Class – dificultățile de învățare sunt și ale adulților

Școala ca instituție socială capătă din ce în ce mai multe atribute și valențe, pe măsură ce celelalte instituții sociale (în speță familia și biserica) pierd din importanță și, automat, se retrag din viața socială a comunității într-un plan secund (asumat ca atare – în cazul bisericii sau neasumat – în cazul familiei), dar deloc secundar. E de dezbătut despre dinamica acestei schimbări de rol, dar nu aici. Cert este că din toată această degringoladă nimeni nu iese câștigător, ci avem doar perdanți. Părinții nu mai vor să fie părinți, dar par că se pricep la educația formală și se trezesc că dau sfaturi sau rețete, profesorii sunt din ce în ce mai timorați și/sau copleșiți de avalanșa de probleme cărora trebuie să le găsească răspuns într-un timp cât mai scurt posibil, copiii au din ce în ce mai multe probleme de adaptare și/sau învățare, ceea ce le complică foarte mult existența, iar relaționarea acestora cu tot ce înseamnă mediu extern devine imposibilă. Școala devine un câmp social în care actanții par într-o eternă căutare de rol și în care conflictul devine singura relație socială posibilă, până în momentul în care cel puțin una dintre părțile angrenate pierde iremediabil (funcție, autoritate, încredere etc.). Despre toate acestea este vorba în Class, spectacolul recent intrat în repertoriul Teatrului Național I.L. Caragiale, în regia lui Felix Alexa.

credit foto: Florin Ghioca

Trama este dată de dislexia lui Jayden, fiul Donnei și al lui Brian. Numai că pentru Iseult Golden și David Horan (autorii textului) dislexia nu e o boală în sine, ci mai degrabă un simptom al unui întreg complex de factori agravanți, care-i provoacă puștiului dificultăți de adaptare. Evident că dislexia este o boală, asta nu o neg, numai că felul cum se raportează autorii textului la ea o fac să devină grosplan pentru întreg complexul de acțiuni care compun în final un tablou al perfecțiunii unui dezastru social ca atare. Nici nu mai contează că Jayden nu știe să numere până la 30 sau cât fac 2 plus 2, ci prioritar devine felul cum se raportează el la toate schimbările din jurul lui și care-l privesc direct, plecarea tatălui de acasă fiind cauza declanșatoare. Pentru că vorbim de o clasă, este nevoie de cel puțin doi elevi, așa se face că lui Jayden i se alătură Kaylie (la nivel de text mi se pare cam forțată aducerea ei în poveste, după cum n-am înțeles nici nevoia autorilor de a complica subiectul cu tot felul de amănunte care derutează și îndepărtează spectactorul de la firul principal al acțiunii), celor doi trebuind să le facă față (și să-i ajute să recupereze) profesorul, singurul căruia pare că-i pasă de evoluția celor doi.

credit foto: Florin Ghioca

Triada adulților, formată din părinții lui Jayden și profesorul Ray McCafferty gravitează în jurul celor doi copii. Cei trei încearcă să-și rezolve problemele lor de adulți, înainte de orice altceva, de aceea am spus că dislexia puștiului devine secundară în toată această mare de relații disfuncționale. Ar fi fost de preferat mai puține răsturnări de situații, mai puține permutări ale acțiunii și mai multă atenție pe conturarea personalității unuia sau altuia dintre personaje. Știm cu toții că trăim într-o societate aflată într-o schimbare de sens profundă, care se luptă cu o multitudine de probleme ce par să se ivească de pe o zi pe alta precum capetele de balaur, dar asta nu înseamnă că nu mai funcționează chiar nimic în parametrii normali sau că nu mai putem avea niciun reper valoric după care să ne ghidăm în viața cotidiană. De aceea cred că regizorul putea opta pentru o construcție mai atentă și/sau mai profundă a uneia sau alteia dintre situațiile scenice, din care să reiasă atât problema de fond, cât și personalitățile personajelor și felul cum acestea se modifică în timp și prin interrelaționare. Cred că de aici și senzația de la finalul spectacolului că a fost un pic prea mult, nefiresc de multe probleme și niciuna elucidată: tatăl moare, mama habar n-are ce are de făcut în continuare, profesorul renunță la catedră (dar nu ne este prea clar și adevăratul motiv pentru care o face – pierderea autocontrolului nefiind cea mai pertinentă cauză), puștii sunt și mai dezorientați decât erau la început. Un final deschis, care induce derută, dar pe care, în același timp, îl poți interpreta și ca fiind o invitație la reflecție; dar dacă este așa, atunci la ce-ar trebui să reflecteze spectactorul?

credit foto: Florin Ghioca

Richard Bovnoczki face un rol bun, Ray McCafferty fiind profesorul măcinat de propriile spaime, dominat de frici și de o permanentă nevoie de confirmare din partea celorlal’i, slab pregătit din punct de vedere psihopedagogic, dar cu un suflet bun (ceea ce mă duce cu gândul la celebra expresie „bun profesionist, dar ca om lasă de dorit” – ceea ce e impardonabil din punctul meu de vedere). Ray McCafferty este asumat de către Gavril Pătru, care are o expresivitate greu de regăsit la alți actori și o capacitate de transformare pe care și-a tot pus-o în evidență în ultimii ani. De aceea nu mă miră lejeritatea cu care se raportează la scena în sine, dar și la partenerii de joc. Trece foarte repede de la starea de dominat la cea de dominator, dar este genial în redarea incertitudinii, a fugii din fața oricărei decizii și savuros atunci când dă în mintea copiilor. Gavril Pătru intră în pielea unui tată violent, dar care vrea să se vindece, incapabil să gestioneze corect situația familială, singurul capabil să rămână în centrul problemei și să caute soluții (el nu pleacă din clasă decât atunci când este învins definitiv de trădarea fostei soții și de incapacitatea acesteia de a se raporta corect la cauzele problemei). Mi-a plăcut să văd un Gavril Pătru perfect intrat în rol, care și-a asumat integral dificultatea, dar mai ales continuitatea situațiilor scenice. Din păcate, Alexandra Sălceanu n-a fost deloc la înălțimea celor doi adulți, părind de multe ori dominată de rol și nu au fost deloc puține momentele în care dădea impresia că improvizează ad-hoc. Este adevărat că rolul este destul de dificil, dar are destul de multe „ancore” în text de care să se folosească pentru o abordare corectă a fiecărei scene în parte. Personalitatea Donnei se schimbă de la o scenă la alta, iar asta nu se vede nicicum din jocul ei, ci spectatorii trebuie să ghicească aceste transformări din schimbul de replici dintre personaje. Ciprian Nicula încă nu simte foarte bine rolul, pare de multe ori derutat și aproape că improvizează, în ciuda sprijinului venit din partea lui Richard Bovnoczki. Se prea poate să fie derutat și de tușele mult prea forțate ale Sandrei Ducuță, care exagerează nepermis de mult în multe locuri; atitudinea de fetiță răzgâiată n-are nimic de-a face cu rolul în sine, după cum accesele de plâns par atât de nenaturale, încât îți vine să spui că ești la un concurs de cine dă mai multe lacrimi de crocodil. O știu pe Sandra Ducuță din Refugiul de la Teatrul Odeon (unde chiar face un rol foarte dificil), potențial și știință a jocului are din plin, deci nu-i prea găsesc scuze pentru derapaje.

credit foto: Florin Ghioca

Class este un spectacol necesar, care aduce în fața spectactorilor o problemă despre care se vorbește mult prea puțin în societatea românească – dificultățile de învățare ale copiilor și cauzele acestora. Un spectacol care va crește, se va maturiza odată cu numărul reprezentațiilor și care are nevoie de spectactori inteligenți, cu mințile deschise, dar mai înainte de orice, de spectactori de toate vârstele.