La o săptămână (și niciun om distanță) despre „La câțiva oameni distanță de tine”

La o săptămână de la premiera spectacolului pe scena bucureșteană – care n-a coincis cu premiera națională – mă tot uit pe diverse site-uri să văd comentarii, reacții sau cronici despre acesta. Dincolo de veștile că biletele s-au epuizat relativ repede la reprezentațiile din luna martie și de postările de pe rețelele sociale ale prietenilor autorului textului, n-am găsit mare lucru. Având în vedere că e vorba despre un spectacol regizat de Radu Afrim poate părea chiar stranie situația, dar în realitate lucrurile stau puțin altfel, pentru că între timp s-a (aproape) consumat un scandal iscat de o altă premieră, de această dată națională din toate punctele de vedere (textul respectiv n-a fost montat niciodată în România), care a polarizat lumea teatrului în două tabere, una mai vehementă ca cealaltă (pentru curioși, e vorba despre Teatrul Mic, Eu sunt propria mea soție, regia Teodora Petre); pe de altă parte, la premiera națională, la Bistrița, au fost ceva cronici, dar nu suficiente, în opinia mea, pentru un spectator avizat. Între cele două premiere ale spectacolului, la mine au ajuns întrebările unor oameni care l-au văzut înainte mea. M-au mirat aceste întrebări, pentru că ceea ce citisem în textele apărute imediat după premiera bistrițeană totul era la superlativ. Chiar m-am întrebat dacă nu cumva cei care au scris și cei care m-au întrebat n-au văzut spectacole diferite.

credit foto Florin Ghioca

Am văzut a doua reprezentație, cea de duminică, a spectacolului La câțiva oameni distanță de tine, regia Radu Afrim, pe un text scris de Dan Coman (n.m.: scriitorul locuiește în Bistrița). Nu e nici pe departe cel mai bun spectacol al lui Afrim, poate că de aceea nici nu m-am grăbit să scriu despre el. Dar în timpul scurs de la reprezentație, au apărut, în sfârșit, două texte cu privire la premiera bucureșteană. Spun texte, nu cronici, pentru că deși ambele par că analizează montarea în cauză, cel puțin unul din cele două e departe de ceea ce se poate numi cronică de spectacol. La o primă vedere, toate bune și frumoase, spectacolul pare a fi un nou succes la critică al lui Afrim. La o a doua privire, însă, situația se schimbă. E un spectacol care se poate vedea, să ne înțelegem, dar departe de orice notă de senzațional sau extraordinar. Are momente bune, câteva scene excelent asumate de actori, dar doar atât. Încerc să evit spoilerele și raportările la gusturile personale, nu pentru că nu mă tentează, ci pentru că accentul trebuie să cadă pe spectacol, înainte de orice receptare a lui.

Dacă e să mă întrebați pe mine ce nu merge la acest spectacol este, înainte de orice, textul. E o diferență foarte mare între Repetiție pentru o lume mai bună – unde autorul romanului după care s-a făcut adaptarea a fost implicat în realizarea dramaturgiei, dar n-a făcut-o singur – și La câțiva oameni distanță de tine, unde Dan Coman a făcut singur dramaturgia romanului său, Ce preferi?. Se simte lipsa de experiență în felul cum ajung cele două povești la spectatori. Între cei de pe scenă, care-și spun povestea (sau poveștile) și spectatori e distanță care nu e nici pe departe de „câțiva oameni”. Pe de altă parte, ce lipsește din cele două povești, dar mai ales din prima, este oglinda, personajul care e în afara poveștii, care cumva justifică tragediile celor ca suferă și care vor, sau nu vor, să-și asume eșecurile. În a doua poveste să zicem că acest rol este asumat de Frau Klara (Marius Manole), care după un mic ocol (la propriu) prin sala de spectacole se așază în fotoliu și nu mai scoate niciun sunet. Oameni profund nefericiți și înainte de 1989, dar și după momentul Revoluției, inadaptați în căutarea unui strop de fericire. Poveștile nu sunt nici pe departe noi, nu doar că s-a mai scris pe această temă, dar s-au mai făcut și spectacole. Nici Afrim nu e la prima abordare a acestei teme, familia ca subiect principal e rama în interiorul căreia găsim câteva mari subteme – dar tocmai pentru că nimic nu e nou, trebuia mult mai multă atenție la construcția spectaculară în sine. Cu alte cuvinte, la dramaturgie.

credit foto Florin Ghioca

Perfect justificabilă distribuția spectacolului, Radu Afrim nu-și schimbă opțiunile decât foarte rar și atunci o face fără să ne surprindă (cu alte cuvinte, te aștepți ca pe afișe să regăsești actori cu care a mai lucrat în trecut), dar deloc pertinent excesul de superlativ cu privire la ce joacă aceștia. Cel mult Marius Bodochi, căruia, într-adevăr, îi ies foarte bine accentele de burlesc din prima poveste, în cea de-a doua poveste, unde trebuie să joace un tată alcoolic, ajuns într-un centru de dezalcoolizare (sau ceva asemănător) lucrurile nu mai stau deloc așa. Absența din viața cuiva e foarte greu de adus la scenă, ea trebuie construită din și prin felul cum se raportează cel absent la cei care gravitează în jurul lui. Ori, mie relația cu fiul mi s-a părut falsă, cu alte cuvinte nici marcată de absența tatălui, dar nici traumatică, tocmai pentru că tatăl n-a știut să fie un tată bun. Camera care ține loc de distanță fizică – și în care rămâne abandonată Frau Klara până la final – nu e fructificată în favoarea dramaturgiei spectaculare, ci pare a fi doar un mare gol care așa rămâne, un gol între cei doi foști parteneri. Un gol fără sens fizic, care putea deveni funcțional în economia spectacolului, dacă se opta fie pentru un alt joc de lumini, fie pentru o altă construcție de relații între personaje.

credit foto Florin Ghioca

Dincolo de cele scrise aici, rămâne spectacolul. La câțiva oameni distanță de tine se va juca ceva timp de aici înainte, spectacolele lui Afrim au în general viață lungă, dar ar fi bine ca raportarea critică la acestea să capete un pic mai multă obiectivitate. Spectatorii în căutare de ceva bun au nevoie de această obiectivitate, nu vor să se simtă înșelați atunci când ajung, în sfârșit, să vadă, ceva ce fusese mult-prea-lăudat. Da, o să-mi spuneți că subiectivismul face legea, iar eu o să vă răspund că nu doar subiectivismul.