Spre sfârșitul lunii va fi Gaudeamus, o nouă ediție a târgului de carte. Toate editurile au intrat deja în febra pregătirilor noutăților editoriale, a lansărilor și altor evenimente livrești, iar cititorii abia așteaptă să-și cumpere noi surse de delectare, numai bune pentru a trece peste iarnă.
Editura Litera preîntâmpină Târgul de Carte Gaudeamus cu patru apariții, două din Colecția Buzz Books și două din Colecția KRONIKA. Sunt patru titluri traduse cu acribie, excelent redactate și cu subiecte care mai de care mai interesante.
„Omul care a cucerit timpul” de Elan Mastai – Colecția Buzz Books
„Un roman de debut surprinzător… Uimitor și complex… O narațiune extraordinar de amuzantă… În realitatea alternativă a zilelor noastre, când mulți și-ar dori să se poată întoarce în timp, plăcerile masochiste ale acestui roman halucinant și înduioșător le-ar putea oferi o oarecare consolare.” (Washington Post)
„Modelul asumat al lui Mastai este Leagănul pisicii de Kurt Vonnegut, cu capitolele sale scurte și poantele istețe. […] O voce narativă în același timp înțeleaptă și naivă, indignată și resemnată, hilară și profund tristă.” (The Wall Street Journal)
„Un roman despre călătoria în timp nu are dreptul să fie atât de antrenant. Un roman atât de antrenant nu are dreptul să fie atât de inteligent. Iar un roman atât de inteligent nu are dreptul să fie atât de amuzant. Sau de pătrunzător. Sau de captivant. Practic, acest roman nu are dreptul să existe.” (Jonathan Tropper, autorul romanului Aici ne despărțim)
„59
Numele surorii mele e Greta Barren. E cu trei ani mai mică decât mine.
Preia imediat controlul situației, îi roagă pe doctori să ne ierte puțin pentru a putea vorbi în privat, le spune tatei și mamei – care, mă repet, e în viață – să se așeze. Și părinții mei o ascultă supuși, înghesuindu-se pe canapeaua portocalie, jerpelită, de sub geam, în timp ce Greta – care, mă repet, e sora mea – se sprijină pe peretele de lângă patul meu, cu brațele încrucișatem sprâncenele încruntate și mă roagă să mai spun o dată povestea.
Cu toată luciditatea de care sunt capabil – având în vedere faptul ăc sunt într-o realitate care nu ar trebui să existe, vorbind cu o soră care nu s-a născut niciodată, în timp ce mama mea moartă se ține de mână cu tata, ceva ce nu văzusem în viața mea -, explic ce s-a întâmpla. Greta ascultă, dă din cap, nu mă întrerupe. Dar când ajung cam pe la jumătate din poveste, sprâncenele ei se relaxează și buzele i se lipesc una de alta ca și când ar încerca din răsputeri să nu zâmbească. Lucru care începe să mă enerveze. Dar îi dau înainte, descriind evenimentele care au avut loc în laboratorul lui Goettreider, pe 11 iulie 1965, și cum totul a culminat cu aterizarea mea aici, cu ei, în loc de unde ar trebui să fiu, acolo, fără ei.
Când termin, Greta se uită în ochii mei și izbucnește în râs.
– Oameni buni, zice, întorcându-se spre părinții mei, e romanul lui.”
„Eileen” de Ottessa Moshfegh – Colecția Buzz Books
Teribilă, fascinantă și amuzantă, această memorabilă carte de debut captivează și șochează, aducând în prim-plan una dintre cele mai originale voci noi în literatura contemporană.
„Eileen este un roman remarcabil, întunecat și surprinzător, pe alocuri dezagreabil și uneori hilar. Naratoarea cărții e una dintre cele mai ciudate, mai debusolate și mai jalnice inadaptate pe care le-am întâlnit în ficțiune – și totuși, în felul ei inimitabil, adorabilă. Credeți-mă, n-ați citit niciodată nimic care să se compare cu Eileen.” (Washington Post)
„Până la urmă, mie nu îmi oferea nimeni tandrețe. De ce ar fi primit oricare dintre acești băieți mai mult decât avea eu? Mi-am îndreptat privirea în jos, spre prohabul lui Randy, în timp ce ieșea din camera de vizite. El și-a supt măselele și a oftat.
– Sunt bine, a spus micul piroman, ștergându-și lacrimile cu mâneca de la bluză.
Mama lui plângea. Îmi aduc aminte că purta o eșarfă albă, iar când eșarfa i-a căzut, am văzut că pielea de pe gât îi era îngroșată și plină de cicatrice roz și galbene de la arsuri. Vizita se termina după ce ceasul arăta că au trecut șapte minute – vizitele durau șapte minute și presupun că asta avea vreo însemnătate religioasă -, moment în care i-am făcut semn lui James, care l-a condus înapoi pe micul piroman în sala de activități și l-a adus pe următorul băiat.
Randy stătea lângă ușă în timp ce eu luam ultima semnătură de la mama care plângea în drum spre ieșire. Furia i se citea în scris. Față de semnătura inițailă, care era curată, atentă, ultima semnătură era violentă, grăbită și în zigzag. Așa era mereu. Toți erau dărâmați. Toată lumea suferea. Fiecare dintre acele mame trsite avea un fel de cicatrice – un semn al durerii care să ateste adânca mâhnire de a avea un copil, sânge din sângele ei, care crește în închisoare. Mă străduiam din răsputeri să ignor asta. Trebuia să fac asta dacă voiam să mă comport normal, să îmi mențin calmul. Când eram foarte supărată, când mă încingeam și tremuram de furie, aveam propria metodă de a-mi reveni. Găseam o cameră goală, unde scrâșneam din dinți și mă ciupeam de sfârcuri în timp ce scuturam din picioare ca o dansatoare de cancan, până când începeam să mă simt caraghioasă și rușinată. Funcționa mereu.
În timp ce îl privam pe Randy cum se scarpină în cot și se sprijină de tocul ușii de la camera de vizite, mi-am dat seama de ceva: nu mai eram îndrăgostită de el. Acum îl priveam cu alți ochi, fiind copleșită de noile mele sentimente pentru Rebecca și mi se părea că este un nimeni, doar un alt chip în mulțime, gri și fără sens, ca un articol decupat dintr-un ziar pe care îl citisem de mai multe ori. Nu mă mai impresiona.”
„STASILAND. Povești din spatele Zidului Berlinului” de Anna Funder – Colecția KRONIKA
„Lirica, amara, amuzanta si trista, scrierea sa le permite multor martori sa se elibereze a doua oara de poveara trecutului.” (The Observer)
„O carte fascinanta… Nu ma pot gandi la o introducere mai buna in realitatea brutala a represiunii din Germnaia de Est.” (The Sunday Telegraph)
„Miriam și Charlie s-au mutat împreună. El avea pregătire de profesor de sport, studiase Educația Fizică și Biologia. În RDG, sportul era strâns legat de politică. Guvernanții scormoneau după tineri cu potențial și-i băgau cu forța în instituții de pregătire sportivă, întru gloria națiunii.
– Știa despre dopaj?
Copiilor din școlile sportive li se dădeau hormoni pe post de vitamine. După un scandal declanșat după cederea Zidului, s-a aflat că pilulele accelerau creșterea și sporeau forța, dar le transformau pe fete în băieți, fie și numai pe jumătate.
– Da, știa despre asta, de la două persoane diferite. Țin minte că le-a spus odată unor prieteni de-ai noștri să nu-și dea fata la o instituție dintr-asta. Dar nu ăsta-i motivul pentru care a renunțat să mai fie profesor.
Când abia de douăzeci de ani, Charlie și un prieten de-al lui au mers în vacanță la Marea Baltică. O ambarcațiune suedez se apropiase destul de mult de coasta est-germană și cei doi băieți au pornit înot către ea, ca să vadă cât de departe în larg puteau ajunge.
– Nu cred că voiau să urce la bord, nimic de felul ăsta, zice Miriam. A fost, așa, ca o provocare între ei, dar în joacă, nimic mai mult.
Autoritățile i-au arestat, bănuindu-i că voiau să părăsească țara. De-atunci, a început urmărirea soțului ei de către Stasi.
Charlie a simțit că nu mai putea să reprezinte în fața elevilor statul care-i făcea așa ceva. A renunțat la cariera de profesor și s-a apucat de scris. Scria pentru revista Eulenspiegel și adaptări pentru programe de televiziune. A lucrat ca producător delegat de filme și câte ceva legat de teatru.”
„Factorul Churchill. Cum a schimbat un singur om istoria” de Boris Johnson – Colecția KRONIKA
„Fascinant și, în același timp, serios documentat în ceea ce priveşte realizările marelui om.” (Daily Telegraph)
„Propria energie a lui Churchill – faptul că a căutat continuu distracțiile, gloria, un loc în lume și puterea – are nevoie de un scriitor inteligent și pasionat pentru a face dreptate istoriei. Johnson este acel scriitor.” (Mail on Sunday)
«Într-o dimineață din februarie 1906, în timp ce lucra ca secretar de stat în ministerul pentru Colonii, a fost anunțat că o doamnă vrea să îi vorbească. Eddie Marsh încercase să o expedieze, dar femeia rămăsese pe poziție. Era înaltă și arătoasă și s enumea Flora Lugard; era un fel de Boadicea a Imperiului Britanic. Ideea era să i-o dea ei și soțului ei ca satrapie, iar ei să o conducă după cum îi taie capul: uneori de la Londra, alteori de la fața locului, dar mereu făcând apel, din plin, la cele mai eficiente arme moderne, bine întreținute.
Femeia a descoperit că „băiatul” știe cine este ea și, în plus, știe totul despre soțul ei. Observase deja cum se comporta sir Frederick, cu mustața lui de morsă – văzuse colibele incendiate, miile de băștinași lipsiți de apărare, pe care îi ucisese cu gloanțe și obuze. Churchill scrisese că „vărsarea de sânge cronică” era „absurdă și alarmantă”. „E foarte probabil ca aceste fapte să fie înțelese greșit de persoanele nefamiliarizate cu terminologia imperială care se referă la uciderea băștinașilor și furtul pământului lor”, spunea el. Drept pentru care a asigurat-o pe Flora Lugard – destul de politicos – că nu e de acord cu abordarea ei. Astfel a început un conflict ideologic. Churchill a zădărnicit planul familiei Lugard de a deveni țarul și țarina unei „Rusii arse de soare” în Africa de Vest. Lugard a fost trimis valârtej la Hong Kong. Flora Lugard l-a acuzat, pe oriunde a găsit ascultare, că făcuse o mare nedreptate; că puterea țâșnea din țeava puștii și că numai așa se putea conduce un loc precum Africa.»
