Dialoguri (im)posibile – „Caragiale. Scrisoarea pierdută” de Bogdan-Alexandru Stănescu

Scrisoare testamentară sau dialoguri (im)posibile, pentru că, asemenea lui Caragiale, nu mă pot hotâri în ce cheie se poate citi biografia romanțată scrisă de Bogdan-Alexandru Stănescu, apărută anul trecut la Editura Polirom. Generos până la limita suportabilității, autorul biografiei a păstrat într-un echilibru perfect admirația profundă pentru scrierile lui Caragiale și atitudinea empatică pentru scriitorul însuși.

„Și tot atunci am înțeles că nu poți face comedie cu adevărat într-o țară unde simțul umorului e străbătut de parapon, invidie și propensiune către grandiosul de mahala, Boborul voiește tragedie, Herr Doktor, poporul voiește catharsis, firar crucea și amvonul lui de catharsis! Nimic mai prejos, nica mai ușurel decât Regele Lear, chit că interpretarea e proastă, lipsiți cum suntem de mari actori de tragedie, importă doar intenția de a smulge lacrimi crocodiliene din ochii chicoșrostoganilor și vetelor de la grădină.” (p. 131)

Bogdan-Alexandru Stănescu se plasează într-un unghi care-i asigură echidistanța, dar asta numai după ce și-a însușit perfect spiritul epocii și a înțeles până la detaliul cel mai nesemnificativ toate conflictele celebre în epocă, cu accent pe cele din lumea literară. Plasarea lui Caragiale într-un spațiu cu coordonate atent creionate îl transformă pe scrititor într-un pământean, conațional de-al, bântuit de tot felul de spaime (frica de sărăcie fiind cea care i-a determinat multe dintre reacții și acțiuni), umori și impulsuri necenzurate. Pofta de viață combinată cu o pasiune viscerală pentru adevăr (afirmat oricând și cu orice preț) ajută la conturarea unui portret autentic al scriitorului, dar și la coborârea acestuia din panteonul zeilor literaturii române, evitând ridicolul și vulgaritatea, extreme care ar fi viciat profund relația dintre cititor și personajul Caragiale.

„Am trăit ani de zile cu o convingere aproape ștanțată-n suflet și-n minte că Năpasta dă adevărata măsură a valorii mele: comediile erau dovada inteligenței mele, erau dovada unei urechi neegalate, dar și a curajului de a aduce pe scenă limba mahalalei, a gazetei, a cârciumii, limba vorbită, iară nu literară, pompoasă, ipocrită și dulceagă care bântuia scenele teatrelor noastre. Năpasta însă, ei… Năpasta s-a născut dintr-o senzație a sfârșitului, dintr-o presimțire a deaastrului ce atârnă deasupra oricărei vieți, cu precădere asupra uneia blestemate cu frumusețe. Năpasta e simplitate a durerii, e violențp a sentimentului, e os. Os, dragul meu Păvălucă, alb, spălat de apele primăverii, dezgropat din prundiș și adus la lumina primului soare din an.” (pp. 149-150)

Datorită lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Caragiale se transformă sub ochii cititorilor într-un personaj, unul care-și scrie propria poveste, fără să-și piardă nicio clipă luciditatea și echidistanța fațăde propriile fapte și gânduri. Introspecția, cea atât de (ne)caracteristică multora dintre personajele scrierilor sale este unul din motoarele biografiei. Faptul că a ales scrisoarea ca formă stilistică este, dincolo de reverența față de dramaturg, o dovadă a faptului că însuși autorul cărții despre care vorbim aici este un excelent scriitor. Să redactezi o scrisoare cu statut de testament, plecând de celebrul schimb de scrisori dintre I.L. Caragiale și Paul Zarifopol, este mai mult decât o dovadă a talentului scriitoricesc. Combinarea detaliilor biografice cu referințe distincte din operele scrise de-a lungul timpului – piese de teatru, articole celebre din ziare, discursuri, „momente și schițe”, povestiri – se face într-un mod care facilitează, în același timp (și aici este marele merit al biografiei) cunoașterea vieții lui Caragiale și deschiderea apetitului pentru (re)lecturarea scrierilor marelui clasic. Insistența cu care descrie relația sinuoasă dintre Caragiale și Eminescu, sau dintre acesta și membrii Junimii, parcursul lui de ziarist, scurta perioada în care a condus Teatrul Național din București, provizoratul în învățământ și peste toate relațiile lui amoroase, despre toate acestea este vorba în Caragiale. Scrisoarea pierdută. O carte care se citește foarte repede, ca și cum nu vrei să pierzi nimic din pasiunea pe care a pus-o Caragiale în tot ceea ce a făcut.

„Am înțeles, târziu și inutil, că țara asta e menită a fi pe veci în mâna acelora care știu să te privească în ochi și să-ți spună că te iubesc, ca la cinci minute să te înjure cu foc. O țară unde poți spune orice, poți face orice, poți scrie orice și oricum. Țară blestemată și înapoiată, a cărei oameni se bălăcesc în starea lor ca niște sălbatici în noroaie calde. Nu le-a plăcut Emiescu, pentru că le părea nebun în intransigența lui, nu le-a plăcut Cuza, pentru că era din altă lume și l-au forțat să abdice sub semnul moralității – al moralității, Coane Păvălucă, aici, în Balcani, unde cuvântul e gol de sens, ce piesă de teatru sublimă, ce cor al vânătorilor!!! -, iar pe mine m-au secătuit de puteri.” (pp. 169-170)

Înainte de a încheia, mai am ceva de menționat: spre deosebire de multe alte biografii (romanțate sau nu), cea despre care vorbim aici are ceva cu totul aparte: o să găsiți strecurate prin paginile cărții, printre șirul de evenimente, fapte și oameni cu care s-a intersectat Caragiale de-a lungul anilor, câteva detalii care țin de biografia autorului; în prima parte a cărții (cu precădere), Bogdan-Alexandru Stănescu strecoară câteva amănunte (plasate intenționat în firul cronologic al acțiunii) menite să devoaleze admirația scriitorului pentru anumiți profesori universitari, dar și felul cum a reușit să-l cunoască atât de bine pe Caragiale. Cu alte cuvinte, cum și l-a apropiat BAS pe Caragiale aflăm citind printre rânduri.

Caragiale. Scrisoarea pierdută de Bogdan-Alexandru Stănescu