„Alexandru al II-lea. Țarul reformator” – între autoritarismul imperial și sensibilitatea lăuntrică

Henri Troyat a fost istoric și scriitor francez, de origine rusă, născut sub numele de Lev Aslanovici Tarasov, care s-a preocupat, în principal, de scrierea biografiilor unor personalități marcante ale istoriei și literaturii. Printre acestea se numără și biografia împăratului rus Alexandru al II-lea, publicată la Paris, în anul 1990, sub numele original de Le tsar libérateur și tradusă în anul 2023, la Editura Corint, de către Sorin Cristescu și prefațată de Filip Lucian-Iorga.

Structurată în 13 capitole, cartea surprinde două paliere de analiză: contextul istoric în care copilărește, trăiește și domnește țareviciul, precum și domnia lui Alexandru al II-lea pe tronul Imperiului Rus din anul 1855 până în anul 1881, la asasinarea sa. Autorul reușește să îmbine socialul, culturalul și politicul într-o manieră exemplară, oferind cititorului o analiză completă a unei personalități istorice, în epoca sa. În vederea realizării acestei lucrări, Henri Troyat aplică o hermeneutică critică, folosind lucrări generale de limbă franceză și limbă rusă, punând față în față informații pentru a le verifica veridicitatea. Scrierea este una obiectivă, istoricul distanțându-se de material pentru a-l observa limpede, folosind, de altfel, un limbaj istoric accesibil, ceea ce face din lucrarea de față o lectură ușor de parcurs și de înțeles.

Pentru a înțelege un conducător politic, întotdeauna este necesar, mai ales metodologic, de a-l integra timpului în care trăiește. Judecata istorică se aplică conform regulilor timpului respectiv, orice privire contemporană critică, folosind instrumentele de azi, este o eroare. Astfel, Alexandru al II-lea, născut în familia Romanov, ca fiu al țarului Nicolae I și al țarinei Alexandra Feodorovna, în anul 1825, crește și primește o educație în spiritul destinului care îi fusese hărăzit, acela de a fi împăratul rușilor. În copilărie, i se observă o timiditate și sensibilitate accentuate, mai cu seamă în fața armatei și a ceea ce ține de sfera militară, determinându-i pe adulții însărcinați cu instruirea lui să treacă de la bucurie la dezamăgire și neputință.

Acoperit de trese și de decorații, este mai înclinat să devină un ofițer de salon decât un războinic […] În realitate, chiar după aprecierile educatorilor săi, băiatul este prea nervos și prea sensibil pentru ca într-o zi să-și poată comanda trupele sub focul inamicului. Ei au observat că, la fel ca toți copiii, trece și el rapid de la râs la lacrimi. Cea mai vagă iritare, cel mai mic eșec îl fac să plângă în hohote.

Pe tot parcursul vieții, Alexandru al II-lea va rămâne un om politic și nu un militar, deși nu s-a ferit să meargă pe front, să asiste la operațiunile militare din Războiul Crimeii, însă departe de a îndeplini o carieră militară. În anii uceniciei, ceea ce îl încântă este cunoașterea Europei, întreprinzând lungi călătorii în spațiul german, loc din care i se trăgeau rădăcinile materne, unde o cunoaște pe prima sa soție, prințesa Maria, care trecută la ortodoxie avea să devină marea ducesă Maria Alexandrovna. Însă, anii libertății de a călători, de a cunoaște, de a nu avea mari obligații au fost curmați în anul 1855, atunci când țarul Nicoale I se îmbolnăvește, iar pe 2 martie decedează, spunându-i, cu glas răgușit, fiului său, ultimele cuvinte: „Să ții tot! Să ții tot!”, cuvinte care îl vor urma toată domnia și deslușindu-le sensul pe parcursul timpului.

Muribundul nu mai are puterea să rostească niciun cuvânt. Dintr-o dată însă, se încordează, iar buzele i se mișcă. Întors spre fiul său, îi spune cu un glas răgușit: Să ții tot! Să ții tot! În același timp, mâinile i se crispează într-o supremă încercare de a ține laolaltă bucățile disparate din imperiul său.

Încoronarea, cu tot fastul corespunzător și în rit slav, este amânată, din cauza Războiului din Crimeea, care avea să se sfârșească în anul 1856, cu înfrângerea Rusiei. Cu toate acestea, Alexandru al II-lea este încoronat ca țar pe 14 august 1856, într-un cadru fastuos, care amintea de vechile sărbători ale Romanovilor. Strălucirea uniformelor, nenumărații invitați de la curțile regale, diplomați de înalt rang, zilele de pregătire, salvele de tun care oferă și mai multă solemnitate momentului, fețele bisericești în straiele menite să confere noii domnii harul divin, toate acestea formează un tablou asemănat de filozoful rus, Homiakov, cu un episod desprins din O mie și una de nopți.

Filaret, mitropolitul Moscovei, îi întâmpină pe țar și pe țarină, îi conduce mai întâi la altar, apoi spre o platformă ridicată în mijlocul Catedralei Adormirii Maicii Domnului, chiar sub cupola principală. Alexandru se așază pe tronul țarului Ivan al III-lea, soția sa pe tronul țarului Mihail, iar mama lui pe tronul țarului Alexei. Înaltul cler, înveșmântat în odăjdii de brocart, s-a strâns pe două rânduri între estrada imperială și altar.

Cu atât mai mult, în timpul încoronării se observă ierarhizarea socială extrem de accentuată în Rusia moștenită de noul Țar, diferențele insurmontabile între eleganța, bogăția, îndestularea aristocrației ruse și sărăcia, neajunsurile oamenilor de rând și țăranilor, realitate care va produce cele mai numeroase fisuri în domnia lui Alexandru al II-lea, ducând, în cele din urmă, la asasinarea acestuia ca a unui animal de pradă.

La începutul domniei, Alexandru al II-lea stăruiește între propria viziune asupra conducerii statului și autoritarismul tatălui său, căruia îi promisese să va ține tot. A transforma monarhia rusească într-una liberală, reformată sau a conduce acest stat cu o mână de fier pentru a descuraja orice opoziție la adresa țarului și curții sale? Aceasta devine marea dilemă în primii ani ai noii conduceri politice. Însă, dorind o aliniere la avântul istoric occidental, țarul va alege, pentru început, calea reformării și modernizării, de la baza socială către vârful piramidei. Astfel, primele măsuri îi vor viza pe țăranii iobagi ai imperiului, extrem de numeroși și lipsiți de drepturi elementare, cel mai regresiv aspect al monarhiei ruse.

Dintr-o populație de 61 de milioane de persoane, Rusia numără 50 de milioane de țărani dependenți, dintre care 26 de milioane aparțin Coroanei și 24 de milioane aparțin nobililor, proprietari mari și mici. Se poate spune că un om din șase este liber și stăpân pe soarta sa.

Reforma a cunoscut un drum extrem de sinuos, având susținători, dar și critici, cu toate acestea, însă, pe 3 martie 1861, țarul semna actul de eliberare a țăranilor iobagi, considerând-o un prim pas important pe calea modernizării, începând, astfel, să scoată carul Rusiei din mlaștina în care se împotmolise.

În perioada următoare, reformele vor continua să fie dezbătute și adoptate, determinând Rusia să facă pași importanți pe calea modernizării. Se dezbate și extinde reforma învățământului primar și secundar, constând în construirea a 20 de licee moderne, pe lângă cele de limbi clasice, în cele moderne accentul fiind pus pe studiul matematicii și științelor naturii, s-au înființat licee și pentru fete, reforma agrară a fost extinsă, mai ales în Polonia, s-a abolit pedeapsa corporală, fiind interzisă folosirea cnutului, se realizează și o reformare a tribunalelor rusești, dar și a sistemului de alegere al Dumei. În acest fel, Alexandru al II-lea este văzut ca un progresist, dar și ca un păstrător al bazelor monarhiei Romanovilor, rămânând, în esență, un monarh al ordinii străvechi.

El, reformatorul, simte nevoia să se sprijine pe stâlpii imperiului: Biserica, nobilimea, armata, tradiția. Respectă cu strictețe ritualurile religioase naționale și manifestă o considerație nemărginită pentru reprezentanții clerului care, slujindu-l pe Dumnezeu, îl slujesc pe țar. Cu toate acestea, nu este un spirit mistic. Recunoaște fără ezitare că poți să fii un om onest fără să fii un credincios ortodox. Credința lui este pașnică, dreaptă, cotidiană.

Însă, perioada reformelor va fi umbrită de semnificațiile imperiale, ceea ce va duce la nașterea nihilismului față de regimul monarhic al lui Alexandru al II-lea, tradus prin apariția unei pături de revoluționari, dornici de a pune capăt inegalităților sociale și monarhismului de curte. Consecințele sunt dintre cele mai grave, răsfrângându-se inclusiv asupra persoanei țarului, supus mai multor tentative de asasinat. Dezordinea socială, pericolul la care este expus țarul și familia sa, îl determină pe Alexandru al II-lea să își transforme regimul într-unul despotic, autoritarist, înrăutățind pedepsele pentru cei vinovați, întărind autoritatea Ohranei. În plan extern, Imperiul Rus este angrenat, în 1877, într-un nou război cu otomanii, război ce va căpăta și proporțiile unei cruciade; țarul dorind mai mult decât înfrângerea „omului bolnav al Europei”, ci inclusiv oprirea înaintării musulmane în Balcani, implicit în Europa. Ieșit învingător, țarul este convins de puterea statului său, dar și de forța de a pune capăt încercărilor revoluționarilor de a răsturna ordinea imperiului.

Portretul revoluționarului este conturat într-o completă contradicție cu ținuta curții regale, fiind studenți cu barba crescută și cu părul lung, îmbrăcați în cămașă roșie și cu o pătură aruncată pe umeri; studente cu rochii mai scurte, cu părul și mai scurt și cu o țigară în colțul gurii. Aceștia frizează dezordinea, opoziția față de vechile valori, accentuează inegalitățile sociale, având, în final, ca principal scop înlăturarea țarului, văzut ca principal vinovat de tot răul existent.

După numeroase tentative îndrăznețe, dar eșuate de asasinat asupra țarului, se prefigurează un plan meticulos, care implică mai multe persoane, pentru a nu se mai transforma într-o greșeală riscantă și de data aceasta. Țarul trebuie prins în deplasare, amplasându-se dinamită în toate locurile știute. Duminica de 1/13 martie 1881, țarul a asistat, alături de familie, la liturghie, în capela palatului, plecând apoi la parada pregătită pentru Paști. Dintr-o dată, se aude o explozie asurzitoare, țarul fiind conștient că este o nouă încercare de asasinat. Mulțumit că a scăpat cu viață, coboară din redingotă, cu scopul de a vedea cine e autorul, însă, după ce îl privește în ochi pe vinovat, nu își mai simte picioarele, ci o durere îngrozitoare, văzându-se împroșcat cu sânge. Țarul Alexandru al II-lea fusese prins, picase victimă bombei aruncate de Grinevițki. Atât își dorește, să fie dus la palat pentru a muri acolo. Așa se încheia domnia țarului reformator, celui care a luptat între autoritarismul părintelui său și propria sensibilitate. Avea să fie urmat la tron de fiul său, Alexandru al III-lea, o fire dârză și autoritară. Monarhia Romanovilor se îndrepta cu fața spre propriul apus.

Alexandru al II-lea. Țarul reformator de Henri Troyat