În curs de apariție la Editura Corint – „I love you, my Marie. Scrisorile lui Barbu Știrbey către regina Maria”, editor: Cătălin Strat, traducător: Carmen Dobre.

La Arhivele Naționale ale României se păstrează scrisorile pe care omul politic și eminența cenușie Barbu Știrbey i le-a trimis reginei Maria între 1909 și 1937. Redactate în franceză, cu tonul care se cuvine a fi folosit când un supus i se adresează reginei, aceste scrisori alcătuiesc un minunat documentar despre aristocrația românească și europeană, despre cercurile înalte ale puterii și despre viața cotidiană a oamenilor bogați și influenți din prima jumătate a secolului XX. Nu au fost scrise niciodată cu gândul că ar putea fi publicate, dimpotrivă, de teama unor priviri indiscrete, unele nume sunt înlocuite cu inițiale sau cu criptonime, și este evident că între cei doi corespondenți exista un cod. La fel ca secvențele de litere aparent lipsite de sens ily, ilymm, ilymmily, mmily, strecurate printre rânduri, care ascund o continuă și clandestină declarație de dragoste. Sunt prescurtatea de la „I love you, my Marie” și dovada de netăgăduit a iubirii pe care discretul Barbu Știrbey i-a purtat-o zeci de ani reginei Maria.

*******

Fragment

Scrisoarea are ca subiect principal călătoria pe care a făcut-o regina Maria în Franța și în Anglia între 16 februarie/1 martie și 21 aprilie 1919. De fapt, a fost o misiune pusă la cale de Ion I.C. Brătianu, de contele de Saint-Aulaire și de Barbu Știrbey. Ideea oamenilor politici de a o transforma într-un original ambasador al României îi fusese comunicată reginei pe 24 ianuarie/6 februarie 1919. La Paris, regina s-a bucurat din plin de atenția presei și a oamenilor de stat francezi, prim-ministrul Georges Clemenceau și președintele Franței Raymond Poincaré. Cu Clemenceau, pe 7 martie 1919, a avut o întrevedere despre care se crede că a schimbat atitudinea neprietenoasă pe care Aliații o aveau față de România în timpul Conferinței de Pace. La fel de bine primită a fost primită la Londra, unde a avut întâlniri cu suveranii britanici, cu Winston Churchill și cu ministrul de externe britanic, lordul Curzon. Din nou la Paris, în aprilie, pregătindu-se să plece spre București, regina a reușit să se întâlnească, în ciuda reticenței acestora, și cu președintele american Woodrow Wilson și cu Herbert Hoover, viitorul președinte american, pe atunci directorul agenției americane înființate special pentru ajutorarea țărilor din Europa, printre care și România.

Barbu Știrbey (dreapta), cu maiorul James Aloysius Mills (1883–1942), ziarist american, corespondent internațional al agenției de știri Associated Press. În timpul Primului Război Mondial, Mills, având gradul de maior, a activat în Crucea Roșie Americană, pe frontul de vest, în Franța, iar apoi, ca secretar al Comisiei Crucii Roșii, în România, unde l a cunoscut pe Barbu Știrbey. (Sursa: Library of Congress.)

Miercuri 6/19 martie 1919

Doamnă,

Am avut astăzi plăcuta și neașteptata surpriză să primesc lunga și interesanta scrisoare a Majestății Voastre, în care îmi dați primele detalii mai explicite despre șederea dumneavoastră acolo (este a treia scrisoare pe care o primesc de la Majestatea Voastră). Nu-i pot spune Majestății Voastre cât îi sunt de recunoscător pentru a-și fi găsit timp să-mi scrie atât de mult, căci știu cât de solicitant este fiecare dintre minutele sale și cât de mult și-ar dori, atunci când are un moment liber, să se odihnească, și nu să pună mâna pe condei.

Chiar nu mă așteptam să am bucuria de a vă citi și aș dori să înțelegeți deplina mea recunoștință.

Apoi, oare ar trebui să mărturisesc acest moment de slăbiciune? Sunt totuși un pic flatat de faptul că, în drumul său triumfal, Majestatea Voastră a avut delicatețea de a le spune celor lăsați acasă că nu au fost uitați și de a încerca să-i facă părtași, chiar dacă de la distanță, la satisfacțiile atât de legitime de care Majestatea Voastră se bucură. „Țara mea“[1] ar trebui să vă fie întotdeauna recunoscătoare pentru eforturile pe care le faceți cu atâta inteligență, tact și perseverență pentru a-i apăra interesele. Iar dacă șansa ar vrea ca toată această străduință să aducă un succes real… întrezărește Majestatea Voastră triumful? Vă dați seama că, indiferent ce ar urma, numele Majestății Voastre va fi legat de cel al realizării visului de veacuri al poporului său? Instinctiv îmi vin în minte și repet cuvintele „Romaria Mare“.

Mă simt un pic jenat gândindu-mă la problemele grave care-i sunt puse Majestății Voastre acolo și la eforturile depuse pentru o cauză atât de nobilă și de înaltă, iar eu vin să vă tulbur cu vești de aici, care, vai, cu excepția celor care se referă la situația militară, n-au nimic înălțător și niciuna nu este îmbucurătoare.

Armatele aliate franceze și grecești au suferit din nou o înfrângere grea, la 80 de kilometri nord de Odessa; situația trupelor aflate la Odessa devine tragică, într-un oraș înfometat, unde populația, care numără acum aproape un milion de oameni, nu așteaptă decât momentul propice pentru a se revolta. Timpul presează și nu înțeleg de ce guvernul de la Paris nu se grăbește să ia o decizie; își asumă, din cauza acestor întârzieri, o mare responsabilitate.

În politica internă, aceeași atmosferă încărcată, aceleași atacuri virulente și triviale contra lui Brătianu, acuzat că, refuzând colaborarea cu Take Ionescu, a compromis interesele țării, care iese, astfel, umilită din conferința de pace, din cauza greșelilor, a incapacității și a lipsei de demnitate a premierului său. Ceea ce mă întristează este că aceste intrigi sunt încurajate de străini, este adevărat, persoane neoficiale, dar venite aici cu asentimentul guvernului lor și în misiune secretă.

Guvernul de la Londra este satisfăcut de rezultatele politicii duse de Buchanan[2] la Petrograd? Nu înțeleg scopul urmărit; nu există interesul ca să se instaureze Pacea în lume?

De ce încearcă să ne slăbească, încurajând disensiunile interne? Pentru a veni în ajutorul cărora dintre inamicii noștri, pe care suntem îndreptățiți să-i considerăm și inamicii aliaților noștri? Acțiunile lui Madge și ale altor doi agenți secreți englezi nu sunt în favoarea cauzei dumneavoastră.

O văd pe Majestatea Voastră surâzând neîncrezătoare și acuzându-mă că sunt sub cine știe ce influență nefastă sau că, cel puțin, supradimensionez faptele. O asigur pe Majestatea Voastră că nu este câtuși de puțin așa și că m-aș găsi în situația de a nu-mi face datoria dacă nu v-aș avertiza. O rog pe Majestatea Voastră să utilizeze cu maximum de prudență cele spuse și să nu acuze pe nimeni, cu atât mai mult cu cât scopul urmărit poate fi dintre cele mai bine intenționate în ceea ce ne privește, chiar dacă rezultatele, cu siguranță, nu corespund intențiilor, și exact aceste rezultate aș vrea să fie evitate.

Joi

Majestatea Sa Regele este la vânătoare de becațe la Periș, astfel am ales să rămân astăzi acasă, în loc de ieri.

Vremea nu este tocmai frumoasă, este frig, și în după-amiaza asta chiar a nins sănătos câteva ore. De dimineață am făcut o partidă de călărie cu Nadeja și cu Eliza, Ecaterina fiind la București pentru lecții; atmosfera era tristă, ai impresia că primăvara nu va mai veni niciodată. O avem în vizită pe Martha Blome[3], foarte amabilă și rezonabilă, și, încetul cu încetul, am putut discuta un pic mai liber. Ceea ce ne-a amuzat grozav a fost să ascultăm versiunea „nemțească“ a conduitei Marthei Circé; este adevărat că a fost internată, dar această măsură a fost luată numai pentru a-l pedepsi pe un tânăr și influent ofițer asupra căruia avea o influență atât de mare, încât acesta îi îndeplinea toate capriciile. Ofițerul (al cărui nume a refuzat să ni-l spună) ar fi fost, la rândul său, expediat în țară, iar internarea ar fi devenit apoi un simplu simulacru. Trecând prin Viena, Circé, care s-a grăbit să-i trimită flori contesei Czernin[4], a fost invitată de aceasta la dejun și nu a ezitat să accepte invitația. Toate acestea Martha Blome le povestește simplu, fără nicio răutate, și, în fața uimirii noastre, pe care o interpretează drept critică, se grăbește să-i ia apărarea lui Circé, care a acționat conform convingerilor sale; aceasta credea sincer în victoria Puterilor Centrale, dovadă stând faptul că argintăria sa și alte obiecte prețioase au fost depuse în siguranță la Viena! Duse acolo de către mâini prietene.

Nu l-am văzut încă pe Anton, dar cancanurile sale continuă: pretinde că Boyle[5] are o reputație detestabilă în Anglia — când îl voi vedea, îl voi întreba cum se face oare că i s-a acordat gradul de colonel și că a fost primit de rege? În sfârșit, tânărul logodnic îi ia cu încrâncenare apărarea lui Circé și toarnă gaz pe foc povestind că, la Paris, Simky a calomniat-o și că Majestatea Voastră a încercat s-o distrugă.

De ce îi judecă unii oameni pe ceilalți după propria lor măsură? În rest, acest anturaj este în întregime de partea lui Belloy, aflat în situația ofițerului german despre care am vorbit mai devreme, dar care, din fericire, are de-a face cu un comandament mai puțin militarist.

Iată cu ce se ocupă lumea în anul 1919, după cinci ani de război…

Vineri seara

Zi complet neinteresantă, despre care nu este nimic de povestit, cu toate că am fost foarte ocupat cu o mulțime de probleme mărunte, între altele cu revendicarea dosarelor aflate la Palat și care sunt invocate în procesul pe care Tzigara[6] i l-a intentat, nepriceput, lui Brociner[7]. După un conciliabul ținut la ordinele regelui între Catargi, Râmniceanu[8] și mine, s-a decis că aceste dosare, privind exclusiv Palatul, vor fi refuzate. După cum Majestatea Voastră vede, ne ocupăm aici de probleme tot atât de grave și de importante pentru viitorul țării pe cât sunt cele pe care Majestatea Voastră le tratează acolo…

Mai există însă o problemă căreia îi acord mai multă importanță, pentru că este personală și despre care cred că trebuie să o informez pe Majestatea Voastră, scuzându-mă că o deranjez. Dar poate că, aflată departe de orice influență exercitată de prezența mea și de mediul de aici, Majestatea Voastră va putea examina mai bine problema și va putea indica soluția care i se va părea că protejează cel mai bine interesele Curții. Este vorba despre situația mea; trebuie neapărat gândit și cântărit până unde este în interesul strict al Majestăților Voastre să mă păstreze în fruntea casei lor. Și pun această întrebare gândindu-mă numai la binele și la liniștea stăpânilor mei, la fel de dezinteresat cum cred că le-am servit cauza de când mă aflu în serviciul lor. În aceste timpuri frământate, când uzura își spune repede cuvântul și există dorința de a înlocui oamenii, nu este oare momentul oportun să fiu aruncat ca un lest devenit inutil?

Mi-am permis să îi pun această întrebare și Majestății Sale Regelui, rugându-l să se gândească și să aibă în vedere, cu un egoism feroce — așa cum trebuie să aibă suveranii —, doar interesul Coroanei. Nu trebuie să se permită campaniei duse astăzi împotriva mea să urce într-o zi mai sus. Mă flatează gândul că cei care mă combat cu atâta îndârjire vor mai ales să se debaraseze de cineva care îi împiedică, cred ei, să se desfășoare și că lucrurile care mi se reproșează mai ales sunt serviciile pe care le-am adus Coroanei. Conștiința mea este pe deplin liniștită și mă simt, din punct de vedere moral, deasupra celor care mă atacă și pe care, în majoritate, îi disprețuiesc, dar cu toate acestea cred că mulțimea privește întotdeauna cu satisfacție un suveran care își abandonează un prieten și, apoi, pentru o vreme, atmosfera politică se va detensiona. O rog pe Majestatea Voastră să reflecteze în liniște acolo, în calmul frumoasei Anglii, și să dea soluția sa la întoarcere, căci cred că trebuie totuși să vă aștept la postul meu, cu speranța că nu va fi prea târziu atunci pentru a lua o măsură onorabilă, întrucât este întotdeauna preferabil să prevenim evenimentele.

Sâmbătă

Vești proaste din Ungaria; în urma ultimatumului Aliaților[9], al cărui termen expira ieri, guvernul a căzut, iar puterea a fost luată de comuniști, care au dat ordin trupelor să ne atace.

După cum vedeți, situația continuă să fie gravă, cu atât mai mult cu cât veștile din Odessa nu sunt mai bune, dimpotrivă.

O rog pe Majestatea Voastră să creadă în devotamentul meu cel mai profund și mai respectuos.

Cel mai umil și mai supus servitor al Majestății Voastre,

B. Știrbey

^[1] În limba română în original. Aluzie la seria de texte reunite sub titlul Țara mea, pe care regina le-a scris în engleză și care au fost traduse și tipărite de Nicolae Iorga în 1917 pentru a le fi distribuite pe front soldaților.

^[2] George William Buchanan (1854–1924), diplomat britanic, ambasadorul Marii Britanii în Rusia între 1910 și 1917.

^[3] Martha Blome (1877–1925), verișoara lui Barbu Știrbey. Martha, căsătorită cu contele austriac Johannes Blome, moștenise de la tatăl ei, Dimitrie B. Știrbey, moșia de la Câmpina și castelul de la Voila, clădit în anii 1868–1870. A murit într-un accident de automobil pe 2 septembrie 1925, nenorocire plânsă și de regina Maria în însemnările sale zilnice.

^[4] Marie Czernin (1878–1945), soția contelui austriac Ottokar Czernin (1872–1932), fost ministru al Austro-Ungariei la București (1913–1916) și ministrul de externe al Austro-Ungariei (1916–1918).

^[5] Joseph W. Boyle (1867–1923), antreprenor și aventurier canadian. Joseph Boyle, sau Joe Boyle, sau „Unchiul Joe“, cum i se spunea în intimitatea curții regale din România, fusese în tinerețe marinar, boxer, căutător de aur în Klondike, adunând, înainte de război, o frumoasă avere și mai mulți copii din două căsătorii. A sprijinit financiar crearea unei companii de mitraliori, dar, fiind prea în vârstă, nu a ajuns pe câmpurile de luptă din Europa, ci s-a implicat, în Rusia, în organizarea căilor ferate, iar apoi în sprijinirea României, unde a fost trimis să rezolve criza alimentară. A reușit să aducă înapoi din Rusia în România, la Iași, mai multe valori, inclusiv bijuteriile reginei, care fuseseră trimise la adăpost la Moscova în timpul retragerii în Moldova. Pe regina Maria a cunoscut-o în martie 1918, în ajunul încheierii păcii separate cu Puterile Centrale, și a reușit să îi atragă atenția cu trăsăturile sale puternice și cu voința sa. Prietenia care s-a legat între regină și Boyle a fost într-atât de strânsă, încât nu le-a scăpat clevetitorilor. Cert este că Boyle, sedus la rândul său de personalitatea Mariei, a îndeplinit mai departe și alte misiuni în folosul României, ajungând să participe la consfătuiri de taină cu regele și cu regina, să intermedieze expedieri de alimente spre România și chiar să intervină în problema căsătoriei prințului Carol cu Zizi Lambrino. Implicarea prea voluntară în treburile României i-a adus antipatia politicienilor și a vechilor apropiați ai reginei. În 1920, Boyle a trebuit să părăsească România, chiar la cererea reginei. A revenit în România, pentru scurt timp, în 1921, și a continuat să corespondeze cu regina până înaintea morții sale, în aprilie 1923.

^[6] Alexandru Tzigara-Samurcaș (1872–1952), profesor de istoria artei. Prefect al Poliției Capitalei între 1916 și 1918, în timpul ocupației germane; a fost și reprezentantul Casei Regale și al Domeniilor Coroanei în fața autorităților germane de ocupație. În anii de ocupație, între el și Mauriciu Brociner au intervenit neînțelegeri foarte mari, care nu s-au stins decât în urma unui proces pe care Tzigara-Samurcaș i l-a intentat în februarie 1919 lui Brociner la Curtea Marțială.

^[7] Mauriciu (Moritz) Brociner (1855–1946), colonel. A intrat în serviciul Curții Regale în 1882, în funcții mărunte, pe lângă mareșalul palatului, iar în 1907, la propunerea lui Louis Basset, administratorul Curții Regale, a fost numit șef al Serviciului Palatului și al Mareșalatului Curții Regale. În timpul războiului, rămas la București, a fost administrator al Palatului Regal, intrând în conflict cu Alexandru Tzigara-Samurcaș (vezi nota precedentă). Mauriciu Brociner a fost pensionat în 1920 și a fost trimis consul onorific al României la Frankfurt am Main.

^[8] Theodor Râmniceanu (1860–1932), general, șef al Casei Militare Regale între 1918 și 1921.

^[9] Aluzie la nota scrisă din 20 martie 1919 transmisă de Fernand Vix președintelui Mihályi Károly prin care Aliații dădeau un ultimatum autorităților maghiare, somându-le să-și retragă trupele dincolo de aliniamentul stabilit de armistițiul de la Belgrad din 13 noiembrie 1918. Nedorind să accepte condițiile Aliaților, președintele ungar și guvernul maghiar au demisionat, ceea ce a provocat căderea primei republici maghiare și instaurarea Republicii Maghiare a Sfaturilor, dominată de bolșevicii maghiari.