Lahes / Lysis / Charmides / Hippias Minor / Euthyphron / Apărarea lui Socrate / Criton
Poate părea ciudat ca în contextul în care este posibilă accesarea online gratuită a întregii opere a uneia dintre cele mai luminate minți ale Antichității, Platon (cca. 427 î.Hr. – cca. 347 î.Hr.), ca o editură să reediteze anumite dialoguri aparținându-i acestuia. Dar, o atare perspectivă cu greu s-ar putea susține în momentul unei mai bune focalizări asupra problematicii iscate de Dialogurile socratice. Astfel, înainte de a trece la o prezentare a textului, voi încerca, atât cât îmi stă în puteri, să prezint contextul în care un astfel de demers își poate găsi cititori.
Numeroase surse oferă gratuit online operele Antichității, fie în varianta originală – ce și-ar găsi puțini cititori, aceștia fiind doar din medii specializate și, dispunând, fără doar și poate, de ediții ale acestora – fie în limbi de circulație internațională sau, chiar, limba română. Remarc, pentru limba engleză site-ul facultății de filosofie a Universității Stanford și, pe plan local, de ce nu, chiar Wikipedia ce dispune de anumite traduceri considerate deja ca fiind clasice și de referință.
Totuși, ceea ce apare ca principal dezavantaj în ambele situații prezentate anterior este lipsa unei introduceri adecvate și a unor note de clarificare, fără de care textele ar fi private de justa lor valoare. Precum remarcă Gabriel Liiceanu și Petru Creția în notele preliminare ale dialogului Hippias Minor:
„Încă dintru început, dialogul platonician, ca formă de artă și ca procesiune către o teoreză oarecare, dezvăluie și învăluie cu vizibilă deliberare și cu vizibil control, se articulează totodată net și difuz după un anumit ceremonial logic, psihologic și adesea ludic. Orice lectură neatentă sau neprevenită poate duce la impresia de pierdere printre vorbe, de redundanță, de stagnare când circulară, când labirintică.”
Drept rezultat, identificăm mult mai bine tipul de lector către care cei de la Humanitas își direcționează această foarte interesantă apariție. Pe de-o parte, lectorul neavizat ce dorește a-și spori cunoștințele culturale, făcând apel direct la sursele antice și, pe de altă parte, cel deja specializat, ce poate obține un bun prilej spre a avea acces la noi opinii și perspective, așa cum sunt ele enunțate pe lângă textul propriu-zis. Primul dintre aceștia va întâmpina o lectură deloc facilă, dar ușurată de cele menționate anterior – cu puțină bunăvoință și lecturarea notelor de la finalul volumului, în paralel cu parcurgerea textului, acesta se va dezvălui treptat, armonios, coerent, deci inteligibil; cel de-al doilea tip de lector va obține numeroase referințe bibliografice de importantă valoare sintetică privind studiul operei platonice. Dacă pentru avizați, motivul pentru care ar citi un astfel volum este că cela va de soi, pentru ceilalți voi încerca să trasez câteva linii generale de abordare. În cazul în care nu era cunoscut deja, titlul fiecărui dialog reprezintă numele unuia dintre personajele cu care Socrate își propune să abordeze anumite teme spinoase, ce sunt capabile să iște ample controverse (în afară, bineînțeles, de „Apărarea lui Socrate”).
Fiind, în fond, teme de bază ale cugetării filosofice, deci punând întrebări perene – după cum le-ar numi Thomas Nagel în celebra sa lucrare „Ce înseamnă, oare, toate acestea?”, lucrare pe care o recomand oricui dispus a se iniția în ce înseamnă cugetare filosofică – ele nu sunt lipsite de echivoc, dovadă și a faptului că, la mai bine de 2000 de ani de când Socrate le discuta între zidurile Atenei, ele rămân la fel de valabile: Ce este curajul? (tema din Lahes), Ce este prietenia? (subiect abordat în Lysis), dar înțelepciunea? (Charmides) sau minciuna? (Hippias Minor).
Bineînțeles că, până și această categorisire a dialogurile după tematică, este una relativă, apărând drept continuitate a tradiției de specialitate și mai puțin ca taxonomie fără de tăgadă, de aici și controversele generate în jurul acestora. Spre exemplu, deși se consideră ca fiind „Despre minciună”, Constantin Noica remarca privitor la Hippias Minor că „De obicei dialogurile lui Platon poartă asupra unei teme limitate: curaj, pietate, prietenie, aici poartă asupra unei naturi, anume natura omului știutor”, dovadă a implicațiilor mult mai vaste față de cele anticipate inițial.
În fine, fără a specializa mai mult decât ar trebui această prezentare, aș adăuga ceea ce aș considera personal ca fiind de maximă importanță lecturarea acestor dialoguri. Nu doar că se pun în discuție valori umane, tipologii caracterologice, probleme privind „știutorul, expertul, tehnicianul, adică natura indiferent cunoscătoare [anticipând] totuși ceva din omul tuturor tehnicităților, al zilelor noastre” (după cum remarca C. Noica în mai-sus menționata introducere), dar este reprezentată magistral imaginea lui Socrate, cel mai înțelept om al vremurilor sale, după cum ar fi spus oracolul din Delfi, personalitate extrem de complexă ce spunea despre sine, din proprie inițiativă, că nu știe nimic și despre care Cicero afirma că
„A coborât filosofia din cer, a așezat-o în cetate și chiar în casele oamenilor”.
Dar de ce Socrate și nu Platon, s-ar putea prea bine întreba cineva. Fiind renumit pentru prelegerile sale, dar și pentru dialogurile pe care le purta pretutindeni pe unde se preumbla prin cetatea pe care a îndrăgit-o într-atât și față de care s-a supus, chiar și când putea scăpa de o nedreaptă condamnare la moarte, educând fără să aștepte vreo remunerație – surprinzător față de discipolii renumiți ai epocii, sofiștii, ce condiționau educația pe considerente financiare –, Socrate nu a lăsat posterității absolut nimic scris.
Murind la vârsta de 70 de ani, – a se vedea Apărarea lui Socrate – și refuzând să se sustragă pedepsei capitale, susținută de cei cărora le era tulburat echilibrul prin intervențiile sale tăioase – așa cum este prezentat în dialogul Criton -, acest mare filosof al Antichității, asociat adesea cu un pește-torpilă, pentru motivele deja precizate, a fost readus la viață, în planul creației, prin discipolul său, Platon. Termenul de Dialoguri socratice comportă două sensuri principale, după cum remarcă Gheorghe Pașcalău în Introducere:
„Aporetismul este astfel prima caracteristică ce ne permite a trasa, cu mai multă sau mai puțină siguranță, limitele unei clase formate din dialogurile «zetetice» [care formulează întrebări și caută răspunsuri]. Iar fiindcă cel aflat mereu pe drumuri și încă pe drumuri ce nu duc, în mod aparent, nicăieri este Socrate însuși, putem numi aceste dialoguri, prin recurs la formula aristotelică «dialoguri socratice». Tocmai prezența lui Socrate ca regent al discuției în dialogurile «zetetice» reprezintă al doilea criteriu ce ne permite a da prezentului volum titlul pe care îl poartă”.
Altfel spus, Dialogurile socratice reprezintă, în manieră literar-filosofică, o întreagă reconstrucție a aceluia care a fost Socrate. Deși, poate, maestrul nu a posedat ad litteram opiniile pe care discipolul i le atribuie, aceasta nu face ca textele să fie cu mai puțin extraordinare. Prin întrebări, Socrate încearcă să ajungă la esența lucrurilor, deci, înainte de toate, la propria esență sau, după cum spune dictonul: Noscete ipsum!. De asemenea, etica socratică – nimeni nu face răul voit, ci numai din neștiință – transpare în fiecare dintre dialoguri, făcând din Socrate, înainte de toate, un idealist utopic, ce nu a reușit niciodată să se dezică de lumea Ideilor perfecte în care a ales să trăiască, „Idei [ce]se întorc asupra realului, se împlântă în el, absorbite parcă, [fiind]setea realului” (Constantin Noica în Introducerea la Euthyphron).
Fiind deopotrivă ironic – afirmă, în același Euthyphron, spre exemplu:
„Meletos vrea, pesemne, să curețe mai întâi orașul de noi, care distrugem mlădițele fragede, cum zice el, iar după aceea, e limpede că, ocupându-se și de cei mai în vârstă, va aduce mari și nenumărate foloase cetății, cum de altminteri e și de așteptat de la unul care a început atât de bine”
(Meletos fiind, alături de Lycon și Anytos, unul din cei ce au demarat procesul împotriva lui Socrate), dar și posedând un umor foarte fin, o delicatețe a sufletului de a se îndrepta către principiile ultime:
„Ce cuceritoare ființă ar mai fi, un singur lucru de s-ar adăugi; unul mărunt de tot […] De-ar avea și sufletul bine întocmit”
(replică din Charmides), ne putem întreba în ce măsură Socrate-cel-conceput-de-Platon și adevărata sa persoana se identifică. Dat fiind numeroasele opere ce susțin imaginea conturată de discipolul său, prin raportare la o singură operă – „Norii” lui Aristofan, în care acesta este prezentat mai mult ca un om lipsit de ocupație, ce se dedă diferitelor preocupări ditirambice (vorbim despre texte ce au ajuns până în zilele noastre), putem fi siguri de justețea apologiei pe care Platon i-o aduce acestuia, după moartea sa.
Acuma însă – pentru a face noi înșine apel la celebra formulă de comutare socratică – nu ne rămâne decât să ne punem noi înșine, odată cu Socrate și partenerii săi de discuție întrebări de o importanță vitală, chiar știind că acestea vor rămâne fără de răspuns. Să concludem, deci, printr-un pasaj memorabil, adresat lui Hippias:
„Nu sunt eu îndreptățit când stărui să pun întrebări celor înțelepți? Și tare îmi e teamă că pe lângă atâtea cusururi, aceasta este singura mea calitate. […] Am însă o minunată calitate și tocmai ea mă salvează: nu-mi este rușine să învăț, ci întrebând, caut să aflu cât mai mult.”
O lectură nu neapărat ușoară, dar absolut esențială și o ediție de-a dreptul socratică, din toate punctele de vedere.
Editura: Humanitas
Colecția: Humanitas Clasic
Anul apariției: 2015
Traducere, studii introductive și note de: Francisca Băltăceanu, Alexandru Cizek, Petru Creția, Marta Guțu-Maftei, Gabriel Liiceanu, Simina Noica, Constantin Noica, Manuela Popescu, Dan Slușanschi
Selecție și prefață de: Gheorghe Pașcalău
Ilustrații de: Mihail Coșulețu
Nr. de pagini: 352
ISBN: 978-973-50-4725-2
