Dragonul de aur, textul lui Roland Schimmelpfenning, aduce în fața iubitorilor de artă una dintre dramele cele mai greu de surmontat ale lumii contemporane, o combinație de mai multe fenomene – migrația forței de muncă, exploatarea până la pragul sclaviei, traficul de ființe umane, comunicarea distorsionată inter- și intragenerațională.
Eat (more meat)
Mănânci ca să supraviețuiești. Dar ce ești dispus să faci ca să ai ce mânca? Până unde mergi cu sacrificiul? Ce sacrifici? Cât de mult accepți să te dezumanizezi? Ai renunța la dragoste pentru a mânca? Ți-ai schimba regimul alimentar (ai renunța la carne, de exemplu)? Ce-ai face dacă ai găsi un dinte (negru și cariat, dar uman) în porția ta de mâncare?
(Eat) more (meat)
E nevoie de și mai multe porții de mâncare; tot mai mulți tăiței, tot mai mult curry, pui în cantități uriașe, supă thai etc. Ai nevoie de și mai multă dragoste, dar ce faci ca s-o primești? Unde ajungi să o cauți? Ce dai în schimbul unei porții (sănătoase?) de dragoste? Ți-ai schimba partenerul de sex (a se înțelege inclusiv orientarea sexuală) doar pentru a te simți iubit? Ce faci cu nevoia de iubire când corpul de trădează?
(Eat) more meat
Furnica nu vrea să hrănească greierele, soțul nu vrea să-și asculte soția, stewardesele nu știu cât să mănânce, astfel încât să facă diferența între satisfacerea nevoii de hrană, savurare și exhibare. În tot acest timp: durerea de dinți nu cedează, dintele nu vrea să iasă, sângele curge în valuri, panica se instalează, oamenii (mai și) mor, dar ce să faci cu trupurile lor; ce rost mai are un zbor în plus dacă nu mai vezi frumusețea răsăritului de soare, bătrânii mor sufocați de propriile neputințe, familiile rămase acasă pierd legătura cu cei plecați ca să le fie lor mai bine, soții se despart de soții, pentru că, nu-i așa, s-au găsit amanți/amante de import… Și mai multă carne, și mai multă, tot mai multă! Până când te cuprinde greața și-ți vine să verși și ultima îmbucătură, să scuipi și ultima celulă contaminată prin atingerea de o bucată de carne. Dar n-o faci, alegi să verși doar puțină bere pe pantaloni.
(Eat more) meat
Trupurile ca marfă, obiecte supuse actului de vânzare-cumpărare. Cumpărăm fericire la kilogram ca s-o vindem la suprapreț celor dispuși să închidă ochii: nu contează cum e construită fericirea, contează doar ambalajul. Nu e plastic? E și mai bine? E doar rochia roșie îmbrăcată în grabă și netezită cu mâini febrile ca să arăți că te-ai pregătit pentru marea întâlnire? Minunat! Cum faci să-ți arăți recunoștința, tu, greiere leneș? Te pui la dispoziția cohortelor de furnici flămânde, care văd în tine o masă de carne, numai bună de savurat și de stins nevoi primare.
Eat (more) meat
Ajungi la capătul drumului. Ești tot flămând, tot mai singur, ai pierdut legătura cu ai tăi, habar n-ai cum să te descurci într-o lume ale cărei reguli nu le știi. De fapt, nu-ți mai bate capul! Ești mort de mult, nici măcar îngropat, ci aruncat în ape(le) tulburi ale destinului (ne)asumat. Și de acolo, de dincolo de granița dintre uman și inuman lași să se audă până la ultimul membru al familiei de acasă ecourile unei zbateri fără rost. Cum afli că a ajuns mesajul? Dintele a revenit la locul lui, poate că nu la fel de cariat și negru, dar umple golul. Un gol lăsat de cei care au trecut prin viața ta și au rupt din tine bucăți întregi de suflet și de inimă. Un gol în care depresia și absența comunicării se grăbesc să ocupe locul rămas liber.
Dragonul de aur s-a mai montat în teatrele din România, semn că textul nu lasă indiferenți artiștii de la noi. Catinca Drăgănescu a (re)venit la Teatrul Andrei Mureșanu pe un teren oarecum pregătit, trupa de actori fiind într-o formă maximă – o serie de patru premiere, toate spectacole de succes la public, ba chiar și la critica de specialitate. Numai că ea nu s-a mulțumit cu puțin, așa că i-a muncit și mai mult, astfel încât cei cinci/șase actori să ajungă să simtă cu fiecare fibră a corpului lor textul și să transmită sălii o întreagă paletă de emoții, extrem de variate și de multe ori de o intensitate greu suportabilă. Fiind vorba de un poem teatral, tânăra regizoare (care, iată, acum trece pragul spre o maturitate asumată) a ales să pună accentul pe mișcare, mișcările de dans devenind principala cale de exprimare artistică. Actorii dansează, plutesc, mărșăluiesc, își contorsionează corpurile, adoptă poziții dintre cele mai nefirești, se duc dintr-o parte în alta a scenei, vin din spate înspre primul rând de spectactori, fracturează mișcările, astfel încât să ai impresia că asiști la o demonstrație de arte marțiale, se ascund în scaunele uriașe sau fac cumva să încapă cu toții în bucătăria minusculă (de 4/4 m) a restaurantului Dragonul de Aur. Cei cinci se simt reciproc, își acordă sprijin, își dau unul altuia energie, astfel încât trecerea de la o scenă la alta să se facă firesc, schimbările să se realizeze la vedere și într-un mod cât se poate de firesc – semn că deprivarea omului de intimitate e o consecință extrem de gravă a tot ceea ce numim generic „probleme sociale ale societății contemporane”. Trupurile goale ale celor doi, un el și o ea depersonalizați până la stadiul de „masă de carne numai bună de consumat” abandonate pe scenă și învelite cu foliile de plastic poartă cu ele rănile deschise, mult prea adânci și mult prea dureroase ale societății din care facem parte, vrem sau nu vrem. Să te uiți clipe în șir la ele și să le vezi cum sunt părăsite de viață este mai mult decât un exercițiu dureros. Se știe că una din spaimele regizorilor este construcția finalului de spectacol; ei bine, Catinca Drăgănescu pare că s-a vindecat de aceasta – trupurile celor doi sunt cea mai bună dovadă că da, se poate și cu un final neratat.
Până acum am vorbit doar despre tandemul regizor – coregraf, Simona Deaconescu asumându-și și ilustrația muzicală (și a făcut-o într-un mod cât de poate de fertil pentru spectacol ca întreg – muzica chiar a devenit un suport pentru text, dar și un excelent facilitator în transmiterea mesajului). Dar și scenografa Ioana Pashca a făcut o treabă excelentă: a pus accentele acolo unde trebuie și, mai ales, când trebuie, folosindu-se de nonculoare. Albul și griul sunt etern prezente, sângele fiind cel care vine să murdărească totul spre final. Este evidentă dorința regizoarei de a sublinia și la nivel plastic depersonalizarea, personajele nu au nimic ieșit în comun, nu poartă bijuterii, nu au nici măcar pantofi.
Costi Apostol este într-un rol care-l solicită foarte mult, dar este de revăzut spectacolul fie și pentru a-l urmări cum reușește să migreze de la un rol la altul, de la o dispoziție la alta, aproape instantaneu, fără să scape nici măcar o secundă firul jocului din mână. Cât despre momentul de dans – o, da, Costi ar putea foarte bine să susțină singur un întreg spectacol de dans contemporan! Și ar fi păcat să n-o facă în viitor! Anca Pitaru și Elena Popa sunt foarte bine distribuite în roluri și reușesc să facă tandemuri foarte bine sudate cu Ion Fiscuteanu Jr., respectiv Sebastian Marina. De altfel, pe ultimul o să-l vedeți când în contre employ, când în cel mai eficient angajat al restaurantului.
Dragonul de aur în regia Catincăi Drăgănescu este una dintre cele mai bune dovezi că se poate, că da, avem o generație de tineri regizori care se/s-au maturizează/maturizat deja și care nu se feresc de provocări. De data aceasta provocarea este pentru public, căci, da, Dragonul de aur este despre curaj, în primul rând curaj: putem să ne uităm în oglindă și să recunoaștem că da, ne depersonalizăm pe zi ce trece?
