„Sunetul muntelui” de Yasunari Kawabata

În articolul său din martie dedicat literaturii japoneze , colega noastră,Gabi Morozov, făcea referire la un alt roman scris de Yasunari Kawabata, „O mie de cocori”, vorbind în termeni elogioși despre acest titlu. În același mod o să vorbesc și despre „Sunetul muntelui”, roman recomandat de bookhub.ro tuturor cititorilor de literatură de cea mai bună calitate. Despre autor nu e nevoie să insist aici, aduc aminte în treacăt doar că este primul câștigător de origine japoneză a mult-râvnitului Nobel pentru literatură.

„Sunetul muntelui” este povestea lui Shingo, tatăl și bunicul unei familii cu doi copii, Shūichi – fiul și Fusako – fiica, împreună cu care conviețuiește, deși viața ar fi trebuit să le despartă de mult destinele. Dacă fiul are o viață dublă, în sensul că are o soție, dar și o amantă, fiica are, în schimb, două fete, împreună cu care este nevoită să revină în casa părintească după ce consortul acesteia a început să se drogheze și a părăsit căminul conjugal. Shingo, tatăl și bunicul, acceptă toate întâmplările vieții cotidiene cu oarecare greutate, ba chiar aș spune că refuză în primă fază să vadă evidențele și preferă luării deciziilor introspecția și izolarea de exterior. De altfel, toate crizele familiei sale vin să-i accentueze lui criza androgină cu care se confruntă; refuză să îmbătrânească, așa cum refuză să accepte că are din ce în ce mai mult păr alb. Dar Shinto este și un abil om de afaceri care se dovedește a fi, într-un final, cel care aduce echilibrul într-o familie ce pare că stă sub iminența destrămării unității interioare.

„Shingo plecase la Atami. În grădina hanului, un cireș era în plină floare. Era ianuarie.

Cireșii iernatici înfloriseră încă de la sfârșitul anului trecut, sau cel puțin așa i se spusese, Pentru el însă, primăvara părea să fi venit dintr-o altă lume.

La început crezuse că florile roșii erau de piersic, iar cele albe de cais.

Atras de magia florilor de cireș reflectate în apa lacului, se ducea să stea pe mal. Încă nu intrase în camera hanului.

Trecu podul pe malul opus ca să se uite la un prun în formă de umbrelă, plin de flori roșii.

Mai multe rațe ieșiră de sub pom. Simți din nou prezența primăverii în ciocurile galbene și în galbenul încă și mai puternic al labelor.

A doua zi compania avea oaspeți la acel han, iar Shingo venise să facă pregătirile de rigoare. Terminase însă treaba de îndată ce stătuse de vorbă cu hangiul.

Acum ședea pe verandă și se uita la grădină.

Erau și azalee albe.

Nori negri de ploaie veneau dinspre trecătoarea Jikkoku, iar Shingo intră înăuntru.

Pe birou se aflau un ceas de buzunar și unul de mână. Cel de mână era cu două minute înainte.” (p. 93)

Imposibil să nu remarci bogăția de sensuri ascunse și de figuri de stil expuse într-o manieră atât de directă și de surprinzător de seacă: Yasunari Kawabata face aici o trecere pe scurt a unei mari și bune părți din tradițiile și simbolurile specifice niponilor, cititorul trezindu-se în plin plonjon într-o lume căreia nu-i aparține, dar din care își dorește să facă parte. Așa și cu Shingo, nu-și dorește să fie bătrân, dar învață să-și accepte bătrânețea, sub forma înțelepciunii și experienței aducătoare de senin și pace interioară.

„Nucul și cireșul rămăseseră fără nici o frunză în acea noapte.

Cum erau cei mai mari copaci din jurul casei, fuseseră țintele cele mai ușoare ale vântului. Sau poate că frunzele lor erau mai ușor smulse de vânt.

Cireșul mai păstrase câteva frunzulițe după furtună, dar în câteva zile îi căzuseră și acelea.

Și frunzele e bambus de pe munte se uscaseră, poate din cauză că vântul purtase apa sărată dinspre ocean. Trunchiuri de bambus rupte mai zăceau și acum prin grădină.

Dar nucul gingko dădea muguri din nou.

Shingo se uita la el ori de câte ori intra pe alee din strada principală. Îl vedea, desigur, și din camera de zi.

– Gingko are o forță anume, pe care cireșul nu o are. Orice ființă longevivă este cumva diferită de toate celelalte. Cred că un copac atât de bătrân are nevoie de multă forță ca să mai dea muguri toamna.”

Dar Shingo face față crizelor de tot felul ce par să-l copleșească printr-un refugiu în iubirea sa platonică pentru noră:

„Căsătoria e o mlaștină periculoasă care înghite la nesfârșit greșelile partenerilor. Dragostea lui Kinuko pentru Shūichi, dragostea lui Shingo pentru Kikuko erau poate doar întâmplări care vor dispărea fără urmă în mlaștina care era căsătoria lui Shūichi cu Kikuko.” (p. 113)

Observați cât de mult se aseamănă numele celor două femei, soția și amanta fiului, până la o confuzie auditivă cu greu de stăpânit. În astfel de detalii stă forța scriiturii lui Yasunari Kawabata, care nu lasă nimic la întâmplare, țese intriga asemenea pânzei din bocceaua cu care se reîntoarce acasă fiica rătăcită (pânză menită să facă legătura între un trecut pur personal și un viitor trăit la comun). De asemenea, o să vă scufundați în lumea onirică a lui Shingo extrem de bogată în nuanțe, fapte și personaje, lume bogată în tot felul de simboluri mai mult sau mai puțin psihanalizante. Dar să țineți cont că vorbim de lumea niponă, de tradiții asiatice cu mult diferite de ale noastre, ceea ce înseamnă lectură suplimentară pentru înțelegerea cu adevărat a tuturor sensurilor celor descrise.

„Nu știa cum ajunsese acolo. Când se trezi, încă mai vedea cu ochii minții cele două ouă albe din vis. Se făcea că era pe o dună și că era înconjurat de nisip cât vedeai cu ochii. Cele două ouă zăceau unul lângă altul: unul mare, de struț, și celălalt mic, de șarpe. Cel de șarpe avea coaja crăpată și un șerpișor își unduia capul încoace și-ncolo. Lui Shingo i se păru că e gata să atace.

Nu era de tăgăduit faptul că se gândise mult în ultima vreme la Kikuko și la Kinuko. Nu-i era clar care din copii era puiul de struț și care puiul de șarpe.

Se întrebă dacă șerpii sunt ovipari sau vivipari.” (p. 212)

Shingo trece și petrece prin propria lui viață refuzând să-și piardă lumea interioară. Poate că de aici și jocul de planuri și apariția sincopată a măștilor nō, măștile specifice teatrului tradițional japonez, măști și teatru de care este atât de îndrăgostit George Banu (teatrologul și eseistul român ce stă de ani de zile la Paris).

«- A, da? Shingo ridică masca de pe masă. Tanizaki, adu-mi, te rog, ochelarii.

– Nu-ți trebuie. Ține-o așa, puțin peste nivelul ochilor, cu mâna întinsă. Pentru noi, bătrânii, e mai bine să ne uităm la ele așa. Și apleac-o puțin în jos ca s-o „înnorezi”.

– Seamănă cu o cunoștință de-a mea. Foarte realist realizată.

Suzumoto îl lămuri că atunci când apleci o mască nō puțin în jos se cheamă că o „înnorezi”, pentru că masca pare să adopte un aer melancolic, pe când dacă o îndrepți în sus, atunci o „strălucești”, pentru că expresia feței devine luminoasă și fericită. Dacă o întorci către stânga sau către dreapta, se cheamă că o „folosești” sau o „tai”, îi mai spuse el.

– Seamănă cu o cunoștință de-a mea, repetă Shingo. Mi-e greu să mă uit la ea ca la o mască de copil. Pare mai mult una de tânăr.» (p. 74)

E greu să te plasezi într-o poziție moralizatoare vizavi de Shingo; uneori îți cam vine să-l scuturi, asemenea soției lui, și să-l determini să ia atitudine față de o întâmplare sau alta; alteori te întrebi de unde atâta forță să meargă mai departe, de unde atâta claritate și putere de asumare a toate cele ce vin peste el. De remarcat frazarea și sacadarea scriiturii, Yasunari Kawabata alegând astfel cea mai bună cale dintre cele posibile pentru a depăna firul narativ al romanului său.

Recomandăm „Sunetul muntelui” de Yasunari Kawabata nu doar ca pe o lectură de vacanță, pentru că romanul său este mai mult decât atât. O să vă doriți să-l recitiți ori de câte ori veți avea îndoieli sau veți simți acut lipsa de frumos din tot ceea ce vă înconjoară.

Editura: Humanitas Fiction