Arta de a te comporta ca un imbecil veritabil

John Kennedy Toole a murit tânăr, la 32 de ani. După o depresie înecată în alcool și abuz de medicamente. Nu e nici primul și nici ultimul scriitor care intră în istoria literaturii astfel. Da, dar e printre puținii, extrem de puținii care ia Pulitzer post mortem. Evident că nu l-a luat pentru că a ales să se sinucidă, ci pentru că romanul său, „Conjurația imbecililor”, este cu adevărat o capodoperă a literaturii universale.

Satiră a societății americane din care făcea parte, dar mai ales a familiei tradiționale, a modelului familial atât de specific perioadei postbelice, în care rolurile erau împărțite conform tradiției și trebuiau asumate, nicidecum disputate/discutate, „Conjurația imbecililor” a devenit oglinda în care mii de oameni trebuiau să se recunoască, cu condiția să aibă curajul să se „admire” în ea. Ignatius împrumută foarte multe de la marile personaje ale literaturii americane și de aiurea, rămânând în acest fel unic și conturat până în cele mai ascunse trăsături. Găsești în spatele acțiunii o răbdare de Sisif specifică autorului atunci când își construiește personajele, nu doar pe Ignatius. Le creează fiecăruia în pare contexte specifice de acțiune, le dă voie să se etaleze, să vină în lumina reflectoarelor și să-și cucerească cititorii, chiar dacă ele, în esența lor, sunt negative.

«- Las-o în pace, spuse domnul Levy. Uite, încearcă să doarmă.

– S-o las în pace? Doamna Levy o propti pe domnișoara Trixie de spătarul divanului galben. Îți dai seama, Gus, că asta este tragedia vieții sărmanei femei? A fost întotdeauna singură. Are nevoie de cineva. Are nevoie de iubire.

– Uuf!

Doamna Levy era o femeie cu pasiuni și idealuri. În decursul anilor se dăruise din toată inima bridge-ului, orașului Miani, lui Fannie Hurst și Hemngway, cursurilor prin corespondență, coaforilor, soarelui, mâncărurilor fine, balurilor dansante și, în ultimii ani, domnișoarei Trixie. Fusese silită întotdeauna să ia hotărâri pentru domnișoara Trixie de la distanță, aranjament nesatisfăcător pentru aplicarea programului indicat de cursurile de pishologie prin corespondență, la al cărui ultim examen căzuse în mod răsunător. Școala prin corespondență refuzase să-i dea măcar nota F. Dar acum, că doamna Levy jucase o carte bună în jocul privind concedierea tânărului idealist, o avea pe domnișoara Trixie în carne și oase, cozoroc, papuci de gimnastică și toate celelalte. Domnul Gonzalez fusese bucuros să-i dea contabile adjuncte o vacanță nelimitată.

– Domnișoară Trixie, spuse cu voce dulce doamna Levy, trezește-te.

Domnișoara Trixie deschise ochii și întrebă cu voce șuierată:

– M-au pensionat?

– Nu, draga mea.

– De ce? mârâi domnișoara Trixie. Am crezut că m-au pensionat.

– Domnișoară Trixie, dumneata crezi că ești bătrână și obosită. Asta-i foarte rău!

– Cine?

– Dumneata.

– O! Dar sînt. Sînt foarte obosită.

– Nu-ți dai seama? Întrebă doamna Levy. Toate acestea sînt doar în capul dumitale. Te obsedează bătrânețea. Ești încă o femeie foarte atrăgătoare. Trebuie să-ți repeți tot timpul: „Sînt încă atrăgătoare. Sînt o femeie foarte atrăgătoare”.»

Am ales intenționat citate mai lungi, tocmai pentru a reda, fie și în parte, tehnica literară desvărșită pe care Toole o mânuiește într-un fel atât de personal. Curajul care i-a lipsit în viața reală și-l asumă ca principală armă atunci când dă drumul personajelor sale în circul literaturii.

„– Dacă vrei un costum ca ăsta, n-ai decât să-ți cumperi, spuse Ignatius. Dă-mi pace.

– Știu că așa ceva nu poate fi cumpărat de oriunde. Și totuși ar face să se cutremure pereții la o petrecere!

– Presupun că petrecerile pe care le frecventezi tu sînt o adevărată viziune a Apocalipsului. Știam că societatea noastră merge într-acolo. În câțiva ani, tu și cu prietenii tău veți pune stăpânire pe toată țara.

– Chiar așa intenționăm, spuse tînărul cu un surâs larg. Avem cunoștințe la nivelul cel mai înalt. Ai fi surprins!

– Nu, n-aș fi. Hroswitha ar fi putut prezice acest lucru cu mult timp în urmă.

– Cine naiba mai este și asta?

– O călugăriță sibilă din Evul Mediu. Ea mi-a călăuzit viața.

– Ești pur și simplu fantastic, spuse vesel tânărul. Și, cu toate că nu mi-am închipuit că poate fi posibil, te-ai îngrășat. Unde o să sfîrșești? E ceva incredibil de nasol în obezitatea ta.

Ignatius se ridică în picioare și îl înțepă pe tînăr în piept cu sabia lui din plastic.

– Ține asta, nerușinatule, strigă Ignatius, înfingîndu-și sabia în sveterul de cașmir. Vîrful sabiei se rupse și căzu pe dalele de piatră.

– Ce faci! Strigă tînărul. Îmi rupi sveterul, nebunule.

La celălalt capăt al aleii, femeile din asociația artistică strîngeau tablourile de pe gard și își pliau scaunele de aluminiu ca niște arabi care se pregătesc să o ia din loc. Expoziția lor anuală în aer liber fusese un eșec.

– Eu sînt sabia care răzbună bunul-gust și decența, spuse Ignatius cu voce ridicată. În timp ce lovea la întîmplare în sveter, cu sabia lui ruptă, femeile începuseră să dispară grăbite prin capătul aleii care dădea în Royal Street. Cîteva întîrziate trăgeau panicate de magnoliile și cameliile lor.

– De ce naiba m-am oprit să stau de vorbă cu tine, nebunule? se întrebă tînărul, într-o șoaptă furioasă. E sveterul meu cel mai fin!

– Tîrîtură, strigă Ignatius, zgîrîiindu-l mai departe cu hangerul.

– Dar e îngrozitor!

Încercă să fugă, dar Ignatius îl ținea bine de braț cu mîna cu care nu manevra sabia. Trecîndu-și un deget prin cercelul în formă de cerc al lui Ignatius, tînărul trase de el, șoptind:

– Aruncă imediat jos sabia.

– Ce mi-ai făcut! Ignatius arunăc sabia jos. Cred că mi-ai rupt urechea.

Tînărul dădu drumul cercelului.

– Acum chiar că ai încurcat-o., spuse Ignatius. Ai să putrezești într-o închisoare federală pentru tot restul vieții tale.

– Uite cum arată sveterul meu, monstru dezgustător ce ești.

– Numai un nimic împopoțonat ca tine poate fi văzut purtînd așa ceva. Ar trebui ăs ai un pic de rușine, sau măcar mai mult gust la îmbrăcăminte.

– Creatură oribilă ce ești! Namilă uriașă!”

Tribulațiile lui Ignatius, maniera lui de a-și argumenta opțiunea de a nu face mare lucru în viață și de a-i obliga pe cei din jur să-l întrețină, toate acestea îmi aduc aminte de absurdul kafkian. Dar îmi mai aduc aminte și de Llosa, „Mătuşa Julia şi condeierul” fiind cartea la care am râs la fel de mult cum am făcut-o citind „Conjurația imbecililor”. Și nu cred că am făcut asocierea întâmplător. Sunt multe scene în care cele două construcții seamănă foarte mult, deși sunt fiecare în parte pe subiecte deloc identice. Și ceea ce le leagă și le aduce în aceeași arie e absurdul kafkian. Și dacă v-a plăcut „Procesul” sau „Castelul”, atunci „Conjurația imbecililor” vă va cuceri iremediabil. Ba chiar o veți reciti, găsind de fiecare dată alte sensuri și alte trăsături rămase neidentificate la prima lectură.

Ediția pe care eu o am e din 2005, dar „Conjurația imbecililor” face parte acum din colecția „Top 10+” a Editurii Polirom. Eu sunt convinsă că nu veți regreta citind-o! Poate servi drept principală bază a discuției despre utopii, drepturi și obligații, principii ale funcționării unei societăți democratice etc. Dar, înainte de toate, citiți-o pentru frumusețea construcției literare. Rarisimă în zilele noastre.

Editura: Polirom