„Ce am văzut în România Mică” – despre oameni și lumi

Ce am văzut în România Mică. Anecdote istorice este un text reeditat, adus la suprafață din faldurile istoriei de Editura Corint, sub atenta îngrijire și notare a istoricului Sorin Cristescu, în colecția Istorie cu blazon, coordonată de Filip-Lucian Iorga. O parte a textului a fost publicat, în prima formă, în anul 1926, în ziarul Universul, pe pagina a doua, în colțul din stânga, jos, pe aceeași pagină cu reclamele la Motoarele Diesel, detergentul Lux, paturile pentru copii, din „fer și bronz”, toate acestea sub deviza „Reclama e sufletul comerțului”[1]. Anecdotele lui Gheorghe Rădulescu au fost cuprinse și într-un volum, publicat la Editura Societății Anonime „Universul”, no. 8, Str. Brezoianu, no.11. Pamfil Șeicaru, în Scrieri din exil, adnotează că scrierile lui Archibald nu s-au bucurat de prea multă vizibilitate, pe nedrept, ulterior pierzându-se în negura istoriei.

Gheorghe Rădulescu, al cărui pseudonim jurnalistic era Archibald, este gazetar, mai întâi, la Timpul, coleg cu mari personalități ale României moderne, precum Ion Luca Caragiale, Mihai Eminescu, iar ulterior, începând cu anul 1890, scrie pentru Epoca, încheindu-și cariera jurnalistică în anul 1916, în contextul Primului Război Mondial. Archibald se arăta interesat de viața politică românească, veșnic stăpânită de lupta între liberali și conservatori, el rămânând până la finalul vieții cu o viziune conservatoare, de marile evenimente istorice, cum ar fi campania din Bulgaria, din 1913, din cadrul celui de-Al Doilea Război Balcanic, pentru ca, mai târziu, în 1922, să publice Porcii, în care ilustrează cele mai teribile întâmplări din timpul ocupației germano-bulgaro-otomană, de la București.

Reeditarea povestirilor lui Archibald reprezintă un imens câștig pentru istoriografia românească, transformându-se în surse istorice, care pot fi folosite în studii ample despre perioada finalului de secol al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, până la realizarea statului național unitar român. Textele sunt însoțite de note explicative complexe, ceea ce oferă posibilitatea unei deschideri și către cititori dornici de cunoaștere, dincolo de sfera specialiștilor. În aceeași măsură, anecdotele istorice ale lui Archibald reprezintă izvoare subiective, scrise într-o notă satirică, pe alocuri moralizatoare, care conturează portrete ale celor mai cunoscuți oameni politici ai vremii sau tablouri ale situațiilor în care aceștia sunt surprinși. Pentru o cercetare istorică, acest tip de surse sunt esențiale, având rolul determinant de a lărgi orizontul înțelegerii evenimentelor istorice, cu mențiunea că e necesar a fi coroborate, în laboratorul istoricului, cu surse istorice obiective.

Contextul istoric în care scrie Archibald este esențial pentru a înțelege cuprinsul scrierilor sale. Astfel, începând cu 1866, pe tronul României urca prințul Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, cel care avea să devină întemeietorul monarhiei constituționale în România. Încă de la începutul domniei, Carol I a avut de înfruntat vrajba politică dintre liberali și conservatori, ale căror partide vor apărea succesiv: în 1875, Partidul Liberal, iar în 1880, Partidul Conservator. Între rândurile gazetarului se vor regăsi tablouri veritabile ale unei scene politice neliniștite, conflictuale, până destul de târziu, în anul 1895, când regele Carol I avea să introducă rotativa guvernamentală. Relatările lui Archibald nu sunt critice, nu sunt încărcate de vrajbă, ci, dimpotrivă, reușesc să ofere și o altă imagine asupra unor fapte istorice riguros prezentate de tratatele de istorie.

Volumul de față cuprinde 20 de anecdote, scrise într-un stil literar, presărate cu detalii puțin știute despre cele mai cunoscute personalități istorice, dintre care se remarcă: Lascăr Catargiu, Take Ionescu, Gh. Panu, Ion Luca Caragiale, Brătienii, Petre P. Carp, regele Carol I, ș.a.m.d. Reliefează și statutul politico-juridic al statului în raport cu Imperiul Otoman, sub a cărui suzeranitate ne-am aflat până în anul 1878, când, în cadrul Congresului de la Berlin, se decide recunoașterea independenței României, cu obligativitatea modificării articolului 7, din Constituția din 1866, care făcea referire la criteriul de bază al acordării cetățeniei române, și anume, ritul creștin; cedarea sudului Basarabiei către Imperiul Țarist, dar și încorporarea Insulei Șerpilor, Deltei Dunării și Dobrogei.

În anecdota „Protocolul”, gazetarul îl conturează pe Carol I ca un conducător prusac în comportament, a cărui pretenție predominantă era punctualitatea, impusă inclusiv în relațiile cu ambasadele altor state, prezentând o întâmplare cu ministrul de externe al Angliei, care întârziase o jumătate de oră la întrunire.

Vine ministrul, își face reverența pe pragul cabinetului de lucru. Suveranul, fără a-i întinde legendarele-i două degete, îi răspunde printr-o imperceptibilă mișcare din cap, și, cu ochii pe cadranul pendulei, rostește, ca și cum n-ar fi dat nicio importanță cuvintelor: – Audiența excelenței voastre s-a sfârșit.

Istoricul Sorin Cristescu notează că ar fi vorba de Sir William Arthur White, diplomat britanic, agent diplomatic, apoi ministru plenipotențiar la București.

În același stil descriptiv, în textul Un act de stare civilă, Archibald conturează un alt moment memorabil, avându-i ca protagoniști pe Caragiale, autorul și Panu, cel din urmă însărcinându-i pe cei doi cu înregistrarea băiatului nou-născut.

Când am ajuns noi, Panu era la sfârșitul mesei, căci dejuna la 9. Ne-a primit în entrée, cu șervetul în mână. Și-a aruncat ochii pe hârtia pe care-i întinsese Caragiale, și, când, a văzut că pe băiat îl chema Tudorița, în buletin; pe tată Nae; pe mamă, Marghioala și că s-a născut la Balaclava, în 1853, a sărit rabiat și a început să ne lovească cu șervetul.

Întâmplare care a dus și la pierderea portofoliului de ministru al lucrărilor publice, după ce, în aceeași conjunctură s-a ivit și Filipescu, însărcinat să îi aducă vestea. În loc de mulțumiri, Filipescu a fost întâmpinat de furia câinelui Duluș, deja asmuțit împotriva celor doi. Sigur că documentul înaintat lui Panu era un fals, o glumă în stil caragialesc. Însă pierderea ministerului nici pe departe o farsă.

De asemenea, prin intermediul volumului, cititorul va cunoaște un alt Take Ionescu decât cel pe care îl știm din actele politice ale vremii. Conturat complex, omul politic liberal și fost prim-ministru al României între 1920 și 1921, este ilustrat prin intermediul originilor și ascensiunii sale.

De origine obscură, însă, Take Ionescu a trebuit, ca să străbată etapele carierei cu propriile mijloace, să stea continuu sur la brêche, să nu părăsească frontul și să atace, el, singur și necunoscut la început, tabere formidabile, tabere care, prin rudenii, prin averi moștenite, prin alianțe calculate și prin comunitate de interese, constituiau adevărate caste. De aci, necesitatea, pentru omul a cărui moarte a zguduit un popor, de a primi pe oricine-și oferea serviciile, rezervându-se să facă selecțiunea după luptă, potrivit cu virtuțile dovedite de fiecare – căci, soldat de a vama cu cei fără grade, Take Ionescu nu vedea oameni în toiul luptei, ci numai războinici.

Într-un limbaj al epocii, îngrijit de editor, volumul Ce am văzut în România mică se constituie într-un veritabil document istoric, oferind cititorului o punte peste timp, o galerie de portrete și situații, de oameni și lumea lor apusă și înnegrită de comunism. Studiul introductiv și notele care însoțesc fiecare anecdotă au meritul de a face textul și mai ușor de pătruns. Gheorghe Rădulescu moare în 1929, într-o Românie mare, în mijlocul interbelicului, fiind redescoperit astăzi, prin intermediul acestei ediții atent îngrijită și stilizată.

Ce am văzut în România Mică. Anecdote istorice de Archibald (Gheorghe Rădulescu)