte de anihilare. Derularea cinematografică cu imagini au relanti precum „M-aș închina, te-ai retrage/ în beregata unui leu care rage” contractă pulsația vie și lentă a dansului cosmic între Înger și Poezie mai înainte de dezastrul material și metafizic. În versurile 5,6,7,8
Ah, ţinându-ne de mână, –
suavă şi fără de trenă stăpână,
am merge, am pluti şi am merge
peste această lege.
sentimentul de plutire este caracteristic aneantizării, întrupând imaginea perindării în cosmos a resturilor de materie și antimaterie, posibil oricând să se re-contopească. Întrebarea retorică
Nu aşa că nu mai ştii cum îmi arată chipul?
validează prezența unui eu subtextual (Îngerul) care nu este lămurit cu privire la fenomenul de distrugere al Universului. Trăsăturile faciale ale Îngerului sunt indescifrabile după actul de contopire dintre materie și antimaterie ce se produce la nivelul formei și a conținutului. „Valul verde” este certificatul de naștere a cunoașterii, căci din această luptă ineluctabilă dintre opuși va rezulta întotdeauna geneza auto-cunoașterii. Este momentul în care Poezia este pătrunsă de Înger, se produce un adevărat „boom” în urma căruia de degajă undele de radiație ale cunoașterii sinelui și a Universului. Din această explozie bruscă și violentă dintre „sunet și înțeles” (Paul Valery) se naște actul lecturii și totodată Cititorul Model (Umberto Eco). Este momentul în care Îngerul își pictează ecuația existenței, adică a poeziei:
Ceea ce înseamnă că din suma oricăror ipostazieri ale Îngerului adunată cu suma tuturor fețelor și a substraturilor Poeziei va rezulta plenitudinea vidului din urma anihilării iraționale dintre forțele de semn opus ce vertebrează înțelesul cuvintelor.
În fine, în acest climax metafizic al poeziei atomice a lui, Nichita Stănescu dovedește puterea și harul Poetului de a crea poli-izotopii dintr-un singur semn ce poate fi definit ca o particulă fie încărcată cu sarcina pozitivă, fie cu sarcină negativă. Dialectic analizând, în momentul în care o particulă și antiparticula sa se apropie, ele se anihilează. Masa lor se transformă, după cum spunea Paul Dirac, într-un foton de energie electromagnetică în conformitate cu ecuația , în măsura în care cunoașterea prin distrugere se dilată la infinit.
Sursa foto: https://www.etsy.com
