Când emoția se întâlnește cu bucuria de a cânta

Am trăit mulți ani cu ideea – fundamental greșită – că muzica trebuie să sune într-un anumit fel, că ceea ce auzi într-o sală de concerte trebuie să fie așa și nu altfel. Am citit zeci de ani cronici de concerte, interviuri și alte cărți doar ca să mă conving că ceea ce aud nu trebuie să fie identic cu ceea ce aude un alt meloman. În anii când mi-am format cultura muzicală am avut șansa să-mi iasă în cale oameni de la care am învățat, înainte de orice, să ascult. Iar ascultarea, buna ascultare e vecină cu liniștea. Așa se face că am înțeles de timpuriu că un concert nu poate suna de două ori identic, chiar dacă asculți înregistrarea lui de pe un vinil sau orice alt suport de înregistrare. Și aici rezidă și unul din motivele pentru care mi se întâmplă destul de des să nu vreau să fiu într-o sală de concerte, chiar dacă atunci și acolo cântă preferații mei sau se aude o anumită bucată muzicală. De aici și relația mea cu festivalurile de muzică (de orice fel de muzică) destul de fluctuantă și de greu de înțeles pentru unii sau alții.

Pentru mine, concertele nu sunt prilej de socializare, dar îmi place să observ sau să caut cu privirea oamenii pe care-i știu ca fiind fideli muzicii clasice sau de operă. Festivalul Internațional George Enescu este, din acest punct de vedere, foarte generos. Nu există concert sau eveniment care să poarte marca festivalului și la care să nu te reîntâlnești cu oameni cu care altfel nu te prea intersectezi. Anul acesta pe unii dintre ei i-am regăsit mai gârboviți, pe alții mai bucuroși și mai curioși decât în alți ani. Ca niciodată, concertul de deschidere a ediției a XXVI-a a fost mai puțin onorat de prezența oficialităților (adevărul e că m-aș fi mirat sincer dacă l-aș fi văzut în sală pe actualul prim-ministru, în schimb, de ce să nu recunosc, m-a mirat prezența Ecaterinei Andronescu, cred că e prima oară când o văd la un concert de muzică clasică). Din acest punct de vedere a fost și mai bine pentru noi, obișnuiții concertelor de muzică clasică, pentru că ne-am bucurat în voie de revederi, am schimbat vorbe deloc de complezență, ne-am îmbrățișat, ne-am pus la curent cu ultimele noutăți din lumea muzicii clasice etc.

Chiar dacă Sala Palatului mi se pare din ce în ce mai puțin prietenoasă cu melomanii și din ce în ce mai prăfuită de la un concert la altul, bucuria de a asculta orchestra Filarmonicii George Enescu, dirijată de maestrul Cristian Măcelaru, a rămas intactă. Când am văzut programul serii, am ridicat mirată din sprânceană, mi s-a părut a fi prea puțin pentru un concert de deschidere de festival Enescu. În realitate, toate cele trei piese muzicale au (avut) ceva în comun; firul roșu care le leagă este bogăția de ritmuri muzicale și filonul popular, intens studiat și adaptat, atât de către Dvořák, dar mai ales de către Enescu. Așa se face că Der Rosenkavalier Suite a lui Strauss mi s-a părut a fi nu doar o închidere de program foarte elegantă, cât mai ales o închidere de cerc. Abia când am ascultat suita lui Strauss am realizat cu câtă plăcere a gândit acest program Cristian Măcelaru și, mai ales, câtă știință posedă. Pentru el arta se împletește de la sine cu studiul, unul foarte personalizat și extrem de rafinat.

Chiar dacă pentru mine trioul Dumky rămâne piesa muzicală preferată din tot ce-a scris Dvořák, asta nu înseamnă că nu pot aprecia concertul Concertul în si minor pentru violoncel și orchestră op. 104, foarte cunoscut de violonceliști și destul de des cântat pe scenele de concert din toată lumea. Eram curioasă să-l ascult pe Gautier Capuçon, unul dintre artiștii pe care-i admir foarte mult pentru stil, seriozitate și implicare, dar mai ales pentru faptul că-și găsește mereu timp să-i învețe și pe alții să cânte la violoncel cel puțin la fel de pasional ca el, dacă nu chiar mai bine. După un debut ezitant, a urmat ceea ce mă așteptam: un dialog perfect între dirijor, solist și orchestră, un concert foarte intens în emoții și excelent condus de către cei doi maeștri ai serii, solistul și dirijorul. Am avut șansa să am o poziție foarte bună în sală, astfel încât am putut urmări reacțiile membrilor orchestrei, dar mai ales mimica lui Capuçon, care este una foarte specială; el nu se rezumă la un dialog cu propriul instrument și/sau cu dirijorul, ci se răsucește spre membrii orchestrei, le zâmbește, îi urmărește cu ochi de vultur, ascultă și nota cea mai puțin audibilă, astfel încât finalul este o stare de ascultare unică. Pur și simplu te trezești că intri într-o stare de ascultare de care se face vinovat el, violoncelistul. Bisul n-a făcut altceva decât să mai adauge un pic de savoare, să pigmenteze un tablou deja foarte colorat, dar și să ne pregătească pentru a doua parte a serii.

Rapsodia română în re major op.11 nr. 2 a lui Enescu a stârnit, cum era de așteptat, ovațiile sălii. N-ai cum să nu rezonezi cu muzica și genialitatea muzicală a lui Enescu. Dar să-l vezi pe Cristian Măcelaru dirijând muzica lui Enescu e cu adevărat un spectacol. Mâna stângă se asemăna pe alocuri cu o aripă de fluture, atât de fine îi erau mișcările, în timp ce dreapta conducea ferm și cu atitudine. Dacă te uiți la dirijorul român în timpul unui concert realizezi cum e cu emisferele creierului și de ce anume se fac fiecare în parte vinovate, ce centri se află în cea stângă, respectiv în cea dreaptă. Rareori am văzut la un dirijor o asemenea disociere, separare de acțiuni în gândire, semn că artistul nu doar că a atins un nivel superior de înțelege a muzicii, dar are și o inteligență muzicală exersată și cultivată în ani de studiu. Rapsodia română în re major op.11 nr. 2 a fost dedicată victimelor tragediei de la Crevedia și felul cum a vorbit Cristian Măcelaru m-a făcut să-mi dau seama de ce unor politicieni români nu le va ieși niciodată discursul politic, mai multe nu spun.

Cum spuneam mai sus, Suita Cavalerul Rozelor op. 59 de Strauss a încheiat o seară pusă sub semnul generozității și bucuriei împărtășite. O beție de valsuri, o suită de ritmuri și pași din care a ieșit învingătoare eleganța. Poate că de aceea, la final, spectatorii nu prea se grăbeau să iasă din sală, e o posibilă explicație. Mă bucur să văd că aducerea la conducerea festivalului a lui Cristian Măcelaru a fost și rămâne o idee excelentă, care ajută festivalul să crească foarte mult și să câștige în nuanțe și emoție. M-am bucurat să revăd în sală o mulțime de oameni, cu unii m-am salutat, pe alții i-am admirat de la distanță. M-am bucurat să văd mai mulți tineri în sală față de alți ani, semn bun, înseamnă că nu e totul pierdut. A fost o plăcere să stau în spatele maestrului Dan Grigore în prima parte a concertului și să-l văd cum trăiește muzica și la fel de multă plăcere mi-a provocat modestia și bunul-simț al lui Gabriel Bebeșelea, de această dată doar spectator în sală.

O deschidere de festival care a anulat multe din efectele negative ale căldurii excesive, ceea ce nu e deloc puțin lucru pentru bucureștenii greu încercați din acest punct de vedere în ultimele săptămâni. Să sperăm că la finalul ediției a XXVI-a vom avea multe alte motive de bucurie, astfel încât să putem pune ediția sub semnul reușitei.