Cameleonul Cami pleacă în Tibet

„Cameleonul Cami s-a trezit deunăzi și și-a zis năuc: Eu la grădiniță nu mă mai duc!” (Luminița Corneanu)

O adevărată carte pentru copii trezește curiozitatea. Autoarea știe cum să facă asta, alegând cu grijă tema centrală (cunoașterea/explorarea lumii) și temele secundare (copilăria, prietenia, familia, călătoria etc.), personajele, ritmul acțiunii și un final potrivit.

În Cameleonul Cami pleacă în Tibet se conturează un univers familiar, o lume luată deja în stăpânire și cercetată cu atenție până în cele mai mici resorturi și, cel mai important, o lume din care se poate evada interesant, cum se întâmplă cu Alice în Țara din Oglindă ori cu personajele din Cronicile din Narnia.

Când nu ai oglindă, nu ai nici dulap, ai o culoare care camuflează ieșirea din casă. Cameleonul are o putere neobișnuită: poate să își schimbe culoarea și, cu puțină magie, poate să-i ajute și pe alții să ajungă la culoarea preferată.

Părinții nu prind de veste imediat despre plecarea copiilor, e timp destul pentru a încerca o experiență aparte.

La vârsta mică, prietenia este la mare preț. Cami este prieten cu Anna, cu Pisica și cu Pește, împărțeau „creioane, gume, plastiline” și se jucau împreună de-a prinselea și baba-oarba, asta când nu se cărau prin clasă cu roaba.

Când un copil nu ajunge la grădiniță, prietenii lui se îngrijorează și vor să afle ce i s-a întâmplat. Așa că se umple casa de prieteni, împărțiți imediat în funcție de vârsta: cei mari, părinții, primesc cafele, cei mici primesc un pic de libertate, de fapt un prilej de a pune în aplicare un plan ingenios de evadare din rutină — o călătorie spre Tibet:

„— Tibet? Ce este asta? zic Anna și Pisica.

O țară? Un imperiu? Oraș? M-apucă frica!

— Nu-i cazul, Tibetu-i ceva minunat.

Știu totul despre el dintr-un desen animat.”

Intră în joc noțiunile de geografie. Simpla enumerare a locurilor unde se poate ajunge de îndată, cu imaginația, le dă celor patru prieteni un avânt nemaipomenit.

Un moment interesant este cel al orientării în oraș – paginile cu mult galben. Cum nu știu unde se află gara, călătorii mărunți de înălțime caută îndrumări, cer informații, se orientează. Când nu știi bine care e stânga, care e dreapta, nu știi nici literele, iar doar cu cifrele nu te poți descurca, sunt bune orice indicații.

Copiii primesc ajutor, însă e important că nu se simt nicio clipă în primejdie, fiindcă nici nu sunt. Fricile nu există la vârsta inocenței — nici frica de boală, nici cea a rătăcirii sau a abandonului, alungate de credința că, oriunde s-ar afla, părinții au grijă de copiii lor. Ilustrația lui Andrei Damian surprinde iureșul sentimentelor trăite de personaje, în ochi li se citește personajelor cel mai bine starea de spirit dominantă: mirarea, nedumerirea, curiozitatea, bucuria sau tristețea.

Cuvinte care le sunt cunoscute celor mici capătă o sonoritate în plus, un clinchet de clopoței tibetani, prin folosirea rimelor:

„Deodată, pe lângă acest grup trist

A trecut agale un domn polițist,

Care s-a mirat foarte tare

Să vadă în parc, pe înserare,

Patru copii atât de mici

Și i-a-ntrebat: — Sunteți singuri aici?

Ei au dat din cap încet

Și-au zis: — Da, mergem în Tibet!

Oho, a răspuns omul în uniformă,

Ce-avea la stemă, pe piept, o licornă,

Dar departe ați mai pornit!

Și cu el spre mașină i-a poftit.

Haideți că vă duc eu în Tibet,

I-a liniștit, încheindu-și un șiret.

Apoi au plecat cu sirena pornită

Și-au ajuns la destinație-ntr-o clipită.”

Nu e loc de tristețe în cartea aceasta. Aventurile se încheie cu bine, cei mici au aflat mai multe și au la ce se gândi un timp: Care-i stânga și care-i dreapta?

Cameleonul Cami pleacă în Tibet de Luminița Corneanu