Tartarin şi surâsul unui hidalgo

De ce ne plac cărţile pentru copii, chiar dacă am trecut de perioada, sper, când se mai confundă realitatea cu ficţiunea?! Un răspuns previzibil ar fi acela că asemenea cărţi deosebite nu se adresează, de fapt, unei vârste anume, cititorii putând avea, cum se spune, între 9 şi 99 de ani. Oamenii în toată firea iubesc aşa-numitele cărţi pentru copii, fiindcă percep foarte bine energia altor lumi, fiorul unor aventuri netrăite în realitate, dar încercate altfel, mai subtil.

Dar ce frumos explică C.S Lewis (Despre lumea aceasta şi despre alte lumi, Editura Humanitas, 2011) genul de emoţie, universal valabil, pe care-l creează, în ficţiune, o lume în care moartea, de exemplu, devine mult mai puţin importantă decât contemplarea universului: Aceasta ar fi una dintre funcţiile artei: să prezinte ceea ce perspectivele înguste şi disperant de practice ale vieţii reale exclude.

Nu e uşor să găseşti cărţi pentru cei mici, cărţi de calitate, mai ales cărţi de citit în vacanţă, pagini senine, cu personaje memorabile, care să te facă să râzi şi alături de care să devii, la rându-ţi erou, înfruntând nu pericolele fizice, care pot fi la tot pasul, în fiecare capitol, ci pericolele spirituale, care aruncă în derizoriu alte primejdii. Mă gândesc să evităm tristeţea care ne cuprinde, inevitabil, citind literatura recentă, plină de istorii dramatice, despre fel de fel de traume, proze scrise bine, de altfel, şi, poate, tocmai de aceea impresionante. Să evităm, prin urmare, tristeţea şi să ne întoarcem la o carte clasică, din vechea listă de lecturi pe care o primeam, cândva, de la şcoală: Tartarin din Tarascon.

Apărut în 1872, romanul lui Alphonse Daudet (1840 – 1897), Tartarin din Tarascon sau Uimitoarele aventuri ale lui Tartarin din Tarascon, deschide seria de aventuri ale unui personaj care nu pare să aibă atributele unui erou, dar care, cu siguranţă, aspiră la glorie – Tartarin pe Alpi (1835) şi Port-Tarascon. Ultimele aventuri ale ilustrului Tartarin (1890). Romanul este şi o frescă a lumii provensale, precum şi a spaţiilor exotice de care Alphonse Daudet, călătorul şi omul interesat de tablouri sociale, fusese impresionat de-a lungul timpului.

Ca personaj, Tartarin este un visător, cu fantezie debordantă, un bărbat pasionat de literatură, ceea ce explică uşurinţa cu care acest erou imaginează tot felul de întâmplări aducătoare de glorie. Înainte de a face planuri de vânătoare, nobilă preocupare a multor locuitori ai Tarasconului, Tartarin citeşte tot ce găseşte din literatura de aventuri, Fenimore Cooper şi, mai ales, Miguel Cervantes de Saavedrea – nu ni se spune unde găseşte eroul asemenea autori, în ce biblioteci, dar îi găseşte, semn că asemenea cărţi sunt peste tot, în calea ta, important este numai să-ţi doreşti să le ai alături. Pentru Tartarin, lectura este o ieşire din plictiseală şi o modalitate de a trăi experienţe de care nu se poate bucura în viaţa adevărată, căci Tarasconul este un ţinut pacifist, nici vorbă aici de conflicte, nici măcar de uragane sau taifunuri:

„Marele bărbat din Tarascon se plictisea aici. Adevărul este că, pentru o fire eroică precum a sa, pentru un suflet aventuros şi nebunatic care nu visa decât bătălii, alergări prin Pampas, vânători fără egal, nisipuri ale deşertului, uragane şi taifunuri, să faci în fiecare duminică un atac la şapcă şi în restul timpului să împarţi dreptatea la armurierul Costecalde, asta zău că nu se face… Bietul erou! Cu timpul ar fi avut de ce să moară de inimă rea. În zadar, pentru a-şi lărgi orizontul şi a mai uita puţin de club şi de piaţă, se înconjura de baobabi şi vegetaţie africană; în zadar îngrămădea arme peste arme şi cuţite malaieze peste pumnale malaieze; în zadar era el ghiftuit de lecturi romaneşti, încercând asemeni nemuritorului Don Quijote, să se smulgă din forţa visului său, din ghearele neiertătoarei realităţi… Vai, tot ceea ce făcea pentru a-şi potoli setea de aventuri nu ducea decât la mărirea ei.”

Că vânează mori de vânt, ca Don Quijote, lei în Africa sau iepuri imaginari în Tarascon, Tartarin este un ilustru reprezentant al locului de baştină, tânjind, la fel ca toţi ceilalţi provensali, după o viaţă plină de emoţie. În Tarascon, nu mai există vânat, de mult timp, nu este foarte clar din ce motive – poate chiar pentru că sunt acolo atât de mulţi vânători. Se spune că ar fi rămas viu doar un iepure, mai mult cu numele, prilej de superstiţii şi de “miraje” (prin acest cuvânt, cititorul este rugat explicit de către autor să înţeleagă “minciuni”). Însă, la club, în sătucul provensal, poveştile vânătoreşti sunt aşteptate cu sufletul la gură şi orice mică întâmplare cinegetică agită teribil târgul. Detaliile sunt importante, fiindcă ele contează când vine vorba despre iscusinţa unui povestitor. Tartarin nu este doar cel mai bun vânător de… căşti din ţinut (în absenţa vânatului) sau cel mai bun cântăreţ de romanţe, ci şi un vorbitor neîntrecut, are putere de convingere şi îi face pe toţi ascultătorii săi părtaşi la o poveste grozavă. E drept că Tartarin fabulează, adică se află sub puterea unui „miraj”, însă lucrul acesta este înţeles şi acceptat de toată lumea:

„Pe scurt, în privinţa vânatului, nu mai rămâne nimic în regiune decât un amărât de iepure bătrân, care se încăpăţânează să trăiască acolo, după ce a scăpat ca prin minune vânătorilor tarasconeze din septembrie. Acest iepure este foarte cunoscut la Tarascon. I s-a dat şi un nume. Îl cheamă Fugărilă. Toată lumea ştie că-şi are culcuşul pe ogorul domnului Bompard ceea ce, într-o paranteză fie spus, a dublat şi chiar triplat preţul acestui pământ, dar iepurelui nu i s-a dat încă de urmă. Iar acum, nu mai sunt decât doi sau trei pătimaşi care se înverşunează împotriva lui. Ceilalţi s-au lăsat păgubaşi, şi Fugărilă a trecut de multă vreme în rândul superstiţiilor locale, cu toate că tarasconezul e foarte puţin superstiţios din fire şi nu se dă în lături când zăreşte o mâţă neagră.”

Tartarin are un idol, pe Don Quijote, însă îşi dă seama că firea lui conservatoare, precaută în exces, seamănă mai mult cu cea a scutierului celebrului hidalgo, Sancho Panza. Înzestrat cu o natură filosofică şi cu darul contemplării de sine, Tartarin ştie că trebuie să lupte cu Sancho, jumătatea lui lipsită de curaj, cel cu care seamănă, fizic, izbitor. Se mişcă greu, e rotofei, nu rezistă la efort, nici la condiţii grele şi e fanfaron. Totuşi, Tartarin are aceeaşi dorinţă ca a lui Don Quijote, hrănită din belşug de lecturi picareşti, de a-şi dovedi iscusinţa în arta războiului. Este un adevărat strateg, se pregăteşte pentru a supravieţui în deşert, are o ladă cu arme, pe care o tot mută de colo-colo, în aşteptarea momentului glorios când va pleca în căutarea aventurilor, pentru a deveni, în faţa tarasconezilor săi, un model de vitejie:

„Trebuie însă mărturisit că în eroul nostru erau două firi deosebite.

—Simt că sunt doi oameni în mine, a zis nu ştiu care sfânt.

S-ar fi putut spune pe drept despre Tartarin că purta în sinea lui sufletul lui Don Quijote, aceleaşi imbolduri de cavalerism, acelaşi ideal eroic, aceeaşi nebunie a visării şi a grandiosului; dar, din păcate, el nu avea trupul celebrului hidalgo, acel corp osos şi slab, mai mult o fantasmă decât un corp, pe care nu se închegase viaţa materială, capabil să petreacă douăzeci de nopţi fără să-şi desfacă platoşa şi patruzeci şi opt de ore numai cu un pumn de orez… Dimpotrivă, corpul lui Tartarin era al unui burduhănos, foarte greoi şi senzual, molâu şi smiorcăit, stăpânit de pofte burgheze şi obiceiuri casnice, era un trunchi butucănos şi pântecos purtat de picioarele nemuritorului Sancho Panza.Don Quijote şi Sancho Panza întrupaţi în acelaşi bărbat, pricepeţi cred ce amestec nenorocit înseamnă, ce ravagii şi ce de tulburări!… He, he, ce frumos dialog, demn de pana apostolilor, s-ar putea ţese între cei doi Tartarin Tartarin-Quijote şi Tartarin-Sancho! Tartarin-Quijote tresălta la citirea istorisirilor lui Gustave Aimard şi striga: Plec! Dar Tartarin-Sancho, gândindu-se la reumatism, zicea: Rămân!”.

Scenele în care Tartarin îi captivează pe ceilalţi tarasconezi cu poveştile sale sunt minunate. Tartarin intră în rol, imită zgomotele, îşi descrie detaliat aventurile (netrăite, doar imaginate!), în aşa fel încât „filmul” întâmplărilor este foarte viu. El însuşi este prins în propria relatare. Tartarin nu suferă de simţul ridicolului şi nici nu are vreun complex de inferioritate. Clubul vânătorilor de miraje din Tarascon are în Tartarin un animator spectaculos:

„Apoi, vrăjit de propria-i povestire, Tartarin se ridica de la masă, sărea în mijlocul sufrageriei, imitând răgetul leului, zgomotul unei carabine: pac! pac!, şuierul unui cartuş explodat pff, pfşş, gesticula, se înroşea şi răsturna scaunele…

În jurul mesei, toată lumea se îngălbenea. Bărbaţii se uitau unii la alţii, clătinând din cap, doamnele închideau ochii cu ţipete de spaimă, bătrânii îşi învârteau războinic deasupra capului lungile lor bastoane şi, în camera de alături, copiii culcaţi devreme, treziţi brusc de urlete şi împuşcături, dârdâiau de frică şi cereau să se aprindă lumina. Tartarin încă stătea în aşteptarea prăzii.”

Plecând din Tarascon, în căutarea aventurii, eroul se comportă, pentru cei care nu-l cunosc, ca un nerod. Pentru că nu vede în faţa ochilor decât primejdii, pe care este pregătit în orice moment să le înfrunte, Tartarin devine frecvent ţinta batjocurii străinilor. Nişte hamali care se reped la bagaje, în portul Marsiliei, sunt pentru năbădăiosul erou piraţi periculoşi. Căpitanul Barbassou este, mai întâi, uimit de reacţia lui Tartarin, apoi îşi dă seama că tarasconezul are vedenii şi trăieşte, de-a dreptul, pe altă lume. Tartarin substituie elemente ale realităţii, înlocuieşte personaje, recompune lumea din jurul său şi se miră că ceilalţi nu văd, la rândul lor, ceea ce vede el. Ceilalţi sunt orbi:

„Căpitanul Barbassou îl privea trăsnit. În acel moment, un zdrahon de drac negru trecea prin faţa lor, alergând cu farmacia eroului în spate:

̶ Ticălosule! aşteaptă-mă! urlă tarasconezul şi porni înainte în mână cu un pumnal cu lamă scurtă şi lată.

Barbassou îl prinse de centură şi zise:

̶ D-ta stai locului, fir-ar să fie! Ăştia nu sunt piraţi… Piraţii nu mai există de mult. Sunt hamali.

̶ Hamali!…

̶ Ei da, hamali, care vin să ia bagajele pentru a le duce pe mal… Băgaţi-vă în teacă pumnalele, daţi-mi biletul şi urmaţi-l pe acest negru, care e un băiat bun şi vă va duce la mal, chiar la hotel, dacă doriţi!…

Încurcat, Tartarin dădu biletul său şi, urmând pe negru, coborî pe la partea dinspre cârmă într-o barcă mare care se balansa pe lângă vapor. Toate bagajele sale erau aici: cuferele, lăzile cu arme, conservele alimentare; deoarece ele ocupau barca în întregime, nu fu nevoie să aştepte şi alţi călători. Negrul se căţără pe cufere şi se chirci ca o maimuţă, strângându-şi genunchii cu braţele. Un alt negru luă ramele. Amândoi îl priveau pe Tartarin râzând cu dinţii lor albi…”.

În fine, Tartarin se întoarce în Tarascon. Are norocul să vâneze un leu, desigur, nu leul visat, ci unul orb şi blând, dormitând în piaţa oraşului, fapt pentru care este nevoit să facă faţă unor procese, să-şi caute avocaţi, să dea explicaţii oficialilor… Important este însă că Tartarin reuşeşte să trimită acasă, înaintea de a se întoarce el însuşi, pielea leului, dovadă a faptului că şi-a împlinit visul şi a vânat lei în Africa. Tarasconezii cred ce li se spune, ba, mai mult, foarte mândri, sunt de părere că Tartarin nici nu are pereche în lume, printre vânătorii de lei. Norocul bravului Tartarin este că dromaderul, de care nu izbutise să scape cu niciun chip, nu are darul vorbirii. Altfel, ar fi ştiut şi tarasconezii câţi lei a vânat, de fapt, Tartarin:

„E cămila mea, zise el. Şi sub influenţa soarelui tarasconez, acel soare făţos care te face să spui minciuni fără să vrei, adăugă mângâind cocoaşa dromaderului: E un animal de soi!… M-a văzut când am omorât toţi leii.

În acea clipă, luă de braţ cu drăgălăşenie pe comandant, roşu de fericire; după aceea, urmat de cămilă, înconjurat de vânătorii de şepci şi aclamat de mulţime, se îndreptă tacticos spre casa baobabului; în timp ce mergea, începu să povestească nemaipomenita lui vânătoare: Ia închipuiţi-vă, zicea el, că într-o anumită seară, în plină Sahară…”.

Cărţile pentru copii nici nu există, de fapt. Există numai cărţi bune şi cărţi mai puţin bune. Gustul celor mici nu se deosebeşte atât de mult de gustul celor mari, aşa că este nepotrivit să consideri că scrii anume pentru o categorie de vârstă. Aşa crede C.S. Lewis, un autor pentru care a crea poveşti înseamnă a porni, simplu, de la nişte imagini: un faun cu o umbrelă, o regină pe o sanie, un leu magnific. În cazul lui Alphonse Daudet, aventura imaginaţiei începe într-o grădină cu baobabi din Tarascon, cu surâsul unui provensal care se visează hidalgo.

Tartarin din Tarascon de Alphonse Daudet