Scurt eseu despre ideea de libertate în filozofie și literatură (II)

II. Ideea de libertate în literatura universală.

Am văzut până acum încercările filosofiei de a defini libertatea omului. Am văzut cum unii filosofi s-au apropiat mai mult de Adevărul revelat, alţii şi-au construit adevăruri subiective pe care au încercat să le îmbrace în hainele raţiunilor lor. Şi pentru unii şi pentru ceilalți este de apreciat căutarea, căci fără problematizarea marilor teme de gândire ale umanității, aceasta s-ar putea preda în mâna unei periculoase sedentarităţi intelectuale, ceea ce ar atrage după sine şi o sedentaritate în sfera moralei. Iar de aici până la uitare de Dumnezeu nu ar mai fi decât un pas.

Din fericire însă, această activitate de căutare este unul dintre elementele chipului lui Dumnezeu în om, adică este sădită în firea omului în mod ontologic. Pornind de la acest dat revelat, Nichifor Crainic, unul dintre filosofii noştri creştini, defineşte omul ca pe singura creatură capabilă de a zămisli cultură, deosebindu-l astfel de restul lumii create: „Omul însuşi e natură, dar natură materială şi spirituală totdeodată şi, prin această dualitate, înzestrat cu privilegiul unic de a fi microcosmos în marele Cosmos a lui Dumnezeu, adică de a rezuma în fiinţa lui lumea văzută şi nevăzută. În el fuzionează pe de o parte mineralul, planta şi animalul, iar pe de alta natura spirituală a îngerului. Omul e înger în trup sau, mai exact, a fost creat pentru a fi înger în trup, adică spirit exprimat în formă materială şi materie exprimată în formă spirituală. Univers în miniatură şi logos în miniatură, adică un logos creat spre deosebire de Logosul necreat al lui Dumnezeu. Privilegiul unic de a fi microcosmos îi dă libertatea de mişcare în amândouă ordinele de existenţă, putând să gândească lucrurile materiale în forme abstracte şi să simbolizeze pe cele spirituale în forme concrete. După Dumnezeu şi de la Dumnezeu, el singur are facultatea de a crea în spirit sau de a zămisli cultură”¹. Iar pornind de la aceste consideraţii, el trage două concluzii referitoare la ideea de cultură. Mai întâi, diferenţiază cultura de civilizaţie, înţelegând că: „domeniul culturii se separă de activităţile materiale, sociale, practice şi utilitare, care rămân civilizaţiei, şi se restrânge la activităţile superioare ale spiritului, de ordin ideal şi gratuit”², iar apoi decretează o simbioză între cultură şi religie: „Cultura exprima un raport simbolic cu cerul; religia un raport real. Dar între acest simbol şi această realitatea nu există o distanţă de netrecut, de vreme ce realitatea aruncă lumină şi înţeles asupra simbolului corespunzător”³. Aşadar, în viziunea lui Nichifor Crainic, omul este creator de cultură doar în virtutea spiritualităţii sale ontologice, deci cultura are la bază un fond profund religios, şi la rândul ei poate să ilustreze realitatea religioasă, mai concret spus, adevărul revelat, în condiţiile în care omul, că zămislitor de cultură, rămâne ancorat în concretul religios al existenţei sale. Ca un revers nedorit al medaliei, am putea spune că pe măsură ce omul se îndepărtează de re-cunoaşterea pentru sine a originii sale dumnezeieşti, şi rodul strădaniilor sale sprituale, adică actul de cultură, va intui tot mai vag adevărul revelat şi va fi tot mai putin ziditor sufleteşte.

Dacă în subcapitolul anterior am tratat despre filosofie, ca unul dintre cele mai vechi acte de cultură, în subcapitolul acesta ne vom focaliza atenţia asupra literaturii, ca o a doua mare preocupare spirituală a omenirii, alături de filosofie. Vom viza literatura universală, căutând să surprindem şi în acest teritoriu extrem de vast, înţelesuri pe care oamenii de litere l-au atribuit ideii de libertate în diferite zone şi în diferite momente ale istoriei. Nu vom încerca, fireşte să cuprindem întreaga literatură universală, demers ce ne-ar fi aproape imposibil, şi care de asemenea, din raţiuni de spaţiu nu se potriveşte cu auspiciile acestei lucrări, ci vom reda doar câteva exemple de reflecţii asupra ideii de libertate, din tezaurul marilor creatori de cultură.

Prima oprire o vom face asupra dramei „Muştele” a lui Jean – Paul Sarte. Această operă surprinde un episod din mitologia greacă. După ce Egist îl ucide pe Agamemnon, regele Argosului şi o ia de soţie pe regina Clitemnestra, urcând alături de aceasta pe tron, are grijă să se pună la adăpost faţă de revolta fiilor încă mici ai fostului rege. Dă ordin ca Oreste să fie ucis, iar pe Electra o face servitoare la palat pentru a o face să îşi piardă demnitatea de sine. Oreste însă nu este ucis, ci doar exilat în Corint. El se întoarce însă şi după ce o convinge pe Electra că el este fratele ei pe care îl credea mort, cei doi hotărăsc răzbunarea tatălui lor, implicit uciderea lui Egist. Oreste însă, merge şi mai departe, ucigându-şi propria mamă. În acest moment, Jupiter, zeul morţii socotit şi rege al zeilor, care până acum a tras sforile din umbră, se arată celor doi şi încearcă să le hrănească mustrarea de conştiinţă şi astfel să le câştige sufletele printr-o căinţă reală dar lipsită de o ţintă corectă. Electra, fiind mai slabă, acceptă „târgul căinţei”, însă Oreste nu simte nicio mustrare de cuget şi îl înfruntă pe Jupiter, susţinând că astfel îşi manifestă propria libertate. Avem aici de a face cu două forme de a înţelege libertatea: odată ca lipsă a mustrărilor de conştiinţă şi o dată ca libertate faţă de „zeul – creator”. De altfel, libertatea izvorâtă din lipsa mustrării de conştiinţă este „dublată” de libertatea adusă de „Sunt liber, Electra. Libertatea a căzut asupra mea ca trăsnetul”⁴. Interesantă această comparaţie. Dacă am face analogie cu imaginea biblică a căderii lui Lucifer, relatată de Însuşi Mântuitorulnostru Iisus Hristos: „Am văzut pe satana ca un fulger căzând din cer”(Luca 10, 18), am putea considera că Oreste şi-a însuşit pentru sine „libertatea” luciferică. Şi dacă am continua lectura dramei în această cheie, teoria s-ar susţine de la sine, întrucât acelaşi lucru se poate înţelege şi din dialogul dintre Oreste şi Jupiter: „Oreste: Eşti regele zeilor, Jupiter, regele pietrelor şi al stelelor, regele valurilor mării. Dar nu eşti regele oamenilor. Jupiter: Nu sunt regele tău, larvă neruşinată! Cine te-a zămislit? Oreste: Tu. Dar nu trebuia să mă zămisleşti liber. Jupiter: Ţi-am dat libertatea ca să mă slujeşti. Oreste: Se prea poate, dar ea s-a întors împotriva ta şi n-avem ce face, nici tu, nici eu”⁵. Pentru lectura în cheie luciferică, libertatea se traduce aici prin revolta făţă de creator. Oreste îl sfidează pe Jupiter, dându-i de înţeles că nu are nicio putere asupra lui, cu toată calitatea lui de creator. Dar dacă am scoate acest dialog din sfera mitologiei şi am analiza-o din perspectiva învăţăturii creştine, ne-am afla chiar sub auspiciile acelui paradox al libertăţii despre care vorbeşte Părintele Dumitru Stăniloae atunci când explică căderea protopărinţilor noştri; omul a căzut din libertatea faţă de păcat, tocmai prin propria sa libertate pe care a folosit-o greşit, îndreptând-o împotriva Creatorului. Indiferent de cheia în care este citită această operă a lui Sarte, ea dezvălui aceeşi concepţie a autorului despre libertate: omul nu este cu adevărat liber decât atunci când îşi exercită libertatea inclusiv faţă de Dumnezeu. De aici şi predispoziţia sa de a-l scoate pe Dumnezeu din ecuaţia vieţii omului, aşa cum am văzut că a procedat în sistemul său filosofic existenţialist. Această concepţie are la bază un adevăr: Dumnezeu l-a creat pe om cu desăvârşire liber, lăsându-i inclusiv libertatea de a se ridica împotriva sa. Se pare însă că Sarte nu a înţeles şi consecinţele care decurg din săvârşirea acestui fapt de „supremă libertate” cum ar spune el, şi anume pierderea legăturii harice cu izvorul libertăţii, şi de aici, pe cale de necesitate, pierderea cu totul a libertăţii în sine.

O altă operă literară din care se pot desprinde noi accepţiuni ale ideii de libertate este „Strănul” de Albert Camus. Autorul este un reprezentant al existenţialismului francez ateu. De aceea în concepţia lui despre libertate, aşa cum reiese aceastra din economia romanului mai sus amintit, se pot sesiza ecouri ale ideilor filosofice ale lui Sarte despre libertatea condamnată la neant. În acest roman este surprins chipul dezumanizat al unui oarecare „domn Meursault” (nu i se precizează şi prenumele, poate tocmai pentru a indica lipsa sa de personalitate), un bărbat insensibil, străin de orice emoţie şi de orice sentiment, veşnic indiferent la tot ce se întâmplă în jurul lui şi total nepăsător faţă de oamenii cu care intră în contact, care ajunge să săvârşească o crimă fără ca măcar să realizeze foarte mult ceea ce a făcut. În timpul procesului rămâne la fel de impasibil şi la fel de împietrit, nemanifestând niciun fel de remuşcare pentru fapta comisă. I se aplică pedeapsa capitală şi abia în timpul scurs între condamnare şi execuţie începe să îşi pună întrebări cu privire la viaţa lui. Refuză în repetate rânduri vizita preotului, pe motiv că nu crede în Dumnezeu. Cu toate acestea, un preot îl vizitează în pofida refuzului său susţinut, şi reuşeşte să îl stârnească într-o oarecare măsură. Dar din toată revolta sa interioară, nu ajunge decât la concluzia că, atâta timp cât toate îi sunt egale, viaţa sa nu este supusă nici unei determinări exterioare. Iar această concluzie îi aduce o stare de linişte interioară, şi senzaţia că este într-adevăr liber. „Pentru prima oară, după foarte multă vreme, m-am gândit la mama. Mi s-a părut că înţeleg de ce la sfârşitul vieţii îşi luase un „logodnic”, de ce se jucase iar de-a începutul. Acolo, de asemenea, în jurul acestui azil în care vieţile se sting, seara era un fel de răgaz melancolic. Atât de aproape de moarte, mama trebuie să se fi simţit eliberată şi pregătită să trăiască totul de la început. Nimeni, nimeni n-avea dreptul să o plângâ. Şi eu, la rândul meu, m-am simţit gata să trăiesc iar totul de la început. Ca şi cum această furie m-ar fi izbăvit de tot răul, m-ar fi golit de speranţă, în faţa acestei nopţi încărcate de semne şi de stele, mă deschideam pentru prima oară tandrei indiferenţe a lumii. Simţind-o atât de asemănătoare mie, atât de frăţească în sfârşit, mi-am dat seama că fusesem fericit şi că mai eram”⁶. Din aceste cuvinte, reiese clar credinţa autorului într-o dizolvare după moarte, într-un neant indiferent, unde nu te poţi simţi altfel decât liber. Personajul romanului, ştiind că urmează sigur să moară, începe să preguste încă din timpul vieţii această stare de indiferenţă absolută, şi abia acum se simte cu adevărat liber. De bună seamă că această concepţie cel puţin obscură despre libertate nu este decât rodul unei concepţii ateiste despre lume şi viaţă. Pentru un om care nu crede în Dumnezeu, neantul este singura variantă acceptată ca logică, şi libertatea nu se descrie prin altceva decât prin lipsa oricărei determinări exterioare, şi bineînţeles că ea nu se realizează cu adevărat decât prin absorţia existenţei în neant, după moarte.

O a treia operă literară în care ideea de libertate este tratată într-un mod cel puţin inedit este romanul – capodoperă a lui F. M. Dostoievski: „Fraţii Karamazov”. În capitolul „Marele inchizitor”, autorul pune în gura personajului său Ivan Karamozov, cel care scrie poemul Marelui inchizitor, o critică acerbă la adresa Bisericii Romano-Catolice acuzată că i-a întors spatele lui Hristos, slujind unor interese pământeşti şi preocupată de înrobirea creştinilor, o declamaţie din care reiese că oamenii sunt adeseori atât de slabi încât se tem să îşi asume adevărata libertate, preferând să se supună orbeşte unor autorităţi pământeşti: „O, noi îi vom convinge deopotrivă şi pe ceilalţi, pentru că ei nu vor deveni liberi în fapt decât atunci când îşi vor aduce propria libertate şi o vor depune la picioarele noastre supunându-ni-se. Şi ce vei spune oare atunci, că vom avea dreptate sau că vom minţi? Ei înşişi se vor convinge de dreptatea noastră, de îndată ce îşi vor aminti de grăzăviile slugărniciei şi dezorientării prin care au trecut, având libertatea pe care Tu le-ai făcut-o cadou. Libertatea, mintea liberă şi ştiinţa îi vor ameţi în atât de mare măsură şi le vor aşeza înainte atâtea minuni şi mistere de dezlegat, încât parte din ei, cei mai rebeli şi mai furioşi se vor distruge pe ei înşişi prin şi pentru faptele lor, alţii, mai modeşti din fire, se vor distruge unul pe altul, iar cei mai puţini îndrăzneţi, mai calmi şi mai slabi, se vor târâ la picioarele noastre şi vor implora îndurare: Da, aţi avut dreptate, doar voi ştiţi taina Lui, şi de aceea, iată că acum ne întoarcem la voi, să ne salvaţi de noi înşine”⁷. Viziunea aceasta situată între o ironie sfredelitoare şi un realism tranşant, surprinde un aspect esenţial. Într-adevăr omul este uneori zdrobit sub greutatea propriei libertăţi, din pricina faptului că pe de o parte păstrează în adâncul său conştiinţa adevăratei libertăţi, şi a unicei sale direcţii de manifestare, înspre bine, iar pe de altă parte se lasă prins în vârtejul determinărilor exterioare, a gândirii dialectice şi a tentaţiei de a obţine satisfacţii imediate, vârtej care reuşeşte să îl absoarbă în final, în sine, omul ajungând astfel la fapte reprobabile, urmate adeseori de mustrări de cuget sfâşietoare. Un om astfel sfâşiat îndelung, poate ajunge să prefere să îşi lase sufletul şi implicit libertatea în mâna unor autorităţi pe care le consideră mai puternice.

Este de remarcat că marii gânditori ai lumii nu au stat niciodată departe de marile teme de gândire ale vieţii. Fie ei filosofi sau scriitori, eu au încercat să pătrundă cu mintea marile taine de care depinde viaţa oamenilor, şi să le expună în scris pentru a-i lumina şi pe ceilalţi. Nu întotdeauna au reuşit să surprindă esenţialul problemelor dezbătute, uneori mai mult îndepărtându-se de înţelesul lor intim decât atingându-l. Dar de fiecare dată trebuie apreciată căutarea, zbaterea intelectuală care fără îndoială porneşte din întrebările sufletului.

Sursa foto: https://theculturetrip.com