Despre trecut la timpul prezent – „Tata mă citește și după moarte” de Mihail Vakulovski

Întotdeauna am fost convinsă că e complicat pentru un scriitor să-și convertească propriile amintiri în literatură. Nu mă refer aici la cea de tip diaristic, ci la povestire sau roman. Pe undeva, procesul cere și o obiectivare față de propria persoană, o dedublare deloc facilă, dar și o asumare a unui subiectivism profund – n-ai cum să-ți arunci amintirile la coșul istoriei fără să poarte în continuare amprentele propriei personalități. Lui Mihail Vakulovski îi reușește din plin acest lucru, Tata mă citește și după moarte fiind dovada concretă în acest sens. Un volum scris acum mai bine de zece ani sub forma unei scrisori adresată tatălui; o dovadă de iubire și respect condimentată cu o (auto)ironie foarte fină și cu un soi de maturitate precoce de care, se pare, a dat dovadă naratorul însuși.

Copilăria trăită în Basarabia aflată sub ocupație sovietică n-a fost nici ușoară și nici lipsită de paradoxuri. De aceea perspectiva lui Mihail Vakulosvski asupra propriei copilării este una inedită: el îi repovestește tatălui copilăria, așa cum și-o amintește el (de fapt, dacă e să fim corecți până la capăt, în multe locuri e mai degrabă proiecția maturului asupra trecutului), combinând mica istorie cu marea istorie. Trăznăile copilului de vârstă preșcolară sau școlară se amestecă cu vizitele oficiale, cu restricțiile aberante ale regimului comunist, cu încercarea de supraviețuire a limbii și culturii române într-un spațiu concentraționar cum devine orice spațiu ocupat de sovietici. Ce e interesant la Vakulovski este faptul că reușește să redea perfect absurdul unor situații concrete, fără să insiste foarte mult pe detalii. Din contra, el mută accentul pe descoperirile specifice vârstei, mai ales cele de ordin sexual, căci, nu-i așa, a vorbi despre sex în acele vremuri chiar era un subiect tabu.

„Ne-am spus poeziile şi am lălăit cîntecelele – despre minunata grădiniţă şi grijuliile educatoare şi despre prima învăţătoare şi despre pace şi despre Uniunea Sovietică şi despre Respublica Sovietică Socializda Moldova – „ca un strugure de poamă stai pe harta Uniunii”. Cei dintr-a X-a, care vor termina şcoala anu’ ista, au spus şi ei poezii şi cîntece despre pace şi despre Uniunea Sovietică, cea mai puternică ţară din lume, şi despre prima învăţătoare şi despre „Nu războiului!”, „Miru mir!”, „Pace lumii!”, noi comentam: „Lumii – pace (Miru mir), iar nouă – victoria! (a nam pobeda!)”. Mie nu mi-a revenit poezie, că am fost rău la grădiniţă, aşa că pe mine şi pe Igor ne-au învăţat un cîntec stupid, dar mama lui Igor l-a pus să înveţe şi o poezie despre soare şi pe mine mama m-a învăţat o poezie despre cum mama noastră coace, rumenă şi caldă, din făină albă, doi hulubi de pace şi m-a învăţat şi s-o cînt. Cînd am spus-o la microfon au chicotit toţi băieţii de la noi din mahala, da’ le-au tras cîte una în cap învăţătoarele lor. Mama mi-a adus nişte flori să-i dau educatoarei şi învăţătoarei, dar n-am vrut să-i dau educatoarei nici o floare. – Bine, dă-i-le pe toate învăţătoarei.

– Vreau să i le dau lu’ bunica.

– Bine.”

Personajele din Tata mă citește și după moarte sunt creionate în funcție și de importanța lor pentru copilul Mihail – cât de apropiate i-au fost – dar și în funcție de cum i-a perceput el atunci. Dacă tatăl este cvasiprezent, printre rânduri și în câteva întâmplări legate concret de persoana lui, în schimb mama este mai mult evocată, ca și cum ea ar fi peste tot, e purtată în suflet. Interesant este episodul în care le cere părinților să-i cumpere un frate, nu o soră! Pe Sandu! Și mai interesant e cum acesta începe să crească într-un an precum alții în șapte, căci nici nu-ți dai seama când acesta începe să devină tovarăș de joacă. Profesorii, tovarășii de la partid, Gagarin și alți oficiali par de carton, toți la fel, lipsiți de personalități și distincție. Ce-i individualizează este gradul de cruzime și de ridicol și gradul de automatism, obediența față de sistem și de conducători.

Taberele se numeau „lagăre”. „Pioneriskii lagheri” sau „Sportivnîi lagheri”, tabără pionierească sau tabără sportivă. Eu am fost, ani de zile, la tabăra de pionieri „Orlionok”, în pădurea dintre Olăneşti şi Crocmaz, mai spre Crocmaz. În partea cealaltă a pădurii, spre Olăneşti, era tabăra sportivă „Zarniţa”, dar erau mulţi ruşi acolo şi mie-mi place mai tare la „Orlionok”, chiar dacă acea tabără cu corturi, de la grădiniţă, cu părinţii tinerei, era aşezată unde acum e „Zarniţa”. „Orlionok” înseamnă vulturaşul, iar „Zarniţa” – răsăritul. Îi băteam mereu la fotbal. Pentru asta am fost luaţi de profesorul de educaţie fizică, Gheorghe Erofeici, în tabără şi după ce nu mai eram pionieri, deci am fost în tabăra de pionieri de la cinci ani pînă ce nu mai eram pionier. Tata şi mama erau cadre didactice tinere şi tabăra abia se înfiinţase, aşa că au fost acolo ca profesori şi m-au luat şi pe mine cu ei. Stăteam în corturi, încă nu construiseră căsuţele cochete de mai tîrziu, dormeam în corturi şi nu puteam să ne apărăm în nici un fel de ţînţari, iar noaptea se auzeau și lupii. Mi-a plăcut foarte tare în tabără, mai tîrziu am încercat să-l iau cu mine şi pe fratele mai mic. Deşteptarea era cu goarna – Tu-tu-tu-tu, tu-tu, tu-tu (Vstavai-vstavai-chiloţii-adevai), apoi ne încolonam pentru înviorare, apoi pentru mîncare, făceam drumul pînă la ospătărie în marş, cu cîntec înainte marş, cu marş şi cu reciovcă: (…)

Mihail-autorul-scrisorii nu se maturizează, rămâne refugiat în cochilia unei amintiri perfecte, din dorința de a-l păstra de tată aici și acum. Tatăl cel puternic și autoritar, cel care-l apăra de orice infamie și care-i lua apărarea în fața colegilor de cancelarie. Și bunicul se ițește în poveste, din spatele tatălui, cel care-i ținea locul la școală când acesta nu putea veni la ore. Spre finalul poVeștii despre copilăria sovietică & despre copilăria Uniunii Sovietice încep să se repete unele evenimente, alte evocări încep să revină insistent, dar puțin schimbate în anumite locuri. E ca și cum ai primi veștile așteptate vreme îndelungată, dar ele ajung distorsionate. Nostalgia timpului trecut este aproape în totalitate absentă, iar când se simte, este înecată în experiențe bahice pline de mult umor.

Tata mă citește și după moarte de Mihail Vakulovski se citește precum o scrisoare primită din partea cuiva drag: foarte repede, cu sufletul la gură, pentru ca la final să-ți dorești să o reiei, ca să lași loc și rațiunii să intre în spațiul acela de legătură apărut de niciunde între tine, cititor și Mihail Vakulovski, autorul scrisorii. Și dacă o veți reciti, să-i spuneți și lui Mihail că veștile au ajuns la tată și că acesta îi cere o altă scrisoare. Căci veștile sunt întotdeauna binevenite.

Tata mă citește și după moarte de Mihail Vakulovski