Alan Watts, Pe calea mea. O autobiografie (1915 – 1965), Editura Herald, 2017
În acest volum sclipitor și savuros, Alan Watts își consemnează evoluția spirituală și filosofică: de la copilul unor conservatori religioși până la profesorul spiritual neconvențional care provoacă occidentalii să sfideze convențiile și să gândească singuri. Încă de la începutul vieții sale intelectuale, Watts se dovedește a fi un renegat al filosofiei și un autodidact care a ajuns la budism prin intermediul învățăturilor lui Christmas Humphreys și ale lui D.T. Suzuki. Pe calea mea combină ăn mod inspirat tipul de filosofie neconvențională a lui Alan Watts și relatările – adesea pline de umor – despre diverși guru, celebrități și experiențe cu droguri psihedelice, precum și observațiile profunde ale autorului referitoare la cultura occidentală. Astfel, avem privilegiul de a cunoaște un personaj captivant, care nu s-a temut niciodată să-și urmeze calea, devenind un exemplu de libertate spirituală.
«Rugăciunea personală nu făcea decât să stea în calea intuiției mele mistice fundamentale că Dumnezeu este ceea ce este și tot ceea ce este. Desigur, este dificil să simți asta dacă presupui că universul este un artefact asemănător produselor e olărie, în care Voința Divină a dat formă și a pus în ordine o chestie grosieră și elementară cunoscută drept „materie”. Însă această materie primă nu a putut fi detectată, eludând tentativele oamenilor de știință în aceeași măsură ca și spiritul, căci toate descrierile științifice ale lumii nu se pot face decât în termeni de formă și structură, de proces și caracteristici, niciodată în termenii (în caz că i-am găsi) unui glod primordial nestructurat, inert și idiot, care ar fi, desigur, ceva complet diferit de Dumnezeu. Și totuși, fantomele acestor lucruri sau substanțe de ordin material și spiritual încă ne bântuie judecata, iar aceste metafore desuete inspirate din olărit și din metalurgie ne împiedică să vedem că nu există niciun lucru, niciun obiect pe care să-l putem defini ca fiind realitatea. Nu putem clasifica ceea ce este comun tuturor categoriilor posibile și, cu toate astea, știm foarte bine că această realitate fundamentală există! Și mi-a fost limpede de când mă știu că, orice ce este ea, eu sunt acea realitate, și orice sunt eu, este și ceea ce sunt stelele și galaxiile, spațiul și energia.»
Daniela Andreescu, Cum gătim realitatea. Rețetar de spiritualitate pentru oameni sceptici, Editura Herald, 2017
Cartea vă invită la o incursiune în „bucătăria vieții”. În acest „rețetar” veți găsi descrise multe dintre felurile în care ne întâlnim cu realitatea: modele pe care le urmăm, scopuri și dorințe care ne atrag, preocuparea pentru alegeri și încredere, pentru stres și fericire, aspirația către spiritualitate. Alături de reflecții și de meditații, veți descoperi aici exerciții practice care favorizează cunoașterea de sine și schimbarea pozitivă. Prin gândire critică, dar și prin jocurile imaginației cartea îndrumă creșterea personală, buna conviețuire cu sine și cu cei din jur și, poate în primul rând, îndeamnă la recunoașterea libertății.
„Emoția nu are nimic de-a face cu o anumită situație, are de-a face doar cu ce ne-am obișnuit să simțim. Constituția biologică joacă un rol fundamental, însă educația și ceea ce am învățat să simțim ca urmare a viețuirii într-un mediu sociocultural anumit este la fel de importantă. Evoluția ca indivizi și felul în care vom interacționa cu viețile celor din jur depind de capacitatea de a ne adapta la conflictele inerente vieții și de felul în care tratăm emoțiile în relația cu noi înșine. Situațiile în care trăim nesiguranță, nerăbdare, confuzie, nemulțumire ne oferă șansa de a alege un răspuns care să ne îndrepte spre creștere și evoluție sau să ne blocheze în frică și stagnare.
Există o mulțime de teorii, de cercetări și studii științifice despre emoții, sentimente, dispoziții afective și poate tot atât de multe înțelegeri empirice însoțite de metode de gestionare a emoțiilor pe care le găsim enunțate în învățăturile străvechi sau în practicile moderne din domeniul psihoterapiei, dezvoltării personale, curentelor de spiritualitate.”
Wollstonecraft, În apărarea drepturilor femeii, Editura Herald, 2017
Trăind într-o perioadă în care lupta pentru drepturile omului a condus la revoluție în America și în Franta, Mary Wollstonecraft (1759-1797) și-a scris, în 1792, propria declarație a independenței femeii. Plină de pasiune și directă, În apărarea drepturilor femeii atacă, prin argumente raționale și lucide, perspectiva dominantă la acea vreme cu privire la feminitatea docilă și decorativă, punând în schimb bazele unei emancipări fără precedent: educație egală pentru băieți și fete, eliminarea prejudecăților și definirea femeii prin profesia avută, și nu prin propriul partener. Autoarea susține că femeia nu este în mod natural inferioară bărbatului, părând să fie astfel doar din lipsa educației. Prin urmare, atât bărbații, cât și femeile ar trebui să fie tratați ca ființe raționale, în condițiile unei ordini sociale bazate la rândul ei pe rațiune. La vremea publicării sale, În apărarea drepturilor femeii a produs un amestec de admirație și revoltă, însă astăzi este considerată primul mare manifest al drepturilor femeii, transformând-o pe Wollstonecraft în fondatoarea feminismului modern.
«Ignoranța și viclenia eronată pe care natura le conturează în mințile slabe ca un principiu al conservării de sin fac ca femeile să dezvolte un gust pronunțat pentru găteală și dau naștere întregii vanități pe care ne așteptăm, în mod firesc, să o producă o asemenea predispoziție și care exclude mărinimia și emulația.
Sunt de acord cu Rousseau când spune că partea fizică a artei de a plăcea stă în podoabe și, din acest motiv, aș proteja fetele împotriva plăcerii contagioase pentru găteală, atât de comună în rândul femeilor slabe, ca acestea să nu se atașeze de partea fizică. Cu toate acestea, slabe sunt femeile care își închipuie că pot să placă pentru mult timp fără ajutorul minții sau, cu alte cuvinte, fără apelul la arta morală de a plăcea. Dar arta morală – dacă nu este un sacrilegiu să folosesc termenul „artă” făcând aluzie la grația ca efect al virtuții, și nu la cauza acțiunii – nu se întâlnește niciodată laolaltă cu ignoranța: veselia inocenței, atât de plăcută în ochii libertinilor de ambele sexe, este cu mult diferită în esența sa față de această eleganță superioară.
O înclinație puternică pentru podoabele exterioare se întâlnește mereu în țările barbare în care numai femeile se împodobesc, ci și bărbații; căci acolo unde femeile s-au putut plasa la același nivel cu bărbații, societatea a avansat cel puțin cu un pas către civilizație.
Consider deci că atenția pentru găteală, care a fost considerată o caracteristică sexuală, este firească pentru neamul omenesc. Dar ar trebui ăs fie mai precisă. Când mintea nu este îndeajuns de deschisă pentru a găsi plăcere în reflecție, trupul va fi împodobit cu o grijă asiduă, iar ambiția se va manifesta prin tatuaje și machiaj.»
Romain Rolland, Mahatma Gandhi. O viață legendară, Editura Herald, 2017
În acest volum biografic, Romain Rolland aduce un tribut imaginii și luptei lui Mahatma Gandhi. Omul care a renunțat la o carieră bănoasă în avocatură va ajunge să mobilizeze numeroasa populație a Indiei împotriva xenofobiei și a nedreptăților săvârșite de Imperiul Britanic.
Rolland descrie cu afecțiune personalitatea lui Gandhi, punând accent pe credința acestuia în hinduism, lipsită de fanatism și de orgoliu, pe modestia lui, pe contrastele pe care a reușit să le împace atât de bine: eroul Indiei era un om cult, școlit în Anglia, admirator al lui Tolstoi, traducător al operelor lui Platon, dar totodată își iubește fără rezerve cultura și religia indiană. Deși încarcerat și contestat de forțele coloniale, Gandhi și-a păstrat forța interioară și voința de a-și ajuta compatrioții.
„India se afla deci în mijlocul acestui scandal, când o a doua afacere, mult mai gravă decât prima, o violare flagrantă a angajamentelor solemne luate de șeful guvernului englez, a dus la prăbușirea fărâmei de încredere pe care țara o mai avea în buna-credință a europenilor, fapt care a declanșat marea revoltă.
Războiul din Europa le-a provocat musulmanilor din India o gravă problemă de conștiință. Acești musulmani s-au găsit astfel prinși la mijloc, între loialismul for față de Imperiu și fidelitatea față de mai-marele religiei lor. Ei înclinaseră până atunci balanța în favoarea Angliei, dar numai după ce au primit promisiuni din partea ei că nu se va atenta la suveranitatea sultanatului sau a califatului. Opinia publică musulmană cerea ca turcii să-și păstreze teritoriul din Europa, iar sultanul să-și păstreze și el, odată cu controlul locurilor sfinte ale islamului, și suzeranitatea asupra Arabiei, așa cum era ea definită de învățații musulmani, cu enclavele sale din Mesopotamia (Irakul de astăzi), din Siria și din Palestina. Lloyd George și viceregele Indiei făcuseră promisiuni formale în această privință. Da, odată războiul terminat, nu a mai rămas nimic în vigoare din aceste angajamente. De-a lungul verii anului 1919, musulmanii din India, îngrijorați de pacea zdrobitoare care îi sufoca, au început să murmure, iar lucrul acesta a însemnat începutul tulburărilor iscate de Califat.”
