Excesele dăunează grav obiectivității
S-a scris de multe despre doza de subiectivism – cât și când trebuie să se manifeste – într-un text critic. Când e vorba despre artă, în general, lucrurile devin complicate de-a dreptul, pentru că arta asta face, provoacă emoție. Pe de altă parte, însă, datoria criticului este să se detașeze, să relateze la cald, dar obiectiv, operând cu instrumentele specifice asupra operei supusă atenției – spectacol în cazul de față. Las aici două fragmente din două texte, spun texte, pentru că doar unul din ele se aproprie de standardul unei cronici după toate criteriile; subiectul este același, recenta premieră a TNB-ului, La câțiva oameni distanță de tine, regia Radu Afrim. La final, încercați să răspundeți sincer la întrebarea dacă merită să vezi spectacolul sau nu. Eu, sincer, sunt în ceața alegerii încă.
Un spectacol radiografie în primul rînd pentru stilistica regizorului Radu Afrim. Fără un anumit baroc, mai crud, mai direct, simplificat și esențializat, fără anihilarea durerii prin tușele lui clasice, un poem palpabil și oniric, în același timp, o reverie despre fragil, despre traume și clișee. Despre alegere. Ca în titlul volumului lui Dan Coman. Dincolo de retorică, însă, alegerea există vag. Pe muchia despre care vorbeam. Alegerea este ultima pentru o mamă sau pentru un tată, pentru copii, pentru sine. De aceea, ea pare o extravaganță, o ieșire din cadru cînd se petrece. Ca un accident. Minciuna este îmblînzită pentru că se ascunde în spatele unui vis, unei construcții epistolare, cu toate ingredientele să dea bine, cu sare și mult piper. Dublă ficțiune. (Marina Constantinescu, Pe granița dintre mine și celălalt, în România Literară, nr. 5/2februarie 2024)
*
Mă tot gândesc de câteva zile ce și cum aș putea scrie despre spectacolul lui Radu Afrim pe textul lui Dan Coman, „La câțiva oameni distanță de tine”. Nu e ușor. Nu e ușor deloc să fii obiectiv când vine vorba de teatrul ăla care te atinge, îți apasă toate butoanele știute și neștiute, care te transformă, care îți aduce aminte de ce nu te-ai făcut medic, inginer ori altceva, alegând în loc drumul atâta de sinuos și accidentat al artei scenei. Și spectacolul de la TNB asta face. Realizează tot ce am spus mai sus și ceva în plus. Te înalță ca spectator (fie ca ești unul “avizat” ori ba), îți dezvăluie că, indiferent cât de indiferent poți fi față de cei din jur, există totuși acei câțiva oameni la o anumită distanță de tine de care vrei să te apropii și să îi îmbrățișezi doar așa, pur și simplu pentru ca simți nevoia să o faci. Și așa realizezi că încă mai ai o inimă. Nu, nu e vorba despre mine, dar simt că spectacolul i-ar putea atinge chiar și pe aceia dintre noi care par îndepărtați de orice emoție umană. Atât de puternic este modul în care regizorul a reușit să transmită mesajele tulburătoare din poveștile de viață cât se poate de reale și palpabile născute de imaginația lui Dan Coman.(Tudor-Costin Sicomas, republikakritica.ro)
***
Tot despre cum să nu scrii despre un spectacol
S-a reinventat Revista Tomis, nu zic nu, arată bine la o primă „răsfoire” de site. Rubrici cu titluri atractive, pe câțiva dintre titulari îi urmăresc de niște ani, mă bucur că au puterea să scrie în continuare. Cum mă interesează în mod special cronica de teatru și/au film, am căutat să văd cine și cum se scrie despre spectacole pentru revista Tomis. M-a surprins neplăcut neglijența exprimării în scris, libertatea pe care și-a luat-o autoarea, Alina Costea, atât în raport cu spectacolul (interpretarea a celor văzute este intenționat și strident pusă sub semnul unui subiectivism plasat în afara unor limite ale rezonabilității). Dincolo de faptul că emite prejudecăți, este evidentă gândirea în tipare, ceea ce duce la rostogolirea unor stereotipuri obositoare. Dacă scena e mică, nu înseamnă că decorul trebuie să fie minimalist, suntem în sec XXI și se pot folosi mijloace tehnice dintre cele mai diverse, care nu doar că-ți dau senzația că scena se mărește sub ochii spectatorului, dar nici măcar nu mai contează spațiul în sine, de aceea spectacolele foarte bune se pot juca în multe locuri (gândiți-vă că în Europa majoritatea teatrelor sunt de proiect, nu de repertoriu, ceea ce schimbă total paradigma raportării la spațiul de joc). N-am înțeles și pace ce treabă are vârsta actorilor, de ce devine vârsta o referință în sine, după cum n-am înțeles ce se vrea a fi acest text, cronică de întâmpinare sau recomandare.
Cei de pe scenă (chiar dacă nu a exista o scenă convențională, de tip tradițional, prin care să se delimiteze spațiul ficțiunii de cel al realității) au fost doar cinci tineri care au jucat cel puțin zece personaje cu o energie și cu o plăcere contaminantă. Așadar, Ecaterina Lupu căreia nu i-aș fi dat mai mult de șaisprezece ani, a terminat UNATC în 2019, a ajuns la Constanța și a jucat rolul protagonistei, Nico. Am admirat forța controlată a acesteia pe care la prima vedere nici nu o bănuiești într-o făptură atât de mică și de firavă. Cristiana Luca, născută în 1996, tot absolventă a UNATC, tot naufragiată aici, pe maluri tomitane, a excelat la capitolul mimică, gestică, expresivitatea ei fiind de excepție. Nici pe ea n-aș fi crezut-o trecută de vârsta adolescenței. Despre Theodor Șoptelea, suntem informați pe site-ul oficial al Teatrului de Stat Constanța, că vine tot de la București și este mezinul trupei, fapt ce nu-l face mai puțin înzestrat, ci dimpotrivă, aș sublinia, predispoziția lui spre umor și ludic. Andrei Bibire, tot bucureștean prin conjunctură și acum, constănțean prin adopție, și-a marcat prezența prin fermitate, comic controlat și motricitate bine ritmată cu limbajul verbal. Florin Aioane nu face excepție, fiind și el un nou recrut al teatrului de la malul mării. El a pigmentat reprezentația cu un soi de candoare balansată de o agresivitate jucată verosimil, în momente cheie, dându-i viața, deși episodic, personajului Rebel, șeful găștii de bătăuși în care Nico intră temporar ca și cum s-ar înscrie la un curs de anger management pentru a-și vindeca rănile sufletului, dar dându-i viață și bunicului acesteia.
Toți acești tineri actori pe care, cu ușurință, îi poți crede elevi de liceu sau maxim studenți, au reușit să pună în act o piesă cu adevărat contemporană pentru un public din zilele noastre care va deveni fidel teatrului și care nu va mai spune, probabil, că la Constanța cultura se mișcă lent în ritmul meduzelor leneșe, ci mai degrabă în ritmul frenetic al valurilor mării a căror calm este doar înșelător, la răstimpi. (Alina Costea, 8 tați, în revista Tomis)
***
Un nume care nu mi-ar fi spus nimic
Citesc constant revista Apostrof, chiar dacă articolele rareori îmi stârnesc interesul. Nu discut aici rubricile și titularii acestora, până la urmă fiecare redactor-șef își face propria politică editorială după crede de cuviință (mai grav e când nu înțelegi care e aceasta). S-a întâmplat însă ca în primul nr din 2024 să găsesc un articol scris de Cristian Vasile, dedicat unui cercetător despre care n-am auzit nimic până acum. Dincolo de noutăți, m-a bucurat articolului în sine, cu informații bine puse în evidență, cu evidențierea punctelor tari și a celor slabe atât ale istoricului, cât și ale cărții acestuia.
Într-un fel, mai ales din 1998, Marin Radu Mocanu s-a specializat în editarea sistematică de documente privitoare la raporturile dintre intelectuali şi puterea politică, îndeosebi în perioada postbelică; pe lângă volumul pe care îl discutăm aici, a mai publicat: Cazarma scriitorilor (documente), Editura Libra, 1998; Literatura română şi cenzura comunistă(1960-1971), Editura Albatros, 2003; Vremuri satanice: documente, Editura Fundației Culturale Ideea Europeană, 2005; Scriitorii şi puterea: documente, Editura Ideea Europeană, 2006; Cenzura a murit, trăiască cenzorii (documente), Editura EuroPress Group, 2008. Astfel de ediții de documente au însemnat foarte mult pentru scrisul istoric şi pentru reconstituirea relațiilor dintre lumea artelor şi autoritățile regimului comunist oferind istoricilor indicii importante privind structurile cenzoriale, mecanismele instituționale şi paşii de urmat spre o documentare mai aprofundată şi critică (menită să nu repete erorile majore ale editorului). (Cristian Vasile, Relecturi: Marin Radu Mocanu, în revista Apostrof, anul XXXV, nr. 1 (404) 2024)
***
O reîntoarcere a criticului în matcă
E de citit și recitit articolului Bogdan Crețu din cel mai recent nr al revistei Observator Cultural. Chiar dacă nu sunt totalmente de acord cu opiniile lui (ar fi fost prea de tot), e de apreciat curajul de a scrie la rece despre Nicolae Breban, cel despre care nu s-a mai vorbit în lumea literară românească de niște ani. Eu însămi i-am citit una din cărți acum mai bine de zece ani și de atunci nu prea m-am mai intersectat cu cărțile lui, deși, culmea, l-am tot recomandat sau pomenit în diverse ocazii, acum îmi dau seama de acest lucru. La 90 de ani, Nicolae Breban merită mai multă atenție și, evident, un proiect editorial pe măsura a ceea ce reprezintă pentru literatura românească contemporană. Las aici două pasaje din textul lui Bogdan Crețu (primul pasaj merită o discuție separată) și o postarea de pe Facebook, realizată de Paul Cernat, tot despre Nicolae Breban.
Problema este că multe dintre cărțile lui de după 1989, la fel de provocatoare precum cele de dinainte, n-au mai fost citite. Dar asta este situația întregii literaturi române, într-o țară care are cea mai mică piață de carte din Europa, în condițiile în care sistemul de educație este croit în așa fel încît să elimine, nu să formeze reflexul lecturii. Autorul a acuzat o „trădare a criticii“, care a dezertat de la misiunea sa de triere, de ierarhizare a literaturii, de întreținere a unei gîndiri critice. Dar mă tem că e vorba despre un simptom al unui fenomen mult mai amplu, nu de o cauză a acestuia. Oricum ar fi, opera lui Nicolae Breban are tot viitorul în față. Este un scriitor inconturnabil, care definește prin atipicitatea sa o epocă literară (cea din timpul ceaușismului) și un fenomen de de-literaturizare, de deculturalizare (după 1989).
[…]
Breban, personaj brebanian
La 90 de ani de viață și 60 de creație, Nicolae Breban este unul dintre scriitorii esențiali ai culturii române. Sigur, el e și un personaj atipic al cîmpului cultural, de ieri și de azi. Uneori seamănă teribil cu propriile personaje (mai degrabă decît invers). Nu e ușor să-l simpatizezi, darămite să-l iubești. Cum noi, latini temperamentali cu obiceiuri balcanice, legăm opera de imaginea omului, așa cum sîntem în stare s-o decupăm, în funcție de propriile idei fixe și interese, cărțile lui au avut întotdeauna de suferit. Omul n-a fost niciodată lipsit de inamici (cînd nu au venit de la sine și i-a inventat), care s-au transformat și în adversari ai cărților sale. Dar opera este masivă și impresionantă, în așteptarea oricărui tip de hărțuire.
Un continent care încă așteaptă să fie descoperit.
(Bogdan Crețu, Breban – 90, în Observator Cultural, nr. 1193, 31.01.2024)
*
Nu-mi amintesc să existe, în rîndul romancierilor noștri de calibru, cineva care să fi ajuns la venerabila vîrstă de 90 de ani – ca Nicolae Breban, azi. Semn de vitalitate, în cazul său, nu doar a operei, ci și a omului. Sigur, te poți supăra pe Breban pentru multe; îi poți reproșa, după caz, tot felul de chestii – că-i prea discursiv, grandoman, reacționar, cinic etc. etc.: nu e un tip comod, iar sfidarea și provocarea fac parte din formula sa (totuși, cei care-l cunosc mai bine știu că dincolo de mască se ascunde altceva…). După Liviu Rebreanu (alt „nordic” autohton…), dar cu alte mijloace, el e Romancierul nostru de cursă lungă și de categorie grea; unul care a făcut din roman o formă de putere a Literaturii, într-o epocă în care literatura era, cu adevărat, o contraputere majoră. În răspăr și înainte, și după 1989, Breban nu a impus doar o tipologie de personaje (înrudite cu „huliganii” lui Eliade și cu eroii din „Proprietatea și posesiunea” a lui Petru Dumitriu). Lectura celor 5-6 capodopere (din 17 romane, inclusiv o trilogie și o tetralogie), în care „demonismul” dostoievskian fuzionează cu symposion-ul thomasmann-ian într-o variantă locală, „periferică”, e ca o luptă de K1. Nietzschean asumat în romane, interzis adepților unei literaturi domestice sau domesticite (cum se poartă azi), NB e și un bun comentator al aforisticii filosofului german, mai acut decît filosofii de școală. Dincolo de tipologiile de personaje pe care le-a impus și de formulele metarealiste pe care le-a brevetat, e un excelent creator de relații interumane: cuplurile sale stăpăn-sclav (via Hegel și Nietzsche) sau seducător-sedus sînt „brebaniene” în cel mai înalt grad.
Aș reciti oricînd „În absența stăpînilor”, „Bunavestire” sau „Îngerul de gips” În fond, cîte personaje memorabile, precum mutantul Grobei (între alții) mai are literatura română postbelică? Eu nu mai știu decît două comparabile: Ilie Moromete și Vica Delcă.
Foarte instructive aparițiile lui NB în două romane ale unor scriitori aparent incompatibili: „Pupa russa” de Gheorghe Crăciun și „Săpunul lui Leopold Bloom” de Nora Iuga.
L-am văzut azi la Academie: „leul în iarnă” e încă foarte viu.
În fine, la mulți ani!
(Paul Cernat, 1 februarie 2024)
