„Aleea zorilor” de Andrei Crăciun

Să nu iroseşti cuvintele!

Să fie oare aceasta ultima frază a lui Andrei Crăciun, Doamne fereşte, aşa începe cea mai nouă carte a lui Andrei Crăciun (n.1983), „fiecare om are dreptul, iar dreptul acesta este unul divin, şi nici nu poate fi altfel, la o ultimă frază” (p.7), iar cartea împricinatului este o singură frază, este… nu o toamnă a patriarhului, ci o primăvară şi aproape o vară a tânărului jurnalist şi artist care are grijă, într-adevăr, să nu irosească şi cuvinte, dar mai ales puncte, unul este de ajuns, la sfârşitul celor aproape 120 de pagini care reînvie copilăria şi adolescenţa timpurie „petrecute” într-un cartier mărginaş al Plopenilor (altă variantă a amintirilor e de găsit pe http://andreicraciun.eu/aleea-zorilor/: aici începe cam aşa: „DUPĂ DOUĂZECI DE ANI. Mă întorc acasă, în orașul monoindustrial Plopeni (județul Prahova), care și-a cunoscut gloria sub comunism, gravitând în jurul Uzinei Mecanice (care, în fond, era una de armament), iar acum moare. Mă îndrept către strada copilăriei mele: Aleea Zorilor. Aveam doisprezece ani când am plecat de aici, ca din Paradis.

Acum am treizeci și trei și, uite, vin să scriu articole de presă despre un timp care s-a pierdut. Am aplicat la niște burse prin țară și străinătate pentru a studia viața în orașele monoindustriale. Vin să văd ce se mai poate salva prin cuvinte.”), cu o înşiruire de personaje memorabile, unele caracterizate aproape dintr-o singură… lovitură de cuvânt, doar aşa se încep revoluţiile bunurilor scrise, cu mama, profesoară de matematică, ca şi tatăl, „schiţat” abia pe la 101-102, paginile, domnişoarelor, doamnelor şi domnilor, fiul lăcătuşului mecanic, ucis la revoluţia intrată în manuale, lăcătuşul mecanic, care se sinucide la capătul unei revoluţii personale, vorba vine, dădaca Petruţa, cea care îl face, într-un fel pe copilul Andrei să se îndrăgostească de poveşti, să ştie cu ce se mănâncă zmeii, deloc cărtărescian, dădaca bună care îl învaţă şi să nu irosească vorbele, cuvintele, Costică-Bec, Piele, prof, securist, cred, şi Don Juan, Învăţătoarea, gaşca de la bloc, fiecare cu ninja lui ţestoasă, Dig Şobolanul, şeful găştii, cu doi ani mai mare decât ceilalţi, colocatarii, cu Bebe criminalul, Miciurin boschetarul-înger, Alin, al doilea boschetar, epilepticul, Didine, ţiganca cocoşată, care dă şi dă (nu spun ce, sunt din Asociaţia Pudibonzilor Anonimi!), celălalt Bebe, care dădea video, doctori, infirmiera Fifi, ceilalţi pacienţi, printre care Geta, care sădeşte dragostea pentru Stan şi Bran, poeta Iulia, sărită de pe fix şi de pe bloc, Sandu zugravul, popa ortodoxu’, pastorul Gabriel, aici avem de-a face cu o minune care este umbrită de o dragoste neîmpărtăşită, pentru o altă Smărăndiţă, care aici este Cristina, un nebun care omoară un câine, Roxana şi Ramona, salvatorul Nea Niculae (naratorul, nenea scriitoru’ se accidentează într-o iarnă, sub un pod, vine beţia albă, „moartea albă” şi el, copilul, nu se mai poate mişca, trece nea Nicu şi-l salvează!), care are două fete şi este ceasornicar, repară de plăcere şi una dintre fetele lui îi aduce o mâţă moartă şi-l întreabă dacă o poate repara, verişorul Ionuţ Taurul, fiul groparului (nu este Ionuţ! Sic!), mort de tânăr de leucemie, apaşii (din filme şi cărţile lui May), domnul Filipescu, cinefilul, Ilie Pintilie, hei, hei, ce ştiţi voi, apoi vânzătorul de ziare (ce mai stăteam şi eu la coadă la „Fotbal plus”, aveam aproape toată colecţia şi mama aruncat-o la gunoi!), bunicii, mai sunt şi alte personaje, toate schiţează ceva despre „natura umană” („mă înnebunesc, dragilor, mă înnebunesc toate ştirile pe scurt care îmi explică natura umană”, p.114), e o carte, ce mai la deal, la vale, la pădure, la uzina de armament, e o carte într-o frază despre propoziţiile scurte („la ziar ne obligau să scriem în propoziţii scurte, ca să nu plictisim cititorul, (…) mie nu mi-au plăcut niciodată propoziţiile scurte, dar le foloseam, nu aveam încotro, nimeni nu avea încotro, şi în apărarea mea nu pot să chem decât realitatea că mai lăsam, când şi când, câte o pisică, întotdeauna neagră, să-mi traverseze propoziţiile scurte, să se îndrepte spre nicăieri”, p.8), este o carte şi despre alienare, alienarea adusă de noul capitalism, deloc domesticit, este o carte despre Adevăr, adevărul poveştilor, adevărul-nostalgie, este o carte-adeverinţă („o adeverinţă că m-am născut, am copilărit, am fost adolescent şi am dansat, am băut beri în grădini de vară şi am fost la filme de cinematograf, am fost la spectacole de teatru şi am ascultat pianiştii plângând…”, p.10), unde divinitatea nu este scutită de reclamaţii (în urma unor complicaţii după o ruptură de braţ, a doua sau a treia, personajul are nişte operaţii: „în prima noapte în care am rămas singur în primul spital am citit Noul Testament şi nu m-am speriat, voiam doar să rescriu povestea aceasta, mi se părea că totul trebuie scris altfel, dar nu am scris nici un cuvânt pe hârtie, scriam totul în cap, iar la mine în cap Iisus Hristos se dădea jos de pe cruce şi cu puterea lui de Fiu al lui Dumnezeu îi pedepsea pe toţi cei care-l biciuiseră şi-l scuipaseră şi-l umiliseră şi-l urcaseră pe crucea aceea, şi cu puterea lui de Fiu al lui Dumnezeu se răzbuna, mă revolta, dragilor, mă revolta laşitatea acestui Fiu al lui Dumnezeu, dar nu aveam de ce altceva să mă agăţ ca să prind speranţă, e greşit să crezi că un copil de nouă ani nu poate să-l întâlnească pe Dumnezeu într-o noapte, într-un spital, eu vin şi vă spun că se poate, dar tot Dumnezeu permitea şi să mi se întâmple tot ce mi se întâmpla mie, aşa că îl pierdeam des”, p.58), ar putea fi luată de guler (p.62), în clipele în care personajul trăieşte propria Hiroshimă ori propriul Auschwitz (mutarea de pe aleea Zorilor!) se poate vedea chiar pe cerul limpede „locul lăsat gol acolo de Dumnezeu” (p.108), iar Adevărul poate fi chiar „cerul senin” (p.77), divinitatea ar putea fi înlocuită cu Bohumil Hrabal („domnul nostru”, p.65, sic!), aşa sună şi dedicaţia cărţii („Domnului nostru Bohumil Hrabal şi celor de atunci”), pe „atunci” lumea era doar Aleea Zorilor, Havana, Beijing, Transnistria, Lima, Bruges, Istanbul, Sicilia, Santiago de Chile, Helsinki, Praga, Lecce, Veneţia, Roma ş.a. (p.11-13), toate acestea erau doar nişte cuvinte pe atunci, ca şi solidaritatea şi cruzimea, care însă se manifestau altfel (p.64), Internetul abia era profeţit (p.99), erau Depeche Mode şi Nirvana, erau doi sau câţi vreţi de Cobain, Singurătatea apare şi ea (89 şi 106), se caută eroi, mereu se caută, suntem o lume fără eroi care să ne satisfacă, pot fi şi fotbalişti, la World Cup 1994 sau la marginea oraşului, în timpul unui campionat al cartierelor sau al străzilor, când povestitorul chiar devine erou apărând o lovitură „de la 11 paşi”, pe contraatac echipa lui marcând, în ultimul minut, golul victoriei, şi toate aceste cuvinte despre cuvintele lui Andrei Crăciun curg şi ele, într-un fel, tot „din înaltul cerului, ca nişte fulgi de zăpadă, dar eu nu mai pot să văd toate acestea şi îmi întorc, iată, chipul către Dig, şi lacrimi sunt în ochii mei acum, şi lacrimi sunt în ochii lui acum, şi totul a trecut”, p118, aşa se termină cartea, cu o întoarcere a povestitorului la Plopeni, unde se reîntâlneşte cu Dig, „toţi prietenii mei de demult au plecat, toţi în afară de unul, Dig!, (…) ştiu unde mergem, ajungem la ultimul etaj şi ne înălţăm pe acoperişul blocului nostru pitic şi de aici privim ce a mai rămas din restul zilelor noastre pe pământ, eu nu spun nimic şi nici dig nu spune nimic, nu mai e nimic de spus, peste noi începe să cadă o ploaie, plouă, dragilor, şi acesta e genericul final” (pp.115-116), scenariul e Andrei Crăciun, regia Andrei Crăciun, în rolul povestitorului la maturitate, la vârsta „de dincolo de Hristos”, Andrei Crăciun, în celelalte roluri cititorii care sunt rugaţi să poftească în carte, în paginile-vagoane, este un trenuleţ din Luna Park, se ajunge garantat pe Aleea Zorilor înainte de căderea în păcatul cuvintelor, cititorii vor fi nişte mingi şutate de Leonardo, Donatello, Raffaello, Michelangelo, Şobolanul Dig, la încălzire sau în timpul meciului secolului, vor fi nişte mingi şutate adânc în pădure, în pădurea cuvintelor unde se ascunde „tot adevărul”, chiar şi acela de la pagina 113, sau acela de la început(ul cărţii), care „are obiceiul de a fi capricios, ceea ce nu înseamnă că el nu există, desigur că există şi trebuie spus, doar că el nu poate fi spus într-o poveste, fiindcă povestea îşi are adevărul ei, care nu e totuna cu adevărul adevărat, fără să fie însă mai puţin” (p.7), el este adevăr de la „a” la „z”, adică de la el însuşi până la adevărul „z”meilor, aceia ai Petruţei, dădaca-prietenă de şaizeci de ani, care sigur n-a spus povestea cu recenzorul de carte zmeu, care mânca, evident, cărţi şi ceea ce mai rămânea din ele încălecau pe-o şa şi vă povesteau aşa, cum cuvintele au trăit până la adânci bătrâneţi, au înviat zeul, l-au dus pe Aleea Zorilor şi de acolo Soarele se juca de-a Luna şi tot aşa şi Mântuitorul a pus atunci mâna pe creştetul scriitorului (precum pastorul Gabriel asupra copilului, p.68) şi cartea lui sfârtecată nu l-a mai durut, poate lacrimile vor veni din nou…

Editura: Polirom