„Peisaj după isterie” de Mircea Cărtărescu

„Viaţa ne este în mare măsură lipsită de sens, de o inutilitate şi o vacuitate care ne aneantizează; ne luptăm cu haosul din jur şi din interiorul nostru; vom crede însă până la capăt că există ceva vital şi semnificativ în noi, pe care l-am putea cunoaşte dacă am şti să ne descifrăm sufletele… vrem să măsurăm valoarea şi înfaţişarea lucrurilor care trec şi să ne smulgem astfel din harababura în care ne ducem zilele.” (Will Durant, The Story of Philosophy)

„Solitar sau solidar?”… Poticnirea în jurul căreia au fost scrise textele din această carte. Dilema constructivă, punctul de anxietate fertilă, neputinţa de a decide reconfigurată în motor generator de idei şi afecte. Atât doar că, pentru Mircea Cărtărescu, aceasta nu este realmente o dilemă, nici o opoziţie dialectică, eventual rezolvabilă într-o sinteză. Pentru Cărtărescu, solidaritatea este cealaltă faţă a solitudinii, omega pentru alfa, inversul simetric, dimensiunea secundă prin care trece axul ADN-ului său creator. Pentru Cărtărescu, solitudinea presupune solidaritatea, pentru că solitudinea lui nu e niciodată mizantropă şi nihilistă, aşa cum solidaritatea sa nu e niciodată simplă acceptare a anonimatului, diluare în indistinctul unor incidentale revendicări sau proteste politice. Acelaşi cap care a născut Bucureştiul fantastic ce va supravieţui până la sfârşitul litteraturii în paginile tridimensionale ale Orbitorului şi Solenoid-ului este cel care, purtând un fes, s-a pierdut astă iarnă între celelalte sute de mii de capete ce au refuzat să mai stea plecate.

„Visez o solidaritate laxă şi fluidă între solitari, o înţelegere empatică a dramei celuilalt din mijlocul dramei tale.”

Cititorul nu simte nici un moment nevoia de a contextualiza aceste texte eterogene şi nedatate. Cartea alcătuieşte un flux, acelaşi torent senzual şi adictiv care ne este familiar şi care dă măsura singularei arte a lui Mircea Cărtărescu. Cele mai diverse teme, spaime, bucurii şi feluri de a scrie, tranziţii infintezimale de la un tip de scriitură la altul, alăturări improbabile, dar cât se poate de fireşti, între fapte şi interese eteroclite, amestecate în paginile acestui volum lipsit probabil de ambiţii auctoriale, dar relevant şi de suflu amplu. Fiecare dintre textele Peisajului după isterie este o hartă a realităţii, văzută la diferite scale, configurată polimorf de ochiul jurnalistic şi metafizic deopotrivă, de spiritul magnanim şi înfiorat al celui îndrăgostit iremediabil de umanitate.

Savoarea şi profunzimea textelor lui Cărtărescu vine, în afara talentului său şi a artei sale inconfundabile, din conjuncţia improbabilă dintre sensibilitatea unui spirit atrabilar şi atroce, căruia nimic din ce e monstruos nu e străin, şi vocaţia sa incontestabil teologică. Privirii sfârtecate de urieşescul spectacol al suferinţei şi decăderii umane îi este mereu companion dorul metafizic pentru ceea ce, în noi, este mai adânc decât noi şi nu e din această lume. Într-adevăr, este de mirare că, din câte ştiu, nu s-au consacrat studii dimensiunii teologice a textelor cărtăresciene. Antenele morale sunt dublate mereu de antene metafizice. Abnormul moral este resimţit mereu în conjuncţie cu abnormul mult mai fundamental al existenţei. Hermeneut al răului şi autor de teodicee totodată, Cărtărescu nu are decât opţiunea de a duce până la capăt ataşamentul nenegociabil faţă de arta sa. Aşa cum Darwin mărturisea cândva că nu înţelege cum un Dumnezeu binevoitor ar fi putut lăsa pe pământ viespile ihneumonide, ale căror larve îşi mănâncă gazda din interior, Cărtărescu îşi desfăşoară mirările şi pledoaria pentru empatie într-un univers în care pruncii pot muri arşi de vii în maternitate, în care puiul de antilopă poate nimeri din pântecul mamei direct în pântecul hienei (fără ca, rupând vreo clipă pieliţa sacului amniotic, să simtă vreodată vântul realităţii), oamenii pot ucide în numele ideologiilor sau în care masele pot consimţi la propria aneantizare în cadrul totalitarismelor (aşa cum ne-au învăţat Eric Hoffer sau Hannah Arendt că se întâmplă mereu). Credinţa sa este quia absurdum, arta sa este scrijelire pe pereţi. Şi, totuşi, la Cărtărescu vom întâlni mereu dorul religios, dorul re-legării, credinţa (care nu este niciodată speranţă rezonabilă, altfel ar înceta să fie credinţă) că undeva, cumva, unitatea şi fericirea sunt posibile, că dementa „realitate” polimorfă şi reţelară, rotită prin miliarde de dimensiuni, va căpăta figura acelei divinităţi care nu încape cu totul în niciuna dintre religiile omului. Iar dacă la final va fi să fie numai neantul, tot numai evanghelii ar trebui scrise. Într-adevăr, nu trebuie să ne înşelăm, fiecare text al acestei cărţi, fie că vorbeşte despre Dragnea sau Homer, este ca o poartă deschisă spre infern prin care se aude totuşi zvonul speranţei.

Veţi spune, poate, că pun prea mult într-o carte care nu şi-a propus să fie atât. Dar eu nu cred că este aşa. Dimpotrivă, teama mea este că nu reuşesc să redau deplina grozăvie in/supra/sub/post umană a acestor texte care, rămânând totuşi profund filo-umane, pentru a folosi termenul lui Radu Vancu, sunt simultan insuportabil de lucide.

„De ce nu putem trăi într-o ecumenică Toscană, sub norii ei de marmură plutitoare, fără să omorâm şi să chinuim pe nimeni? De ce suntem atât de legaţi de demonii noştri?”

Este, poate, întrebarea fundamentală despre om. Şi poate că, tocmai pentru că de secole ne interzicem să ştim tot adevărul despre noi, nu-i putem răspunde. A venit momentul în care va trebui să ne înţelegem pe deplin. În fiecare dintre noi zace o fiară. După cum spunea John Gray, arta şi crima ne sunt egal congenitale. Nu putem merge mai departe dacă nu ştim asta. Secolul XXI va fi lucid sau nu va fi deloc.

S-au scris deja cronici despre spiritul civic al acestor texte. De aceea, eu am preferat să scriu despre ceea ce adie în ele dincolo de angajamentele şi idiosincaziile momentului. Peisaj după »isterie este o carte (aceeaşi cartealuimirceacărtărescu, scrisă iarăşi şi iarăşi, mereu nouă pentru că provine din aceeaşi ingenuă incadescenţă) despre dor, despre rău, despre nostalgie, despre dragoste (ce minunat şi insuportabil text este Lapis Lazuli) şi despre datoria noastră faţă de semeni într-un univers, poate pustiu, în care am trăit o frântură indecelabilă de timp pe un grăunte de praf rătăcind prin spaţiu. E o carte care se poate citi fără probleme dimineaţa, la o cafea. Pentru că, în lumea în care crimele ne strivesc încă cu absurdul şi ignobilul lor, o cafea poate avea gustul eternităţii:

«Îmi termin cafeaua şi, după ce am rămas atâta vreme cu ochii în gol, merg mai departe cu povestea lui Ahile Peleianul…Crengile trandafirilor sălbatici au ghimpi roşii strălucitori şi frunze portocalii. Vântul are o strălucire aparte în dimineaţa asta de toamnă. Nu ştii de unde vine şi încotro se duce. Voi dispărea curând în neant, dar clipa asta e mai eternă decât neantul. „Clipă, rămâi”, îmi spun zâmbind, căci eşti atât de frumoasă!»

Iar eu îmi imaginez că, afară, copiii încep deja să lărmuiască ca o garanţie că, în definitiv, salvarea este posibilă. Copii adevăraţi, murdari, gureşi, decişi să-şi chinuie inocent mamele şi să nu accepte vreodată în farfuriile lor altceva decât mierte fierte, scoici prăjite…

Editura: Humanitas