Adriana Georgescu – La început a fost sfârșitul. Dictatura roșie la București

Din păcate, cartea Adrianei Georgescu reprezintă o lectură încă actuală și dureros de necesară. La 30 de ani de la căderea comunismului, ne aflăm într-o stare și într-un punct în care mărturiile ei despre instaurarea dictaturii ni se par îngrozitor de familiare. Ritmul alert, trepidant al scriiturii aduce mai aproape de cititorul neinițiat în tainele istoriei fapte și imagini esențiale pentru o bună și corectă înțelegere a trecutului, a prezentului, dar și a viitorului. O lecție vie de istorie se derulează în paginile acestui volum, și zic vie pentru că, deși ne aflăm în fața unor pagini scrise, totul prinde viață parcă aievea sub ochii celui care citește. Și nu e necesar să stăpânești prea bine contextul politic al anilor ’40 ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Numele sunt importante într-o anumită măsură, însă, dincolo de ele, se află o întreagă lume, o stare, un fenomen care a înghițit aproape pe nesimțite tot ceea ce fusese firesc.

„În fața sediului PC din cartier o femeie foarte bătrână privește în vitrină un mare portret al lui Stalin. Îl întreabă pe un bărbat care iese din sediu:
-Spune-mi, maică, cine e?
Ca niște autentici gură-cască, ne oprim cu toții să auzim răspunsul.
– E Stalin, răspunde comunistul. Cel care i-a izgonit pe nemți din țara noastră.
– Dumnezeu să-l binecuvânteze, spune bătrâna. Când o să-i gonească și pe ruși?
Tânărul îi aruncă un mânios „bătrână tâmpită” și se îndepărtează.
Femeia rămâne foarte mirată în mijlocul străzii. Și atunci unul dintre noi se apropie de ea și îi murmură foarte blând:
– Curând, măicuță, curând. De îndată ce se va sfârși războiul.” (pag. 93)

Prin minciună, prin scenarii absurde și înscenări strigătoare la cer, frica s-a insinuat până în cele mai ascunse unghere. Și atunci, libertatea devine sinonimă cu înfrângerea acestei frici. Neîndoielnic, anii aceia au lăsat urme adânci, atât asupra victimelor directe, cât și asupra generațiilor următoare, pentru că istoria le era înfățișată deformat copiilor în școli, până și zânele din povești deveniseră reacționare, iar părinții ajunseseră să se teamă de propriii copii, care erau foarte ușor de manipulat și își puteau înfunda cu ușurință, fără să știe, părinții, povestind la școală ce auzeau sau vedeau acasă. Toate acele transformări ale societății au fost la fel de grave și de îngrozitoare precum torturile din timpul anchetelor sau condițiile mizerabile din pușcării.

Adriana Georgescu a fost printre primele victime ale represiunii comuniste. Ocupa o funcție importantă în ministerul de interne când a fost prima oară arestată. Nu era însă prima oară când fusese în atenția autorităților. Înainte de întoarcerea armelor, fusese vânată pentru cronicile sale critice la adresa filmelor nemțești care rulau în cinematografe și a fost nevoită să se ascundă o vreme. Dar ce avea să fie mai rău încă nu venise. Abia o dată cu tortura anchetelor și cu mascaradele numite procese avea să descopere chipul întunecat care s-a instalat cu forța asupra țării sale. Mărturisirile Adrianei Georgescu te răvășesc, te înfurie, te zguduie. Doare nedreptatea, doare perfidia cu care dictatura acaparează fiecare ungher, anulând valori, transformând negrul în alb, răspândind frică, teroare.

„Președintele caută în zadar să-l întrerupă. Urmărim toți cu nesaț depoziția lui. De mai bine de o lună suntem obligați să trăim, să respirăm într-o atmosferă de prostie care ne-a fost poate la fel de nocivă ca și loviturile și tortura fizică. Pentru prima oară de mai bine de o lună ascultăm o ființă inteligentă, vedem cum precumpănește inteligența. Respir mai bine, știu acum că n-au decât să ne bată, să ne tortureze, să ne suprime chiar, dar nu vor reuși niciodată să degradeze spiritul.” (pag. 155)

Neputința în fața imbecilității ridicate la putere, deformarea istoriei, exterminarea intelectualilor și a oamenilor politici valoroși, simboluri ale democrației – iată un scenariu sumbru ai cărui protagoniști au fost și românii, un scenariu care oricând se poate repeta. De admirat rezistența celor care au înțeles absurdul situației și care au reușit să își păstreze demnitatea indiferent cât de infame au fost opresiunile cărora le-au căzut victime. Mulți au sfârșit în închisori. Însă alții au reușit să supraviețuiască și să povestească, sperând până la capăt că acea perioadă cumplită se va sfârși până la urmă. E drept că au trebuit să treacă zeci de ani. Ani pe care mulți i-au petrecut în exil. Unii dintre supraviețuitori nu au mai apucat ridicarea Cortinei de fier, alții au reușit să se întoarcă în România eliberată de jugul comunist. Iată o carte care ne împiedică să uităm sau, dacă nu știm, ne ajută să aflăm.

„Pe pragul ușii se mai întoarce o dată:
– Știi, Adriana, dintre toate parolele, există una pe care o preferam. O născocisem într-o seară când totul mi se părea încă și mai absurd, încă și mai ireal ca de obicei. E prima pe care ți-am dat-o. Ți-o amintești? „Niciodată trandafirii n-au fost atât de albaștri.” De-acum înainte, nimeni nu o va mai folosi aici. Îți aparține. Dacă o aud vreodată, voi ști că ați ajuns cu bine în cealaltă parte a lumii.
Apoi, deschizând ușa:
– Și întoarceți-vă repede, pentru ca într-o zi trandafirii să nu mai fie albaștri, nu-i așa, copii?” (pag.289)

Editura: Humanitas