Am descoperit la Bookfest 2017 o nouă editură, Storia pe numele ei, editură care are deja un plan editorial bine pus la punct. Am găsit titluri interesante destinate copiilor și adolescenților. Pentru acest material m-am oprit asupra titlurilor din colecția „Young Adult”, cărți scrise fie de scriitori consacrați în domeniul literaturii pentru adolescenți, fie scriitori debutanți, dar deja apreciați pentru debutul lor. Sunt cărți cu adevărat pe placul cititorilor ajunși în pragul adolescenței, cu subiecte care le captează interesul, cu povești țesute în jurul problemelor cu care se confruntă zilnic și la care se văd să-și găsească singuri răspunsurile. Poate că citind aceste cărți vor realiza că nu sunt singurii care trec prin aceste probleme și, de ce nu, pot găsi și soluții. Detalii despre fiecare volum în parte găsiți și pe site-ul editurii (foarte atractiv și bine pus la punct).
Cath Crowley, Graffiti Moon, Traducere din engleză de Alina Marc Ciulacu, Editura Storia, 2016
«Dar merg mai departe și ea merge împreună cu mine și o conduc înspre rulotă, la marginea terenului viran.
Nu mai locuiește nimeni aici și, atunci când vreau să desenez fără grijă că pot fi surprins de cineva, vin în locul ăsta. Rulota e de culoare verde-deschis și a fost construită prin anii 1950. Îi povestesc lui Lucy că am văzut o fotografie veche a străbunicii mele stând în fața unei rulote exact ca asta, ferindu-și ochii cu mâna de lumina blițului, când a fost făcută poza.
Intrăm. Nu există curent electric, așa că farul bicicletei ar fi singura sursă de lumină, în afară de lanterna pe care o țin ascunsă acolo. Mă prefac c-am găsit-o din întâmplare și o aprind. Luminăm zona din jurul fiecăruia, precum și desenele.
Cam pe la mijlocul rulotei am desenat un coridor. Iar în acest coridor stau înghesuite păsări. Sunt atât de multe și stau atât de îngrămădite, încât aripile le sunt lipite pe lângă corp ori îndoite în cele mai ciudate unghiuri. Sunt atât de înghesuite, că trebuie să privești atent ca să le distingi penele și ciocurile. Dacă te aproprii, observi că unele dintre ele încearcă să cânte.
De-a lungul coridorului, sunt uși asemenea celor din mintea mea. Unele sunt zăvorâte cu niște lacăte precum cel de la bicicleta lui Lucy, de mărimea unui Chihuahua, iar altele au cifru, ca dulăpioarele de la școală. Câteva nu sunt încuiate, dar acestea dau înspre încăperi cu și mai multe păsări îngrămădite înăuntru.
Cele încuiate duc spre văzduh. Acesta se întinde spre acoperișul rulotei, un albastru care devine alb, apoi redevine albastru. Păsările știu cumva că ușile încuiate duc înspre ceva bun. Unele încearcă să formeze cifrul cu aripile și ciocurile, iar altele lovesc cu ciocul în lacăte.
Mi-au trebuit câteva luni să îl termin. În timp ce desenam, mă gândeam uneori la mine. Alteori, mă gândeam la Leo, la viața pe care a dus-o înainte să scape din acea junglă care era familia lui. Iar, alteori, mă gândeam la mama. La afirmația ei că n-ar schimba nimic din viața pe care o are. O cred, însă erau nopți când mă ridicam din pat și o vedeam stând la masa din bucătărie și numărând bani, pe care-i punea în cutiuțe cu etichete lipite pe ele. Etichete precum „Mâncare”, „Chirie” și „Întreținere” și „Lumină”. Întotdeauna era și o cutiuță pe care scria „Pez și creioane pentru Ed”. Mia- luat ceva timp până am realizat că pentru ea nu avea o cutiuță.»
David Hofmeyr, Stone Rider. Cursă pentru speranță – pentru dragoste – pentru răzbunare, Traducere din engleză de Alina Marc Ciulacu, Editura Storia, 2016
„– O să doară? îl întrebă Adam pe bărbat.
Acesta îi aruncă o privire.
– De ce mai întrebi, dacă știi răspunsul?
Adam e imobilizat într-un scaun metalic, în cabinetul de Conectare, o încăpere sărăcăcios mobilată din clădirea primăriei. Omul din fața lui are o față ca săpată în piatră. Ochii lui sunt de un albastru-închis, care bate spre negru. Poartă o mască chirurgicală și măști. În mâna dreaptă ține un bisturiu electric, conectat la un aparat ca bipăie. Halatul alb îi e pătat cu sânge uscat.
– Toți Riderii întreabă același lucru, deși toți cunosc răspunsul, zice el.
Adam e cuprins de un tremur incontrolabil. E rece în încăpere. Părul i-a fost ras complet. O altă regulă a Cursei. Toții Riderii trebuie să fie tunți. Chiar și fetele.
– Care-i Tribul tău? întreabă bărbatul și își ține capul înclinat, cercetându-l pe Adam cu o curiozitate exagerată.
Îl privește insistent.
– Nu ești din banda Morților. Ar trebui să fii mai palid. Ești Soldat-câine? Corb?
Adam neagă dând din cap și își întoarce privirea. Zărește un borcan din sticlă plin cu un lichid gălbui și recunoaște forma spiralată din interior. Un șarpe. De culoare roșie și gras, vârât în formaldehidă. Își întoarce brusc capul.
– Ești Șarpe?
– Nu.
– Atunci ești un singuratic. Niciodată nu a câștigat un singuratic Cursa Blackwater.
– Există un început în toate, îi răspunde Adam.
Bărbatul arată înspre gâtul lui Adam cu bisturiul din mână:
– O să fac o incizie rapidă. N-o să simți nimic la început. Durerea vine pe urmă.
Adam își amintește aceleași vorbe spuse de tatăl lui. E o expresie. Dacă se lovea la degetele de la picior ori cădea, tatăl lui zâmbea. Durerea vine pe urmă, zicea el. Habar nu are de ce majoritatea amintirilor îi scapă, dar asta persistă.
Îți reglează respirația și încearcă să nu țină seama de legăturile metalice pe care le are la încheieturi și la glezne. Bărbatul observă și își așază mâna stângă pe coapsa lui Adam, pentru a-l liniști. Dar gestul are efectul opus. Un fior de spaimă rece ca gheața îi furnică piciorul și simte că încep să-i tremure mâinile.
– Priza e cea care doare, spune bărbatul. Nu bisturiul.
– Vă rog doar să isprăvim repede.
Privirea bărbatului se întunecă.
– Stai calm, băiete. Știu eu ce fac. Am mai făcut-o de-un milion de ori.”
Melina Marchetta, Salvând-o pe Francesca, Traducere din engleză de Cristina Ionescu, Editura Storia, 2017
„Apoi ziua merge din rău în mai rău. Avem curs de teatru și, pentru mine, e un coșmar pe care-l trăiesc de patru ori pe săptămână. La fiecare oră, domnul Ortley pune o melodie și ne cere să dansăm și, tot de fiecare dată, noi ne holbăm la el, unii cu dezinteres, alții cu groază. Nimeni nu dansează nici mort. Nimeni în afară de el, adică. Dansează ca un apucat, ceea ce e cam jenant, dat fiind că are vreo 50 de ani și numai faptul că vezi pe cineva de vârsta lui dansând pe Limp Bizkit îți provoacă o stare de rău.
– Dacă nu puteți să vă lepădați de inhibiții, n-o să puteți să convingeți niciodată publicul că sunteți altcineva. Or, ca actor, asta trebuie să faci, ne spune, printre gâfâieli.
Ca de obicei, nu mișcă nimeni un deget.
– Domnul Mackee?Ne onorați cu prezența pe ringul de dans?
Thomas Mackee scoate un fornăit care s-ar traduce printr-un refuz.
– Și din ce motiv v-ați înscris la cursul de teatru?
– Pentru că am crezut c-o să fie floare la ureche. Dumneavoastră din ce motiv v-ați dus la Institutul de Teatru?
Lui Ortley nici că-i pasă. Pare să-i placă ce face. Ne tot spune că așteaptă unul dintre momentele alea perfecte de magie a comunicării, când va spune că totul a meritat și apoi se va retrage.
– Domnișoara Spinelli?
Mi-ar plăcea să bag și eu un fornăit, dar i-aș da satisfacție lui Thomas Mackee.
– Prefer să zic pas.
– De ce?
– Pentru că o să-mi fie jenă, mint eu.
– De ce?
Ridic din umeri și mă uit în jos.
Am perfecționat arta timidității. Am exersat-o timp de trei ani la Stella și mi-adus multă alinare de-a lungul vremii. Când mi-am arătat eul ne-timid, m-am bucurat de atenție, dar la modul negativ. Am fost pedepsită să rămân peste ore, trimisă să fac teste pentru hiperactivitate, ridiculizată, hărțuită, ostracizată. Intervenția salvatoare a prietenelor mele din Stella a venit la momentul oportun. Eram pregătită să ies într-un fel la pensie, pentru că, în timp, devine destul de obositor să fii mereu pe tușă.”
Kathleen Glasgow, O fată din bucăți, Traducere din engleză și note de Alina Marc Ciulacu, Editura Storia, 2017
«VISEZ MUȘTE, ROIURI DE MUȘTE CARE SE AȘAZĂ pe mine și mă pișcă prin haine. Muștele sunt coșmarul oamenilor care trăiesc pe stradă. Te ciupesc, mișună pe corpul tău puturos, se hrănesc din tine, te îmbolnăvesc. Mă trezesc plesnindu-mă la întâmplare și aud:
– Oprește-te.
E Blue, care îngenunchează lângă patul meu și se luptă să îmi dea la o parte mâinile care nu stau locului. Părul îi alunecă pe față.
– Ascultă-mă. Trebuie să-ți zic ceva.
Îmi spune:
– Odată chiar am fugit de taică-meu. Din toate locurile, nu m-am oprit decât în Indiana. În nenorocita de Indiana.
Îmi povestește că era pe cocaină pură și că lucra într-o băcănie:
Mai zice: Întregul corp îmi era ca electrizat, nu mă gândeam decât la cum să scap de-acolo și să mă întorc în apartamentul meu mizer și să mă tai și cât de bine aveam să mă simt și urma să pot uita de jobul ăla de rahat.
Muncea din ce în ce mai repede, încercând să așeze pe rafturi toate cutiile de cereale, toate în ordine și cu prețul pe ele. Asuda din greu și își ștergea fața cu halatul violet, când a auzit râsete.
– De parcă magazinul însuși râdea de mine. Cutiile de cereale, marcatorul de prețuri, idiotul de cărucior de marfă, luminile. Lucrurile din magazin râdeau de idioata de mine. Ca și cum ajunseseră până și obiectele neînsuflețite să-și dea seama că eram doar o idioată ratată.
Pe față i-au apărut pete și i s-au umezit ochii.
– Și atunci, în momentul ăla, am știut că o să merg acasă și o să-mi pun capăt zilelor. Și. Iată-mă. Aici.
Din patul celălalt, aud respirația Louisei. E trează, ascultă.
Blue mă țintuiește cu ochii ei înlăcrimați și trage adânc aer în piept.
– Morala poveștii, Charlie, e următoarea: nu le îngădui cerealelor să te înfulece. Chiar dacă nu-i decât o nenorocită de cutie de cereale, o să te mănânce de vie dacă o să-i dai voie.»
Eric Lindstrom, Spune-mi dacă zâmbești, Traducere din engleză de Bogdan Voiculescu, Editura Storia, 2017
„Nu e atât de rău pe cât mi-am închipuit, dar nici atât de bine. Probabil pentru că întotdeauna am speranțe mari și așteptări mici. Oricum, mă bucur că domnul Underhill i-a trimis la plimbare pe J/ason și pe Molly, să putem vorbi singuri.
Se pare că firele de îndrumare nu mai sunt folosite din moment ce încetinesc alergătorul prea mult. Părea oricum o idee oribilă. O altă metodă ar fi să stea cineva în dreptul liniei de sosire și să te strige când deviezi de la culoarul tău, dar asta doar în timpul antrenamentelor, pentru că nu e permis în competiții. Nu înțeleg de ce – nu văd cum ar putea să îi deranjeze pe ceilalți, dar bănuiesc că nu ar funcționa într-o întrecere în care aleargă mai multe persoane oarbe. Este permisă doar alergarea cu un partener pentru orientare, caz în care cei doi alergători ori se țin de mână, ori păstrează legătura printr-o funie scurtă.
Nu e bună treaba. În primul rând, ai nevoie de un partener, fără care nu poți alerga, fapt ce e dezagreabil în sine. Apoi, partenerul trebuie să fie în stare să țină pasul cu tine, așa că ar însemna că accepți din start că nu ai cum să câștigi, din moment ce nici măcar nu poți participa fără să ai alături pe cineva care aleargă mai rapid ca tine. S-a zis cu ideea de a ajuta persoanele cu dizabilități.”
Krystal Sutherland, Inimi chimice, Traducere din engleză de Bogdan Voiculescu, Editura Storia, 2016
«Cina de Ziua Recunoștinței a decurs la fel ca toate cinele de Ziua Recunoștinței organizate la reședința Paige (de fapt, ca în orice cămin). Albert a plecat plângând după ce unchiul Michael l-a prezentat rudelor Lolei drept „colegul lui de casă pe termen lung”. Mătușa Juliette a ars curcanul și s-a trezit, de asemenea, să-l întrebe la masă pe Pongo dacă a fumat vreodată iarbă. Iar bunica Paige, în timpul unei demonstrații a tehnicilor pe care le învățase la centrul local YMCA, a reușit să-l bage pe Brodie într-o comă de câteva momente cu o bâtă de plastic.
Totuși nimeni a chemat poliția și nici nu și-a făcut apariția unchiul Nock, fotul lui Juliette, ca să-și încalce din nou ordinul de interdicție, după cum făcuse în alți ani, așa că, până la urmă, evenimentul a fost un succes răsunător.
De Black Friday a repetat altă tradiție a familiei Paige: ne-am dus la magazine la cinci dimineața, în speranța că ne vom putea satisface toate poftele capitaliste într-o singură zi. Di păcate, aproape toate familiile din oraș aveau aceeași tradiție. Aproape că am fost călcați în picioare în timpul unei mici avalanșe de oameni, a avut loc o altercație cu spray paralizant, în urma căreia am rămas cu ochii inflamați, Brodie a dispărut câteva ore și au fost difuzate știri că cineva fusese înjunghiat într-un magazin, însă eu mi-am luat un GoPro și un Yoda electronic cu reducere de 85%, așa că slavă consumerismului! Zic și eu.
Vineri seara m-am baricadat la demisol pentru a evita masacrul de la etaj și întrebările mătușii și ale bunicii, care nu înțelegeau de ce sunt atât de abătut.
– Am văzut că poartă părul lung și blugi strâmți, am auzit-o din întâmplare pe bunica spunându-le părinților. A fost îndoctrinat de un cerc emo, asta-i problema. Am citit despre ei pe calculatoarele de la YMCA.
– A, nu, spuse mama. De fapt, e vorba de un cult satanic.
Asta i-a cam închis gura bunicii.
A venit ziua de sâmbătă. Frig. Întuneric. Sumbru. Numai bine pentru ziua lui Grace. Venise momentul furtunii: festivalul de Ziua Recunoștinței.»
Julie Buxbaum, Spune-mi trei lucruri despre tine, Traducere din engleză de Cosmin Maricari, Editura Storia, 2016
«Ethan, Ethan Marks, e deja în bibliotecă atunci când ajung eu. Poartă tot tricoul cu Batman, desigur, și se uită pe fereastră, captivat, deși nu am nici cea mai mică idee de ce anume. Nu văd decât același cer fără nori, gol. Își masează bărbia, ca și cum l-ar durea de la toate conversațiile pe care refuză să le poarte. Mi-ar plăcea să-i pot atinge textura aspră a obrazului, să simt nodul de sub piele, acolo unde osul întâlnește alt os.
Chiar am spus eu asta? Serios? retrag tot ce am spus. Adică, sigur, e sexy. Dar e și cam nesimțit și, în plus, e pierdere de timp din partea mea să mă simt atrasă de singurul tip din toată școala pe care îl doresc toate fetele. Nu am nicio șansă.
Să iau un 10 la literatură și asta e tot. Am multe de făcut: muncă, școală, PSAT. Pentru prima dată de când ne-am mutat, încep să simt că dețin controlul. Am un job, pentru că am nevoie de bani. O am pe Dri, care devine o prietenă adevărată, și-l am și pe CN, cu care discut zilnic. Cu CN „vorbesc” numai prostii, dar e amuzant să-l am la îndemână, în buzunar, oricând am nevoie.
– Bună, îi spun.
Mă așez și-mi ridic picioarele pe scaun, sub mine. Nonșalantă, relaxată, ca și cum nu m-aș simți deloc stingherită. Nu sunt o actriță rea, se pare. Aproape că mă cred eu pe mine. Totuși, când mă uit în jos și observ un singur fir de păr castaniu răsărit pe glezna mea, simt că toată siguranța se duce de râpă și trebuie să depun toate eforturile ca să nu mă repede să-mi acopăr gleznele cu blugii cât ma iute. Relaxează-te, Jessie. Nu se uită la gleznele tale. Mișcările bruște te fac să pari agitată.
– Bună, Jessie.
Zâmbetul a revenit și fața pare că i se luminează o secundă, doar pentru a se întuneca din nou aproape imediat.
– Ești pregătită?
– Dap, răspund, și mă întreb dacă voi reuși vreodată să depășesc replicile monosilabice cu tipul ăsta. Scarlett vorbește mai mult când e agitată, adrenalina o face să devină spirituală, nu înceată. Însă creierul meu e copleșit. Mă simt ca și cum mi-aș păsări corpul.»
