Cronică de Irina Vesa
Un parc mititel ca o oază ascunsă între blocuri sau vile. Căldura prelungită a unor zile de toamnă de 2023… copii în delir alergând să spargă baloane cu fum, dublaţi de un pian clocotitor.
Am acceptat cu bucurie să scriu despre Piano Express, fiind deja fana Adrianei Toacsen pentru personalitatea ei ca interpret dar şi pentru ideile creative pe care le aplică unor concerte-concept ,,năstruşnice’’, cu o dimensiune interactivă, în care muzica clasică e recontextualizată, scoasă din restricţiile obişnuite (de spaţiu sau de program). Muzica e adusă într-un loc nou, idee redată aici foarte bine şi de partea grafică, prin logo-ul cu 2-3 siluete plimbându-se printre plopii dispuşi ca nişte clape negre. Prin asta, nu doar muzica ci şi spaţiile în sine au fost recontextualizate, pe două planuri: o dată pentru că au fost valorificate într-o manieră mai proaspătă pentru ,,publicul din zonă’’, vizitatorii obişnuiţi ai parcurilor respective, apoi pentru că au putut fi descoperite de oameni noi.
O preocupare explicită a fost şi de a încuraja prezenţa unor categorii de public care sunt, poate, private de experienţa concertelor de muzică clasică / cultă, din motive de acces ş.a.m.d.: copii de toate vârstele, persoane cu dizabilităţi locomotorii sau de alt fel (excepţie – anunţată în prealabil – fiind cel din Livada Casei Memoriale „Tudor Arghezi – Mărţişor”, unde accesul utilizatorilor de scaun rulant nu era tocmai adecvat, din cauza pietrişului pe o distanţă destul de mare; cel puţin aşa părea din imaginile găsite pe internet, căci la mesajul privat de pe facebook cei de acolo nu mi-au răspuns). Accesibilitatea a fost chiar pe mai multe paliere: distanţă (muzica a venit mai aproape de oameni la propriu, acoperind 4 din sectoarele bucureştene), durată (programul a ţinut, teoretic, între 30 şi 60 de minute), prezentare (explicarea muzicii în prealabil a făcut-o mai uşor de receptat), repertoriu (piese bine alese), gratuitate. De la public a fost o singură ,,cerinţă’’, care reiese din prietenoasa încurajare făcută de organizatori: ,,Primim pe toată lumea cu urechi curioase și dornice de aventură!’’
Timp de 5 sâmbete ne-am adunat, la ora 17, în câte unul din cinci parcuri aflate în zone diferite din Bucureşti. Cele cinci recitaluri s-au configurat, pe rând, în jurul a trei concepte: ReStorying, îndreptat în special spre copii, cu povestea elefantului Babar + o piesă contemporană românească, ReBrahmsing, avându-l ca punct central pe, desigur, Johannes Brahms, alternat cu piese foarte diferite dar toate ludice şi ReStarting, un variat moment final-privind-spre-viitor.
Nu ştiu dacă toţi copiii (de la bebeluşi până la 10-12 ani) prezenţi la aceste evenimente erau deja obişnuiţi cu muzica modernă şi / sau contemporană, cert e că mi s-au părut complet nederanjaţi de vreo ciudăţenie timbrală ori asperitate armonică. Probabil şi vârsta fragedă încă nu le-a permis formarea prejudecăţilor mai solide ale maturităţii. Dar şi spaţiul liber şi maniera relaxată au facilitat o apropiere de muzică mai organică… Afară, te poţi apropia în ritmul tău – ceea ce m-a făcut să mă gândesc la îmblânzirea de care vorbeşte vulpea din Micul Prinţ. Ascultătorul poate se simte mai în control. În plus, piesele au fost scurte şi au fost susţinute şi de câte o scurtă prezentare livrată cu entuziasm şi bună dispoziţie, subliniind dimensiunea ludică a acestei muzici care pentru noii ascultători poate părea uneori prea serioasă (…în cel mai bun caz); noi, cei care o îndrăgim deja, îi vedem şi umorul şi ,,luminozitatea’’. Această apropiere s-a întâmplat, în unele cazuri, şi la propriu: câţiva copii veneau lângă pian, urmărind cu interes zborul mâinilor pe clape.
credit foto Mirela Momanu
ReStorying
PIANO EXPRESS #1 – Parcul Ioanid, sector 2 – 2 septembrie
Auzisem de Parcul Ioanid, dar nu-l văzusem niciodată. Am descoperit, cu ocazia asta, un spaţiu frumos gândit, intim şi liniştit, înconjurat de viluţe, mic de-l cuprinzi pe tot dintr-o privire. În centrul lui, lângă un iaz aştepta cuminte Pianul… un pian electric (dar cu coadă), pe care aştepta, la fel de cuminte, un elefant de pluş. Pe jos, o păturică pentru copii, care curând s-a umplut.
Î: Ştiţi de ce sunt îmbrăcată în gri?… Ce este gri? R: O carte? Î: Bine, şi o carte. Ce fel de carte? R: O carte despre muzică! R: Un elefant! BABAR!
Adriana Toacsen a interacţionat cu copiii cu uşurinţă, implicându-i, punându-le diverse întrebări înainte de concert. Atenţia acestora a fost captată şi de o maşină de baloane de săpun (umplute cu fum), luminate în tot felul de culori fantastice – vrajă (înţelept…) oprită în timpul concertului şi înlocuită de cea a muzicii.
…Priveam cu groază cum câţiva dintre copiii plini de zel muşcau baloanele cu fum… nu ştiu ce era mai rău, săpunul sau fumul?! Niciuna din cele două nu s-a arătat a fi vreun obstacol în înhăţarea altor baloane).
În L’histoire du Babar (1940), Francis Poulenc porneşte de la cartea ilustrată pentru copii ,,Povestea lui Babar, micuţul elefant’’ scrisă în 1931 de Jean de Brunhoff (bazată, la rândul ei, pe povestea inventată de soţia sa, Cécile, pentru copiii lor) despre un tânăr elefant care ajunge la oraş, se împrieteneşte cu o doamnă şi capătă un costum elegant; din aproape în aproape, ajunge regele elefanţilor. A fost tradusă în zeci de limbi, beneficiind şi de animaţii. Poulenc ilustrează muzical scenele din viaţa lui Babar, care au de oferit o varietate de stări, de la cele vesele la cele dramatice (mama lui este împuşcată de un vânător, regele mănâncă o fatală ciupercă otrăvită etc). Muzica se intercalează (şi uneori se suprapune) cu segmentele narative, aici povestite cu haz de actriţa Valentina Zaharia. În prima scenă, mama lui Babar îl leagănă pe acesta cu trompa… pianul redă, foarte blând, un cântecel de leagăn un pic disonant, dar orice asperitate e îndulcită de tonul catifelat şi de nuanţele mici. Cântecelul devine mai elaborat, cu armonii bogate, parcursul de la simplitate la bogăţie amintindu-mi de Viziunile fugitive ale lui Prokofiev, miniaturi pentru pian marcate de o anumită simplitate însă foarte colorate prin disonanţele şi sonorităţile neaşteptate în care abundă. Când Babar se îmbracă în proaspăt-achiziţionatul costum, se cântă un vals elegant care trimite spre Chopin, Debussy şi spre suita Carnavalul animalelor, de Camille Saint-Saëns. Nu este un vals previzibil, ci are câte un detaliu interesant şi neaşteptat. Doamna cea venerabilă şi foarte bogată îi asigură lecţii de aritmetică dar şi de muzică… ne-am amuzat copios de adăugirea şugubeaţă a Adrianei Toacsen, descoperind că muzica preferată a lui Babar e… muzica contemporană (românească)! În special a compozitorului Cătălin Creţu! Ingenios găsită piesa „Pendulum” din ciclul Clopote şi Mecanisme (pentru pian şi bandă), atât de adecvată în context. Cu melodia pendulând predominant între două clape, îmi era uşor să mi-l imaginez pe Babar cântând-o. Deopotrivă simplă, directă şi curioasă, are melanjul perfect de familiar şi şui, prin procesările electronice care suprapun pianului nişte timbralităţi şi sonorităţi altfel(amintind şi de muzica indoneziană pentru gamelan, cu acordajele sale particulare). Trebuie detaliat puţin şi contextul iniţial al piesei, care face parte dintr-o serie de lucrări pe care Cătălin Creţu le-a realizat pentru pian şi senzori electronici (acesta fiind doar una din multele creaţii şi proiecte care vizează pasiunea compozitorului pentru tehnologia adusă în muzică şi pentru creaţiile multimedia); ,,un proiect de cercetare focalizat pe interacţiunea dintre mişcare, atingere şi sunet’’ – mai exact, sunetele pianului sunt procesate electronic pe viu, diferiţi parametri fiind controlaţi tot de pianist, prin varii mişcări şi interacţiuni cu senzorii ataşaţi pianului (de exemplu, în timp ce cu dreapta cântă la pian, mâna stângă face mişcări prin aer, modificând timbrurile). Aici au lipsit senzorii, însă au rămas sunetele şi ,,coregrafia’’, care aduce un plus vizual haios.
În concluzie, fiecare scenă e o mică bijuterie. Lucrarea e atât de nutritivă armonic încât 1. Tare mă bucur că am aflat de ea şi că a fost adusă aproape de urechile publicului, 2. Îmi pare rău că nu e mai cunoscută, căci merită.
credit foto Mirela Momanu
PIANO EXPRESS #2 – Parcul Ciurea, sector 2 – 9 septembrie 2023
A doua iteraţie a lui ReStorying ne-a întâmpinat într-un loc cu nume de poveste, (curtea interioară a cvartalului) Vatra Luminoasă. Din nou un spaţiu foarte intim, un parc de dimensiuni reduse, plăcut şi îngrijit. Copiii au fost în număr parcă şi mai mare de data asta (chiar m-am întâlnit din întâmplare cu o cunoştinţă venită cu fetiţa ei; aflase de eveniment de la grădiniţă, fapt ce m-a bucurat).
Starea de poveste e prilejuită şi de razele soarelui filtrate de frunzele copacilor şi conturate de fumul dens, spiralat, care pluteşte în urma baloanelor de săpun proaspăt sparte. Maşinăria responsabilă de acest deliciu aerian e pornită doar în momente-cheie, desigur (înainte de începerea spectacolului, pentru a aduna atenţia copiilor şi la nunta şi încoronarea lui Babar, căci la final e moment de sărbătoare).
De data aceasta compozitorul preferat al lui Babar era Dan Dediu, cu lucrarea Le Vent du Transylvanie. Vântul traversează şi se roteşte pe claviatură când în rafale când în adieri. Deşi abundă în rostogoliri cromatice, muzica are o anumită uşurătate aeriană; există un firesc al acestei mişcări pe clapele pianului, în cascade şi configuraţii prokofieviene şi scriabiene, gravitate ludică în care spre final rapidele (chiar aşa, rapids în engleză sunt nişte mici vârtejuri care se formează în râuri) game cromatice se opintesc în acorduri majore, dar apar şi alte surprize, precum micul ,,dans’’ în ritm aksak. Ecouri ale compozitorilor menţionaţi am observat şi în pasajele suave, influenţe care au recomandat în plus piesa asta ca musafir în L’Histoire du Babar. Desigur, amprenta principală e marca Dan Dediu, cu virtuozităţi, cu spiritul ludic deja menţionat şi cu agilitate în răsfoirea ideilor muzicale şi a referinţelor topite în materialul muzical.
credit foto Mirela Momanu
ReBrahmsing
PIANO EXPRESS #3 – Livada Casei memoriale ,,Tudor Arghezi – Mărţişor’’, sector 4 – 16 septembrie 2023
(…Unde a trebuit să lipsesc din cauza accesului complicat). Cei prezenţi au putut beneficia, pe lângă muzica de pian la patru mâini, de un tur ghidat al casei ,,Mărţişor’’ şi al tipografiei, oferit de muzeografii Muzeului Literaturii; de admirarea unui iepuraş pe nume Victor, de lectură de poezie (în cadrul Festivalului Internaţional de Poezie de la Bucureşti) şi de socializare la un pahar de vin. Deşi a lipsit conţinutul dedicat explicit copiilor, aceştia au fost în continuare prezenţi, cu mic, cu mare. Chiar dacă nu a mai fost nici narator, actul povestirii s-a petrecut direct prin muzica şi prin titlurile sugestive, după cum vom vedea îndată, căci (aproape) acelaşi program s-a cântat în…
credit foto Mirela Momanu
PIANO EXPRESS #4 – Parcul Liniei, sector 6 – 23 septembrie 2023
Iniţial trebuia să aibă loc în Parcul Drumul Taberei, dar ,,în urma unor suprapuneri de evenimente, Centrul Cultural al sectorului 6 a propus un foarte recent parc, Parcul Linei, amenajat pe fosta line ferată care lega fabricile din Militari de restul orașului.’’ Trebuie să citez şi prezentarea făcută online, că prea mult mi-a plăcut: ,,Trenul PIANO EXPRESS a ajuns, din întâmplare, exact unde îi era menit: pe o fostă linie de cale ferată (…). Șerpi pupăcioși, păienjeni in oglindă, fantome grațioase și amatoare de jazz, spectrul bărbos al lui Brahms, baloane de fum și 20 de degete (și degetare!) fermecate – toate vă așteaptă în Parcul Liniei, împreună cu Adriana Toacsen și cu Angie Draghicescu.’’
Un parc dispus pe luuung, cu mici copăcei nou-plantaţi, deci cam lipsit de umbră într-o după-amiază teribil de călduroasă. Spre răcoarea copiilor, pianul era aşezat lângă o fântână arteziană (din cele cu jeturi care ies de la sol).
Cum spuneam, piesele au fost aceleaşi ca la Casa Mărţişor, în afară de una: dacă la Arghezi a fost „Bells 1” din Clopote şi Mecanisme de Cătălin Creţu, în a doua… urmează să vedem. Chiar şi în lipsa poveştii pentru copii, repertoriul a fost unul jucăuş, cu atât mai mult fiind vorba de pian la patru mâini, configuraţie care parcă are ceva inerent playful prin interacţiunile care apar. Adrianei Toacsen i s-a alăturat pianista Angela Drăghicescu.
Johannes Brahms a ,,dat tonul’’ cu celebrul Dans ungar nr. 5. Formula de pian la patru mâini e chiar varianta originală în care a scris cele 21 de Dansuri ungare (pe care ulterior le-a adaptat şi pianului solo, dar le-a şi orchestrat).
credit foto Mirela Momanu
Apoi s-a trecut la un ragtime delicios, umoristic şi un pic întunecat: Serpent’s Kiss de William Bolcom (n.1938), un compozitor de care nu ştiam dar de care m-am bucurat să aflu. Temele ,,contagioase’’, inserţiile percusive (accente ritmice cu călcâiele, bătut în pian, plescăit) au făcut din ea un punct memorabil al programului de faţă, concurând în acest sens cu succes cu deja-numitele piese brahmsiene. Există şi o legătură surprinzătoare aici: conform pianistului de ragtime Bill Edwards (în al cărui site dedicat stilului am plonjat între timp, căci e o resursă bogată în istoria acestuia, în biografii şi exemple audio), se pare că Dansurile ungare au fost influente pentru muzica ragtime, ca precursoare ale ritmului sincopat caracteristic stilului.
A urmat simetria sperietoare de arahnofobi, Mirror Spiders, de Şerban Marcu. Nu-i de glumă, având în vedere că a redat mişcarea stranie a acestora, sonor dar şi vizual – chiar asta fiind una din imaginile de la care a pornit autorul: cele două mâini pe claviatură ca doi păianjeni. Ţopăiala dodecafonică şi fulgurantele pasaje cromatice se întâlnesc în pianistica de toccată; în a doua parte tempo-ul dilatat aduce o atmosferă mai misterioasă. Finalul e condimentat de ,,îmbrăcarea’’ unor degetare de metal, cu care se mini-tropăie în lemnul pianului. Privită, în contextul de faţă, ca degustare muzicală pe un platou servit unui public mai larg, piesa e una din acele bijuterii destul de rare, într-un echilibru pentru care bifează câteva calităţi esenţiale: are o idee clară, care apare atât prin imaginea pe care ţi-o creează în minte direct din titlu, cât şi în rezultatul muzical; reuşeşte să fie ludică şi ,,să nu cadă greu’’ în pofida limbajului poate străin noilor ascultători, tocmai pentru că ideea e atât de clară; mecanismele muzicale sunt uşor de reperat şi de urmărit şi mai bifează o căsuţă, bonus: e tare simpatică!
La mijlocul programului ne-am întors spre Brahms, cu ale sale Dansuri ungare: Nr. 11, Poco andante, melancolic şi nr 3, senin, într-un tempo de asemenea mai potolit.
credit foto Mirela Momanu
Ne-a invitat la dans o altă piesa a lui William Bolcom, Graceful Ghost Rag, pentru pian solo, un ragtime de data asta mai lent, cu un ethos infuzat cu romantism, dulce (fără să fie siropos, desigur) şi uşor melancolic, aşa cum i se potriveşte unei fantome graţioase. Remarc subiectele cu iz autumnal, la timp pentru spooky season, cum numeşte internetul perioada asta a anului; entităţi nocturne un pic scary, cu intenţii misterioase: reptile sinuoase, arahnide simpatic-dubioase şi spirite ăă melancolioase…?
Brahms a revenit în final (amintind de tema simetriei), însă nu ,,în persoană’’ ci reinterpretat şi variat de către Gabriel Almaşi în partea I din Hungarian Trance (variaţiuni pe Brahms – Dansul ungar nr. 5). Scurta piesă foloseşte materialul originar dacă nu intact, atunci complet recognoscibil, dublându-l cu armonii ghiduş-disonante.
După final a urmat o surpriză, ca dedicaţie făcută compozitoarei Diana Rotaru (totodată cea care s-a ocupat de selectarea repertoriului) a cărei zi de naştere urma a doua zi: Mihail Jora – „La onomastica lui Mitz-Mitz” din ciclul Poze şi pozne.
credit foto Mirela Momanu
ReStarting
PIANO EXPRESS #5 – Curtea Universităţii Naţionale de Muzică Bucureşti, sector 1 – 30 octombrie
Ultima oprire în călătoria temporară a trenului cu clape a avut loc chiar ,,acasă’’: în curtea Universităţii Naţionale de Muzică, ,,locul de unde începe totul, unde se formează şi compozitorii şi interpreţii… cum spune sloganul UNMB, Noi dăm tonul!’’ Pianul a fost însoţit de flautul Ioanei Balaşa.
Publicul destul de numeros s-a reîntâlnit cu Francis Poulenc, de data asta cu Sonata pentru flaut şi pian, în care o uşurătate aproape mozartiană se împleteşte cu înclinaţia spre atmosfera mai misterioasă. Melodia e în prim-plan, iar muzica e per total mai unitară şi mai tradiţională decât în L’Histoire du Babar. Nu ştiu numele autorului următorului gând, însă mi s-a părut tare adecvată descrierea: ,,e tipică stilului suav însă picant al muzicii instrumentale a lui Poulenc’’.
A urmat Voice pentru flaut solo, de Tōru Takemitsu, poate cea mai ,,abstractă’’ lucrare din programul acestei (prime) ediţii a Piano express, însă captivantă prin interpretarea implicată şi prin explicaţia plină de entuziasm. Îmbină virtuozitatea avangardistă cu o dimensiune ce evocă domeniul ritualului, dimensiune inerentă flautului, această extensie a respiraţiei umane; a interjecţiilor incantatorii şi a caracterului spectacular.
credit foto Mirela Momanu
Vântul Transilvaniei, adus de Dan Dediu, a revenit în întâmpinarea urechilor noastre, deja antrenate cu adierile din Voices.
Încheierea a privit spre începuturi proaspete şi energice şi spre continuare, cu un titlu în notă optimistă, 3, 2, 1… Start! E vorba de piesa lui Andrei Petrache, pentru flaut, pian şi cajon. Cu efervescenţa cu care ne-a obişnuit, mezinul repertoriului propune o muzică vie şi carismatică, în care a inclus pasaje din cealaltă viaţă muzicală a lui: lumea jazz, în care se desfăşoară cu aceeaşi agilitate ca şi în cea clasică. Începutul cu pianul jazz, într-o atitudine întunecat-relaxată (à la noir), cu basul într-o plimbare cromatică e tăiat brusc de un fluier! Acum flautul panicat dublează pianul agitat, iar claviatura e alternată cu bătăile în cajon, instrumentul de percuţie în formă de cutie cu extra-funcţie de scaun. Din accentele motivului repetat se ivesc sugestii aksace. Pasajele menţionate, deşi diferite stilistic, se integrează perfect, căci există un numitor comun al celor două lumi aici: pe tot parcursul, muzica e profund groovy. Piesa se încheie cu urletul apoteotic al flautistului, peste cele două bătăi concluzive în cajon ale pianistului.
credit foto Mirela Momanu
– – –
Dacă am zis deja că ideea pianului în parc e una de a scoate muzica din sala de concert, aducând-o într-un spaţiu în care se pretează şi o atitudine mai puţin formală, cred că evenimentul şi conceptul poate fi, totodată, un primpas spre sala de concert, pentru mulţi viitori ascultători. Poate fi o introducere neintimidantă în lumea muzicii clasice, dar şi în comportamentul pe care aceasta o pretinde (în sala de concert de obicei): starea de ascultare, în care, în plus, nu deranjezi starea de ascultare a celorlalţi… În cazul copiilor depinde şi de părinţii care îi însoţesc, să fie un exemplu prin comportamentul lor.
Cred că Adriana Toacsen e motorul ideal pentru un astfel de proiect, atât pentru interpretarea vivace cât şi pentru prezenţa-i de seriozitate ghiduşă pe care am menţionat-o şi cu alte dăţi. Entuziasmul ei a fost însoţit pe măsură de cel al interpreţilor-invitaţi: actriţa Valentina Zaharia, pianista Angela Drăghicescu şi flautista Ioana Balaşa, iar publicul mi-a părut a recepta pozitiv aceste lumi sonore, mai ales copiii, pentru care cred că a fost o experienţă inedită, cu atât mai mult cu cât au putut vedea totul de aproape şi s-au putut manifesta în voie, mişcându-se, uneori chiar dansând. Contextul prietenos e bine gândit pentru a apropia lumea, încet-încet, de muzica nouă. Îi urez un traseu cât mai lung acestui tren de poveşti muzicale, prin cât mai multe locuri!
