Şapte cărţi de literatură japoneză

Abia întoarsă de la Bucureşti, unde am participat la o seară japoneză ce a constat într-un eveniment de lansare a romanului istoric “Nobila doamnă din Yodo” de Yasushi Inoue, recent apărut în colecţia „Raftul Denisei“, la Editura Humanitas Fiction, m-am gândit ce înseamnă literatura japoneză pentru mine şi care ar fi cărţile pe care le-aş recomanda fără ezitare unui cititor ce ar pătrunde pentru prima oară în fascinanta operă literară niponă sau chiar unui iniţiat…

Nu pot să mă laud că am cunoscut această literatură încă dinainte de 1989 când, oricum, procurarea cărţilor de literatură care contau era un demers foarte dificil, ce implica “pile” la librării sau, dacă nu, achiziţionarea unui pachet ce conţinea o mulţime de cărţi – balast, alăturate unicului volum valoros pe care îl doreai. Poate nu am ajuns eu la cărţile importante ale literaturii japoneze, în cazul în care au fost publicate, dar cert e că am făcut cunoştinţă cu adevărat cu acest domeniu aparte abia după ce editurile de după revoluţie au început să publice autori niponi, întâi sporadic, apoi din ce în ce mai aplicat, prin întregi serii de autor.

1. „Pădurea norvegiană” de Haruki Murakami

Prima carte pe care am citit-o şi prin care am pătruns în universul literar japonez. O plasez pe locul întâi, pentru că mi-a deschis gustul pentru lumea exotică şi foarte interesantă a Japoniei, deşi nu sunt sigură că este prima pe lista preferinţelor. Oricum se află în top, mi se pare şi acum că este cea mai frumoasă carte a lui Murakami, unul dintre cei mai citiţi autori japonezi contemporani, şi nu ezit să o recomand cu căldură. Toate temele recurente ale autorului japonez sunt concentrate în acest roman de o sensibilitate şi tandreţe şi melancolie nesfârşite. Nu voi devoala subiectul cărţii aici, spun doar că Japonia lui Haruki Murakami este cea a zilelor noastre, în care predomină sentimentul de însingurare, de prietenie sfârşită tragic, de dragoste inefabilă, de trăiri intense sub faţada unor chipuri lipsite de orice expresie, de muzică de jazz care însoţeşte destinele personajelor, de evadare din cotidian în lumi suprarealiste, de aglomeraţie în care te simţi abandonat, dar şi de momente de împărtăşire a sentimentelor, calde şi umane, atunci când nici nu te aştepţi. Lumea lui Murakami e fascinantă, şi odată descoperită, veţi dori să citiţi mai mult. Cartea a fost ecranizată în 2010, filmul japonez obţinând mai multe nominalizări şi premii.

2. „Puşca de vânătoare” – Yasushi Inoue

Am scris un pic despre această carte în 10 cărţi de citit în vacanţă. Spuneam că este o bijuterie de carte, ca o stampă japoneză, care te lasă pe gânduri, cu ochii în zare, într-o stare de reverie. Aşa am caracterizat această cărţulie, extrem de delicată, şi la propriu şi la figurat. Cred că rămâne cartea mea preferată, şi dacă ar fi să aleg un singur text pentru a ilustra literatura niponă, acesta ar fi! Trei destine care se întretaie, tragic, ca urmare a unor gesturi ce rănesc precum glonţul unei puşti de vânătoare. La câţiva ani după ce am citit cartea, am văzut filmul „Babel”, în regia mult premiatului Alejandro González Iñárritu şi gândul m-a dus la cartea lui Yasushi Inoue. Şi în film, ca şi în carte, un singur foc de armă leagă destine şi povestea complexă şi tragică a vieţilor unor oameni din diferite colţuri ale lumii care, deşi aparţin civilizaţiilor diferite, trăiesc aceleaşi drame umane. Vă invit să citiţi, aşadar, „Puşca de vânătoare” şi, eventual, să (re)vedeţi „Babel”… Veţi înţelege că umanitatea este una singură, în toate feţele ei!

3. „N-am mai visat de mult că zbor” – Taichi Yamada

Taichi Yamada este unul din autorii japonezi preferaţi, iar cartea “N-am mai visat de mult că zbor” este a treia pe care am citit-o de acest autor şi care mi-a plăcut cel mai mult. Amestecul de supranatural cu viaţa de zi cu zi creează un efect de surpriză şi de aşteptare, care te face să nu poţi lăsa cartea din mână. Autorul sondează temele actuale ale japonezilor, cum ar fi singurătatea, depresia, lipsa de comunicare cu cei apropiaţi, alienarea, erotismul şi chiar atmosfera intrinsecă a oraşelor ce amintesc de un coşmar hiperbolizat. Subiectul acestei cărţi urmăreşte destinul oarecum înfricoşător al unei femei care trăieşte viaţa în sens invers, devenind tot mai tânără şi mai tânără. Autorul descrie frământările şi spaimele femeii, dar şi ale partenerului său care, pe măsură ce femeia întinereşte, devine tot mai îndrăgostit şi disperat să petreacă mai mult timp cu ea, să trăiască cât mai intens clipele împreună. Romanul este un fel de poveste a lui Benjamin Button de sex feminin, însă mult mai senzual şi sensibil. Scris parcă cu economie de mijloace, însă poate de aceea dând impresia unui iureş al întâmplărilor care te aleargă până îţi iese sufletul, romanul te lasă melancolic şi fără astâmpăr. Este, neîndoielnic, o carte ce te îndeamnă la introspecţie şi care nu se termină cu întoarcerea ultimei file.

4. „O mie de cocori” – Yasunari Kawabata

Am ales această carte, deşi ar fi putut fi oricare alt volum semnat de acest mare scriitor, toată opera sa fiind extrem de frumoasă, delicată şi emoţionantă, dar „O mie de cocori” a însemnat întâlnirea mea cu Yasunari Kawabata, primul autor japonez căruia i s-a decernat Premiul Nobel pentru Literatură în 1968 „pentru măiestria sa narativă care, cu o mare sensibilitate, exprimă esenţa minţii japoneze”. La decernarea premiului au fost citate trei dintre romanele sale, „Ţara Zăpezilor”, „Fosta Capitală Imperială” și acest roman, „O mie de cocori”. Kawabata a fost un scriitor prolific, iar universul său livresc este seducător, tandru şi fragil ca cel mai fin porţelan utilizat în arta tradiţională a ceremoniei ceaiului, care este şi tema centrală a acestui roman. În el ne sunt dezvăluite furtunile sentimentelor furioase ce fierb sub suprafața aparent liniștită și politicoasă a unei societăți obsedate de proprietate. Complexitatea relațiilor dintre personaje este prezentată cu multă grijă şi subtilitate, deși tensiunile sublimează în pasiuni răvășitoare. Cartea, ecranizată în anul 1969, este ciudată şi neobişnuită, de aceea de neuitat.

5. „După banchet” – Yukio Mishima

Yukio Mishima este un autor foarte interesant, cu un destin controversat care începe cu imaginea lui la tinereţe, ca student extremist, de dreapta, şi care se termină tragic, prin sinuciderea lui, ritualică, în public, după ce a participat la o lovitură de stat ratată. „După banchet” este romanul cel mai frumos scris, în opinia mea, din tot ce am citit din opera sa, foarte bogată de altfel. Stilul lui este viu, dar nu agresiv, subtil însă puternic. Romanul „După banchet” este o frescă realistă a lumii politice postbelice din Tokyo şi, în acelaşi timp, povestea unei femei de afaceri dinamică, încă ispititoare la 50 de ani, care se căsătorește cu un politician bătrân căruia încearcă să-i refacă gloria trecută. E o carte despre luptă, vocea banilor, umilinţă, despre doi oameni aflaţi într-o căsnicie de maturitate, bazată pe interes reciproc, ceea ce nu evită însă dezamăgirile şi sentimentele reprimate. Politica este o scuză pentru a vorbi despre căsătorie, despre viață dar şi despre moarte, obsesia lui Yukio Mishima. Nu ştiu dacă acest roman a fost ecranizat, însă mare parte din opera acestui autor a fost transpusă pe peliculă. Mai mult, în 1985, a fost realizat un film dedicat lui Yukio Mishima, marele autor al Japoniei secolului XX. Acesta constă în patru segmente, trei dintre ele făcând paralele între evenimente din viaţa scriitorului şi romanele sale („Templul de Aur”, „Casa lui Kyoko” şi „Cai în galop”), în timp ce al patrulea segment înfățișează ziua de 25 noiembrie 1970, „Ultima zi”…

6. „Femeia nisipurilor” – Kobo Abe

Cred că am ştiut de această carte mult înainte de 1989, însă am citit-o odată cu apariţia ei la Editura Polirom, în 2004. Cartea este, în opinia mea, o capodoperă, şi ce frapează este atemporalitatea ei. Plină de simboluri, de mituri chiar, imaginează o lume distopică, insuportabilă. Personajele puternice, trecute prin toată gama trăirilor umane, sunt extrem de convingătoare, hipnotice. În carte parcă se amestecă climatul suprarealist kafkian cu întrebările existențiale despre sentimentele ființei umane. Este o poveste despre un om obsedat sau poate posedat de nisip, care în timpul unei călătorii la mare este prins în dune, într-o peșteră locuită de o femeie singură. Inițial încearcă cu disperare să scape, dar puterea magnetică a femeii şi lupta disperată cu nisipul fac ca ceea ce anterior părea să fie o capcană să devină noul sens al vieții sale. Proza este halucinantă, atmosfera sufocantă și de coșmar. Totul în poveste este capturat de nisip, care se află în permanentă mişcare, neliniştit. Aproape că pe parcursul lecturii auzi foşnetul curgerii nisipului şi îl simţi scrâşnind în dinţi. Capeţi sentimentul straniu că el curge din carte, dintre pagini. Romanul a fost ecranizat şi filmul a făcut ceva vâlvă şi la noi, deoarece a obţinut un premiu la Festivalul de la Cannes din 1964. Scriitura extrem de vizuală se pretează unei ecranizări remarcabile.

7. „Un artist al lumii trecătoare” – Kazuo Ishiguro

Ultimul, dar nu cel din urmă, este unul dintre autorii mei preferaţi, Kazuo Ishiguro, iar romanul pe care îl propun este poate cel mai japonez al său. Nu este cel mai spectaculos sau cel mai aclamat, însă are acea delicateţe specifică lumii rafinate şi nobile nipone, în care sentimentele cele mai aprige sunt ascunse cu graţie sub o mască placidă, aflată mereu sub autocontrol. Mereu în mintea mea l-am „citit” pe Ishiguro pe muzică, nu la propriu, ci asociindu-i scriitura cu sobrietatea unei partituri clasice sau cu ritmul sprinţar al unei fraze de jazz. Acest roman mă duce cu gândul la sunetele grave dar atât de liniştitoare ale violoncelului marelui Mstislav Rostropovich, interpretând Vocalise Op. 34 de Rachmaninoff. Romanul este povestea bine scrisă a unui artist japonez aflat în curs de îmbătrânire şi care îşi contemplă viaţa, cariera și rolul său în evenimentele istorice ale unei Japonii de abia ieşite din război. El se luptă să înțeleagă cultura japoneză în schimbare, marginalizarea şi incriminarea unei părţi a generației mai vârstnice, atitudinile celor două fiice și ale nepotului său, precum și propriile sale amintiri tulburătoare. Sunt rânduri minunate despre societatea post-război din Japonia, despre rolul loialităţii şi despre relaţia convulsivă dintre profesor și elev, despre lumea artei japoneze și despre obiceiurile de căsătorie. E o carte care bucură, în special pe cei care sunt fascinaţi de universul cu totul aparte al culturii japoneze. Nu ştiu ca ea să fi fost ecranizată, dar sigur puteţi găsi filmele după scrierile lui Kazuo Ishiguro care au făcut istorie: „Rămăşiţele zilei”, „Cea mai frumoasă muzică din lume” şi „Să nu mă părăseşti”.

Mă opresc la aceste şapte recomandări, fiind deplin conştientă de vastitatea literaturii japoneze şi de numărul mare al autorilor niponi, foarte diferiţi, foarte complecşi, dar mai ales foarte talentaţi. Lumea livrescă a Japoniei mă va atrage şi subjuga mereu cu farmecul său, diafan în aparenţă, dar nemilos precum oţelul unei săbii katane de mare calitate făurite de maestrul Fujiwara Kanegana. De altfel, sunt sigură că suntem mulţi iubitori de carte japoneză, din ce în ce mai mulţi!

Sursa foto reprezentativă: www.gettyimages.com