Polifonie

Irene Sola este o tânără și extrem de talentată scriitoare catalană. Toate cele trei romane ale sale s-au bucurat de o primire entuziastă, fiind distinse cu numeroase premii naționale și internaționale. Irene Sola este cunoscută și ca un artist vizual original, cu lucrări expuse în mai multe galerii din Catalonia și din străinătate.

În literatură, tânăra scriitoare a debutat cu un volum de versuri, în 2012, distins și acesta cu Premiul Amadeu Oller.

Eu cânt și muntele dansează (Canto jo i la muntanya balla, 2019, Humanitas Fiction, 2023) este al doilea roman al său, carte care a primit Premiul pentru Literatură al Uniunii Europene în anul 2020.

Irene Sola imaginează o poveste despre dragoste, viață și moarte plasată într-un spațiu sălbatic și mitic, un sat din Pirineii catalani, o comunitate care trăiește după reguli străvechi, într-o comuniune totală cu natura, cu animalele, cu ritmurile nescrise, dar știute și transmise de la naștere și până la moarte. În mijlocul acestei comunități se distinge, încă din primele pagini, o familie de oameni tineri, familie asupra căreia pare să planeze un blestem cumplit: bărbatul (soț și tată), Domenec, moare lovit de fulger în timpul unei furtuni, când încerca să vadă ce-i fac vacile. La mai mulți ani distanță, Hilari, fiul cel mic, moare într-un accident de vânătoare, împușcat de cel mai bun prieten și, în același timp, iubitul surorii sale, Mia.

În jurul acestei povești despre pierdere și destrămare sufletească se împletesc, rând pe rând, mai multe voci. Nu toate aparțin oamenilor; sunt și voci de animale și păsări, voci care străbat spațiul și timpul, unindu-se într-o partitură tragică și luminoasă în același timp. Natura își polizează vocea în cântecul durerii și al vieții care se reconstruiește și merge mai departe. Se aud, din când în când, și vocile celor morți, într-o deloc stranie legătură cu cei vii, ca și cum viața și moartea ar fi doar zone de interval, lumi fluide, vase comunicante.

Este un roman altfel, atipic. Un roman cu o structură narativă poematică și polifonică, scris parcă în transă. Lecturându-l, îți imaginezi o femeie tânără aplecată deasupra unui război de țesut. O femeie care țese un covor în care combină fire de mai multe culori, într-un desen aparent abstract. Din loc în loc, între capitole, autoarea imaginează desene și figuri geometrice asimetrice, însoțite de frânturi de text-litanie.

Sunt asimilate și recalibrate, în roman, și câteva legende pe care scriitoarea le-a descoperit în lucrări menționate la final, într-o notă de autor. Unele dintre acestea trimit la vrăjitorie și la ritualurile specifice. Altele seamănă cu legendele și basmele rusești despre Snegurocika, Fetița de zăpadă, explicându-se astfel nașterea unui copil în familia Giganților, cum este aceasta numită de celelalte personaje:

„În altă zi, ne-a spus că ai lui îl făcuseră din zăpadă. Și mie mi-a plăcut mult povestea aia. Ca ai lui, zicea el, n-au putut să aibă copii. Și erau triști. Și-ntr-un an, la sfârșitul toamnei, când a căzut prima ninsoare, mamă-sa a făcut un om de zăpadă în fața ușii de la intrare și pe urmă i-a cusut haine de copil și l-a-mbrăcat. Dar, când s-a înnoptat, i-a fost milă să-l lase singur afară, l-a luat în casă și l-a pus în fața sobei. Și, la căldura focului, omulețul de zăpadă s-a dezghețat și a prins culori omenești și și-a mișcat ochii, apoi brațele și picioarele și s-a transformat într-un băiat și i-au pus numele Jaume.” (pagina 190)

Într-o astfel de lume, sentimentele, de orice natură ar fi acestea, sunt asumate diferit; ele perturbă echilibrul un timp mai scurt sau mai lung, dar asumarea și restabilirea acestui echilibru se produc nesmintit în cele din urmă. Mia și Jaume, de pildă, se vor despărți după teribilul accident de vânătoare în care fratele fetei moare împușcat. Fiecare dintre cei doi tineri își va trăi viața separat, jalonată de sângele celui dus; când se vor reîntâlni, în a doua jumătate a vieții lor, cu fantoma lu Hilari între ei, vor reconstitui, toți trei, povestea vieții lor din adolescență, mai întâi în visul Miei, apoi în timpul întâlnirii cu Jaume în spațiul real. Fiecare se va elibera, într-un fel, de povara vinovăției și a desprinderii, a desperecherii produse în urma accidentului. Acum, peste timp, călcând tot accidental un căprior, Jaume-adultul poate corporaliza vina în cuvinte, își poate cere iertare:

„-Îmi pare rău de accident, zice. Îmi pare rău că Hilari a murit din vina mea. Îmi pare rău că mi-a fost prea frică să vin să-ți spun că-mi pare rău. Îmi pare rău că n-am vrut să mă vezi așa. Îmi pare rău c-am plecat și nu m-am întors și nu ți-am spus cât te iubeam, că te doream, nimic. Îmi pare rău că n-am avut curaj.” (pagina 201)

Iertarea vine după douăzeci și cinci de ani și echilibrul lumii din satul catalan se restabilește, bucla se închide. Lumea aceasta în care toate vorbesc și toate tac după o rânduială știută și respectată din veac. O lume în care morții se oploșesc un timp prin ungherele casei, până când o clarvăzătoare îi scoate cu blândețe de acolo. Lumea transpusă într-o scriitură care cântă ca o mătase sonoră. Dincolo de timp, dincoace de timp, întrețesând confesiunile tuturor viețuitoarelor, până când cititorul reușește să vadă legăturile intime dintre ele, particularitățile fiecărei voci, tristețea luminoasă a vieții și a morții deopotrivă.

Eu cânt și muntele dansează de Irene Sola